Ideea care se conturează, dincolo de poveste și dincolo de intuițiile personale, este una rece și economică: nu cantitatea de muncă face diferența, ci modul în care este distribuită.
Mă gândesc la mâinile tatălui meu. Nu știu de ce încep de acolo, dar acolo mă duc de fiecare dată când vreau să înțeleg ceva despre munca reală — despre ceea ce înseamnă să știi, cu adevărat să știi, să faci un lucru. Mâinile lui aveau o textură pe care nu am putut-o uita niciodată, deși am încercat. Nu pentru că ar fi fost urâte — dimpotrivă — ci pentru că aveau în ele ceva ce eu nu am, ceva ce mă intimidează și acum, la vârsta mea, când ar trebui să fi depășit genul acesta de comparații. Erau mâini de mecanic. Crăpate la articulații, cu unghii pe care nicio cantitate de săpun nu le putea readuce la albul pe care îl au mâinile unui om de birou. Negrul uleiului de motor se instala acolo ca o a doua piele, mai veche și mai adevărată decât prima.
Tata știa să facă de toate.

