Cine promovează Venitul Minim Garantat (UBI) și contextul?
O idee veche cu sponsori noi — și cu o întrebare care nu dispare
Există o întrebare pe care o pun rar, dar care îmi revine cu obstinație ori de câte ori citesc știri despre inteligența artificială și locurile de muncă: dacă mâine jumătate din ce fac oamenii la birou poate fi preluat de un algoritm, ce mai rămâne din contractul social pe care l-am înțeles cu toții — că munca dă rost, că rostul dă demnitate, că demnitatea dă cetățenie? Nu știu răspunsul. Știu, în schimb, că există o propunere care circulă de câteva secole și care, în ultimii ani, a primit sponsori surprinzători: Venitul Minim Garantat Universal — sau, în acronimul englezesc deja intrat în uz, UBI (Universal Basic Income).
Aceasta este povestea ideii, a celor care o promovează astăzi, a experimentelor care au testat-o, a întrebărilor pe care nu reușește să le închidă — și a unui rival conceptual care pune problema altfel: nu bani pentru toți, ci lucruri pentru toți.
O idee cu rădăcini adânci
Înainte să vorbim despre Sam Altman sau Elon Musk, trebuie să mergem mai departe în timp. Ideea unui venit necondiționat pentru toți membrii unei comunități nu este o invenție a Silicon Valley — e o fantezie și o propunere politică cu o biografie de câteva sute de ani.
Thomas Paine, unul din părinții fondatori americani, propunea în 1797, în pamfletul Agrarian Justice, o sumă anuală acordată tuturor cetățenilor care împlineau 21 de ani, finanțată dintr-o taxă pe proprietatea funciară. Nu ca milă, ci ca despăgubire: pământul, argumenta Paine, aparținuse odinioară tuturor, iar proprietatea privată era, în fond, o expropriere colectivă. Despăgubirea era datoria societății față de cei deposedați.
Câteva generații mai târziu, Milton Friedman — nu tocmai un socialist — propunea negative income tax: un mecanism prin care statul nu ar mai acorda ajutoare condiționate, ci ar completa automat veniturile celor care cad sub un prag minim. Logica: eficiență administrativă, eliminarea birocrației și a capcanelor comportamentale ale sistemului actual de asistență socială. Friedrich Hayek însuși nota, în al treilea volum din Law, Legislation, and Liberty, că „asigurarea unui venit minim pentru toți, un fel de podea sub care nimeni nu ar trebui să cadă chiar și atunci când nu poate să se întrețină, pare nu numai o protecție pe deplin legitimă față de un risc comun tuturor, ci o parte necesară a Marii Societăți." Hayek, patronul intelectual al liberalismului economic, deci.
În 1986, un grup de academicieni europeni — cu filosoful belgian Philippe Van Parijs în centru — fondau la Louvain rețeaua BIEN (Basic Income European Network, devenită ulterior Basic Income Earth Network). Van Parijs va deveni eminența cenușie a mișcării academice pentru UBI, articulând argumentul în termeni de libertate reală: libertatea nu înseamnă doar absența constrângerii, ci prezența resurselor fără de care alegerea rămâne ficțiune. O persoană săracă este, în sens filozofic, mai puțin liberă — nu pentru că cineva o oprește, ci pentru că nu are cu ce alege.
Șopârlă declarată: Există un paradox care mă bântuie, ca cetățean din nordul României: liberalii care urăsc statul sunt primii care cer UBI când se tem de revolte. Iar socialiștii care iubesc statul sunt primii care se opun UBI când realizează că ar putea înlocui sistemele lor de control condiționat. Idee în care toată lumea se regăsește — și nimeni nu se recunoaște deplin.