Dezvoltare personală - "Nu este niciodată prea târziu să fii ceea ce ai fi putut fi." George Eliot

"Oamenii de succes fac ceea ce alții nu sunt dispuși să facă. Nu-ți dori să fie mai ușor; dorește-ți să fii mai bun." - Un celebru speaker motivațional, Jim Rohn, subliniază disciplina, munca asiduă și angajamentul necesar pentru succes și dezvoltare personală. Implică depășirea zonelor de confort, asumarea responsabilității pentru propria creștere și o mentalitate orientată spre îmbunătățire continuă.


 

Recomandat

Bondarul care nu știe că e frumos

Lumina care nu moare niciodată. O călătorie în colinele primăverii. Adevărul crud din spatele fotografiilor idilice.


Bondarul care nu știe că e frumosVicențiu Moga pornea în fiecare dimineață de la Iași cu aparatul fotographic atârnând la piept ca un talisman vechi, ca o inimă suplimentară bătând în ritm cu pașii săi pe drumurile de lut roșcat ale colinelor moldave. Albumul despre primăvară era, în mintea lui, mai mult decât o colecție de imagini — era o mărturisire, o liturghie vizuală pe care o purta în suflet de ani buni, amânând-o mereu pentru că înțelegea, cu acea luciditate dureroasă a fotografului adevărat, că primăvara nu se lasă prinsă cu ușurință. Ea se dăruiește doar celor care știu să aștepte.

Se ridicase înainte de răsărit, când cerul deasupra Iașului mai păstra încă acea culoare nedecisă, nici noapte, nici zi, un gri-albăstrui de catifea veche în care stelele se stingeau una câte una ca luminările la sfârșitul unui priveghi. Își pusese în traistă volumul de Nichita Stănescu — o ediție veche, cu cotorul zdrelit și marginile paginilor îngălbenite de atingerea multor degete —, câteva bucăți de pâine și o termosă cu ceai. Nu uita niciodată ceaiul. Era un obicei moștenit de la tatăl său, un om tăcut care credea că lumea arată altfel privită de deasupra unui abur fierbinte.

Desigur, primăvara mi-a țâșnit din tâmple, citise cu o seară înainte, și versul acela nu îl mai slăbise toată noaptea.


Drumul spre colina Repedea îl cunoștea cu fiecare cot și fiecare groapă. De-a lungul anilor fotografiase aceste locuri în toate anotimpurile, dar primăvara era altceva. Primăvara, colinele ieșene capătă o transparență aproape ireală, ca și cum lumina ar veni nu dinspre cer, ci dinlăuntrul pământului însuși, dintr-un foc lent și blând care mocnea sub rădăcinile ierbii și ale copacilor. Vicențiu numea aceasta în jurnalul său lumina de dedesubt și o căuta cu aceeași răbdare și aceeași emoție cu care un pelerin caută icoana făcătoare de minuni.

Părinții Filocaliei scriau că rugăciunea curată este cea care izvorăște din inimă fără efort, ca un izvor care nu știe că izvorăște. Vicențiu credea că și fotografia adevărată funcționează astfel — nu este o captură violentă a lumii, ci o primire. Lași lumina să intre în tine și abia apoi, în clipa în care inima și ochiul se aliniază în tăcere, apeși butonul. Nu tu fotografiezi. Ești fotografiat de ceea ce iubești.

Recomandat

Maratonul Nordului #botoshine

Botoșani, o duminică de iunie


Mirosul de tei a ajuns pe pietonal înaintea barierelor. Teii nu știu de maraton. Asta e important.Maratonul Nordului #botoshine

Conurile portocalii de plastic sosiseră în noaptea de sâmbătă spre duminică, aduse cu o dubă și descărcate de doi oameni. Luni de pregătire pentru o operațiune de două ore și jumătate. Pietonalul Unirii primise barierele cum primise și altele înainte — cu indiferența unui loc obișnuit să fie închis pentru tot felul de motive, de la Ziua Orașului la vizite ministeriale —, dar asta nu schimba cu nimic dispoziția de duminică dimineața a oamenilor care veniseră să se plimbe.

Omul de la chioșcul cu covrigi stătea cu un covrig cald în ambele mâini și privea conurile. Nu zise nimic. Era devreme. Totul se putea lămuri mai târziu.


Zece oameni la banca de sub tei. Atât. E suficient pentru a forma o opinie.

Ieșiseră cum ieșeau în fiecare duminică — în hainele bune, cele de după slujbă sau de promenadă matinală — și găsiseră pietonalul ocupat. Nu era prima oară când li se întâmpla ceva de felul acesta și probabil nu va fi ultima. Botoșaniul organizează câte ceva în fiecare lună.

Femeia în paltonul bordo cu guler de blană stătea cu mâinile împreunate în față și urmărea un tânăr în vestă galbenă înfigând un țăruș de plastic în asfalt cu un ciocan de cauciuc. Fiecare lovitură a ciocanului producea în ea o ușoară tresărire pe care o reprima imediat, cu disciplina cuiva care a decis că nu e cazul.

Lângă ea, un bătrân cu o mustață albă care trecuse de mult de moda anilor șaptezeci și nu acceptase asta — își rotea șapca în mâini. O rotea fără să știe că o rotește, semn sigur că gândea la altceva.

— Au zis la televizor, spuse o femeie cu batic albastru, fără să se adreseze cuiva anume.

Nu termină fraza. Nu era nevoie. La televizor se anunțase ceva, deci lucrurile stăteau cum stăteau și nu mai era mare lucru de discutat.

— Știu că au zis, zise bărbatul lat în umeri în paltonul maro. N-am zis că n-au zis. Am zis că pe-aici umblu eu.

Arătă culoarul cu un gest care era mai mult o constatare decât o plângere. Pietonalul acela era al lui în sensul că îl bătuse de douăzeci de ani în fiecare dimineață de duminică. Nu în sens juridic. Diferența contează, dar nu întotdeauna.

Recomandat

O bâtă, o minge și un răspuns greșit pe care îl știi deja

Am citit prima oară despre problema bâtei și mingii nu într-o carte de psihologie, ci într-un raport de audit pentru un client. Cineva luase o decizie de achiziție bazată pe un calcul pe care nu îl verificase nimeni, pentru că răspunsul părea atât de evident încât verificarea ar fi fost o insultă adusă inteligenței tuturor celor prezenți în sală. O bâtă, o minge și un răspuns greșit pe care îl știi dejaClientul pierduse bani. Nu mulți, dar destui pentru ca nimeni să nu vrea să explice exact cum se ajunsese acolo. Am recunoscut structura imediat când am întâlnit-o la Kahneman — nu ca pe o curiozitate academică despre studenți de la Harvard care greșesc exerciții simple, ci ca pe o hartă a unui teren pe care îl traversam zilnic: decizii luate cu certitudine deplină, din informații parțiale, de oameni care nu știau că nu știu. Kahneman nu mi-a explicat prostia oamenilor cu care lucram. Mi-a explicat mecanismul prin care oameni competenți și bine intenționați produc, în mod sistematic și previzibil, erori pe care nu le pot vedea — și, mai important, de ce a le arăta nu rezolvă problema. Asta m-a interesat. Nu consolarea că suntem toți la fel. Ci arhitectura exactă a orbirii.

Daniel Kahneman: Psihologul care a demonstrat că mintea ta te minte sistematic

O bâtă și o minge costă împreună un dolar și zece cenți. Bâta costă cu un dolar mai mult decât mingea. Cât costă mingea?

Răspunsul îți vine imediat: zece cenți.

Este greșit.

Mingea costă cinci cenți. Dacă mingea ar costa zece cenți, bâta — costând cu un dolar mai mult — ar costa un dolar și zece cenți, iar suma totală ar fi un dolar și douăzeci de cenți. Aritmetica corectă necesită aproximativ patru secunde. Aproape nimeni nu le investește, pentru că răspunsul greșit soseşte cu o viteză și o căldură care imită precizia.

Acum, înainte de a citi mai departe, verifică ce ai simțit în momentul în care „zece cenți" ți-a venit în minte. A fost un sentiment de certitudine sau de ipoteză? A fost o afirmație sau o întrebare? Aproape sigur că a fost o afirmație. Mintea ta nu ți-a prezentat-o drept o posibilitate de verificat. Ți-a prezentat-o drept un răspuns.

Acesta este, în 27 de cuvinte, subiectul a cincizeci de ani din viața lui Daniel Kahneman. Nu că oamenii sunt proști — deși zicala noastră populară ar zice că „prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul." Ci că și oamenii inteligenți, educați și cu bune intenții operează cu un sistem intern de producere a certitudinilor care funcționează independent de corectitudinea răspunsurilor pe care le produce. Certitudinea și acuratețea sunt, în mod frecvent, fenomene complet separate.

Cele două tunuri

  O istorie povestită de neamuri care mai sunt.


Petrică Costan depuse cererea la Ministerul Apărării Naționale într-o vineri din februarie, cu autobuzul de dimineață spre Suceava, de acolo cu trenul spre București, ajungând la minister după-amiaza cu o întârziere de patruzeci de minute față de cum calculase, din cauza unui nod de circulație în Piața Victoriei unde doi șoferi se certau lângă mașinile lor cu o convingere care nu lăsa impresia că vor termina curând.

La minister îl primi o fată tânără la ghișeu, care luă plicul, îl cântări puțin în mână, notă ceva pe un registru și îi dădu o hârtie de confirmare a primirii.

— Răspunsul în cât timp? întrebă Petrică.

— Depinde, zise fata.

— De ce depinde?

— De tipul solicitării. Dumneavoastră ce ați solicitat?

— Două tunuri, zise Petrică.

Clădirea Primăriei

O istorie povestită de neamuri care nu mai sunt. Nu a cautat nimeni în arhive să confirme.Clădirea Primăriei


Constantin Găinaru primise hârtia în dimineața de luni, adusă de un curier de la Suceava cu o geantă de piele maro, ușor udă pe la colțuri de ploaia de duminică seara care nu se hotărâse nici să se oprească, nici să continue.

Hârtia era scurtă și precisă, cum erau toate hârtiile din acel an: Sfatul Popular al Raionului Rădăuți îl însărcina pe inginerul-arhitect Constantin Găinaru cu amenajarea sediului Sfatului Popular al Comunei Verești. Treizeci de zile pentru proiect, resursele puse la dispoziție de Comitet, și — ultima frază — orice problemă de natură juridică sau administrativă privind terenul fusese deja rezolvată.

Constantin citi hârtia de două ori. Nu pentru că nu înțelesese, ci pentru că înțelesese prea bine. Rezolvată era un cuvânt cu mai multe camere înăuntru, și nu toate camerele aveau lumină.