AI - o unealtă

Masa. 

AI nu mai este subiectul, ci contextul în care oamenii trăiesc. Începutul Erei Post-AI.

Biblioteca se închidea la nouă. Ei erau acolo de la două.

Opt, așezați în jurul mesei lungi de la etajul doi — cea de sub fereastra care nu se închidea niciodată complet, cea care lăsa să intre, după anotimp, fie aer rece, fie mirosul teilor din curtea de jos. Era octombrie. Aer rece.

Rareș ocupase colțul, ca întotdeauna. Laptopul era deschis, dar ecranul era întors spre perete. Făcea asta deliberat, ca nimeni să nu vadă ce face, deși toți știau că face același lucru pe care îl făceau ei toți: îi cerea inteligentei artificiale să explice ciclurile termodinamice în limbaj simplu, citea răspunsul de două ori și se purta ca și cum îl înțelesese singur.

Era 2025. AI-ul avea un nume — mai multe nume, după platformă. Pe TikTok apărea în clipuri de un minut, cu o voce calmă și răbdătoare, explicând fotosinteza sau Revoluția Franceză sau cauzele anxietății, și terminând întotdeauna cu: Te-a ajutat asta? Spune-mi dacă vrei să mergem mai adânc. Fraza devenise un fel de glumă între ei. Teodora o spunea acum ori de câte ori cineva o întreba ceva. Te-a ajutat asta? Spune-mi dacă vrei să mergem mai adânc. O spunea fără să zâmbească, ceea ce o făcea mai amuzantă.

Dar în seara aceasta nimeni nu râdea.

Examenul era peste trei zile. Biochimie, anul doi, profesorul Anghel, care piccase treizeci la sută din cohorta anterioară și părea să considere asta un rezultat acceptabil.

Îmi amintesc exact cum arăta biroul tatălui meu. Nu că ar fi avut un birou adevărat — era un colț din sufragerie, o masă de lemn cu un sertar care nu se închidea niciodată complet, în care ținea facturi, un pix fără capac și un carnet cu numere de telefon scrise cu o caligrafie pe care acum o recunosc în scrisul meu de mână când mă grăbesc. Nu exista nimic digital acolo. Totul era hârtie, cerneală, urmă fizică. Dacă cineva voia să îi ia ceva, trebuia să intre în casă, să deschidă sertarul, să atingă hârtia. Exista o rezistență materială a lucrurilor.

Acum stau la propriul meu birou — care este un laptop pe o masă, lângă o ceașcă de cafea pe care am uitat-o acolo de ieri seară — și încerc să înțeleg că tot ce am scris în ultimii opt ani există într-un format pe care un robot îl poate aspira în câteva secunde, fără să deschidă niciun sertar, fără să atingă nimic, fără să lase vreo urmă că a trecut pe aici.

Și prima întrebare care îmi vine nu este una tehnică. Este una mai veche, mai personală: ce înseamnă să îți aperi munca atunci când munca ta nu mai are greutate fizică?

Acest articol este o mărturisire, nu un manifest. Nu am pretenția de a reprezenta o școală de gândire. Am pretenția, mai modestă și mai periculoasă, de a spune ce am văzut.

Singurătatea celui care nu aplaudă. Există un moment specific — și cine a trăit înțelege exact despre ce moment vorbesc — în care simți că sala întreagă bate din palme și tu stai cu mâinile în poală, nu din lene, nu din rea-voință, ci pentru că nu ai văzut nimic care să merite aplauze.

Momentul acela e incomod. Nu pentru că ești sigur că ai dreptate. Ci pentru că nu ești sigur nici că greșești. Și tocmai această suspendare, această nehotărâre lucidă, te face invizibil în conversația publică, unde se cere ori entuziasm, ori frică — ambele la decibeli mari, ambele vândute bine pe rețelele sociale, ambele convenabile industriei care produce hype.

Eu am ajuns la scepticismul meu față de inteligența artificială generativă pe o cale care nu trece printr-un laborator. Am ajuns la el prin munca de zi cu zi cu instituții publice românești — primării, școli, consilii județene — care cumpărau sau doreau să cumpere „soluții AI" fără să știe bine ce cumpărau și, mai important, fără să știe ce pierdeau prin simplul act al cumpărării. Am ajuns la el prin lectură: Filocalia, Jung, Noica, Petre Țuțea. Prin conversații cu oameni simpli care mi-au spus, cu intuiția aceea directă pe care o cultivă sărăcia și viața grea, că „vorba multă, sărăcia omului" — și că o mașinărie care produce mii de cuvinte pe secundă ar trebui privită cu aceeași suspiciune cu care privești pe cel care vorbește cel mai tare la o petrecere.

O iluzie confortabilă. Există o minciună pe care o spunem colectiv, în fiecare zi, de câte ori deschidem un chatbot și primim un răspuns care sună a înțelepciune. Minciuna nu e rostită cu voce tare. Nu apare în termeni și condiții. Nu e demonstrabilă în niciun tribunal. E mai subtilă: e sentimentul că am înțeles ceva. Că am gândit. Că am ajuns, prin efortul nostru intelectual combinat cu puterea mașinii, la o concluzie validă. „cele spuse înainte". E o introducere care nu se mulțumește să fie introducere.

Nu e adevărat.

Nu e adevărat și nu e inofensiv. Și tocmai pentru că e atât de confortabil, de fluid, de aproape inevitabil — merită examinat cu instrumentele pe care, în mod paradoxal, ne lăsăm să le pierdem tocmai în fața lui: gândirea critică, răbdarea, capacitatea de a suporta incertitudinea fără să apăsăm un buton.

Stai cu asta o clipă. Nu continua. Nu da scroll.

Există un moment în orice lectură adevărată când rezistența textului te face să te oprești. Când fraza nu cedează imediat și tu trebuie să lucrezi. Acel moment de frecare — acel mic disconfort cognitiv — este tocmai locul unde se întâmplă înțelegerea. Nu înainte. Nu după. Acolo, în acel interstitiu incomod.

Acum imaginează-ți că acel moment dispare. Că întotdeauna există o voce care completează fraza, rezumă argumentul, îți servește concluzia pe o tavă de argint digital. Imaginează-ți că dispare sistematic, în milioane de creiere, zi de zi, timp de câțiva ani.

Asta nu e o ipoteză de lucru. E o descriere a prezentului.