Lumina care nu moare niciodată. O călătorie în colinele primăverii. Adevărul crud din spatele fotografiilor idilice.
Vicențiu Moga pornea în fiecare dimineață de la Iași cu aparatul fotographic atârnând la piept ca un talisman vechi, ca o inimă suplimentară bătând în ritm cu pașii săi pe drumurile de lut roșcat ale colinelor moldave. Albumul despre primăvară era, în mintea lui, mai mult decât o colecție de imagini — era o mărturisire, o liturghie vizuală pe care o purta în suflet de ani buni, amânând-o mereu pentru că înțelegea, cu acea luciditate dureroasă a fotografului adevărat, că primăvara nu se lasă prinsă cu ușurință. Ea se dăruiește doar celor care știu să aștepte.
Se ridicase înainte de răsărit, când cerul deasupra Iașului mai păstra încă acea culoare nedecisă, nici noapte, nici zi, un gri-albăstrui de catifea veche în care stelele se stingeau una câte una ca luminările la sfârșitul unui priveghi. Își pusese în traistă volumul de Nichita Stănescu — o ediție veche, cu cotorul zdrelit și marginile paginilor îngălbenite de atingerea multor degete —, câteva bucăți de pâine și o termosă cu ceai. Nu uita niciodată ceaiul. Era un obicei moștenit de la tatăl său, un om tăcut care credea că lumea arată altfel privită de deasupra unui abur fierbinte.
Desigur, primăvara mi-a țâșnit din tâmple, citise cu o seară înainte, și versul acela nu îl mai slăbise toată noaptea.
Drumul spre colina Repedea îl cunoștea cu fiecare cot și fiecare groapă. De-a lungul anilor fotografiase aceste locuri în toate anotimpurile, dar primăvara era altceva. Primăvara, colinele ieșene capătă o transparență aproape ireală, ca și cum lumina ar veni nu dinspre cer, ci dinlăuntrul pământului însuși, dintr-un foc lent și blând care mocnea sub rădăcinile ierbii și ale copacilor. Vicențiu numea aceasta în jurnalul său lumina de dedesubt și o căuta cu aceeași răbdare și aceeași emoție cu care un pelerin caută icoana făcătoare de minuni.
Părinții Filocaliei scriau că rugăciunea curată este cea care izvorăște din inimă fără efort, ca un izvor care nu știe că izvorăște. Vicențiu credea că și fotografia adevărată funcționează astfel — nu este o captură violentă a lumii, ci o primire. Lași lumina să intre în tine și abia apoi, în clipa în care inima și ochiul se aliniază în tăcere, apeși butonul. Nu tu fotografiezi. Ești fotografiat de ceea ce iubești.
