Dimineața asta am recitit un email pe care îl trimisesem acum trei săptămâni unui director de școală din Dorohoi.
Era marți, cred, sau miercuri — nu mai știu sigur, zilele se confundă în perioadele când lucrez mult și dorm prost — și stăteam la birou cu cafeaua lângă tastatură, Gri(pisica) dormea ghemuit pe scaunul din colț, și afară ploua cu o ploaie măruntă, insistentă, de octombrie, genul de ploaie care nu deranjează dar nici nu te lasă să uiți că există.
Emailul era bun. Chiar era bun. Îl scrisesem cu atenție, îl revizuisem de două ori, adăugasem o referință la un proiect specific al școlii pe care îl găsisem pe site-ul primăriei, formulasem propunerea clar, pusesem CTA-ul la locul potrivit. Toate regulile respectate. Tot ce știam că funcționează, aplicat corect.
Nu primisem niciun răspuns.
Și în dimineața aia, în loc să trec mai departe cum fac de obicei — pentru că de obicei treci mai departe, pentru că dacă nu treci mai departe te blochezi și nu mai faci nimic — m-am oprit și mi-am pus o întrebare pe care, mi-am dat seama pe loc, nu mi-o pusesem niciodată cu adevărat înainte.
Nu ”De ce?” nu a răspuns el.
Ci ”Ce știam eu?” despre el când am scris și ”Care este contextul?” sau piața locală.
Răspunsul a venit repede și a fost neplăcut, cu felul acela specific al răspunsurilor neplăcute de a fi clare și definitive, fără loc de negociere: nu știam aproape nimic. Știam funcția — director. Știam instituția — o școală dintr-un oraș din nordul Moldovei pe care nu îl vizitasem niciodată. Știam că școala avusese un proiect european cu doi ani în urmă, din informațiile publice pe care le găsisem online. Nu știam dacă omul citea emailurile singur sau i le filtra cineva. Nu știam dacă primăria blocase sau deblocasse bugetele în trimestrul ăla. Nu știam dacă era sătul de furnizori care îi scriau, dacă tocmai avusese o inspecție, dacă era în concediu medical, dacă secretara lui șterge emailurile de la furnizori necunoscuți înainte să ajungă la el.
Nu știam nimic din ce contează cu adevărat.
Știam ce îmi trebuia mie să știu ca să scriu emailul. Nu ce îi trebuia lui ca să îl citească.
Scriseseți pentru un director imaginar. Nu pentru el.
Greșeala asta are un nume și mi-a luat ani s-o formulez clar: am ignorat profilul clientului real și stadiul de maturitate al pieței pe care opera mesajul meu. Și acum, când o scriu, sună tehnic, sună a titlu de articol de marketing digital, sună a ceva ce ai citi pe un blog de specialitate și ai da din cap aprobator și ai trece mai departe. Dar nu e tehnic. E ceva mai vechi și mai personal decât orice tehnică.
E orbire.
O orbire pe care am cultivat-o sistematic, an după an, fiecare email trimis adăugând un strat subțire peste realitatea că nu știam cu cine vorbeam.
Tatăl meu nu avea această problemă. Nu pentru că era mai bun la marketing sau mai inteligent — tatăl meu nu știa ce e marketingul și probabil că dacă i-ai fi explicat s-ar fi uitat la tine cu un amestec de curiozitate și neîncredere, genul de privire pe care o avea când îi explicai ceva ce i se părea inutil de complicat pentru ceva care putea fi rezolvat simplu. Nu, tatăl meu nu avea problema asta pentru că instrumentele lui îl obligau să calibreze.
Mergea fizic.
Când tatăl meu voia să lucreze cu cineva — să repare ceva, să cumpere o piesă, să negocieze un serviciu — mergea la omul ăla. Se ducea în atelierul lui, în magazinul lui, în curtea lui dacă era nevoie. Și în treizeci de secunde, poate mai puțin, știa cu cine are de-a face. Vedea cum arăta spațiul — ordonat sau dezordonat, îngrijit sau neglijat. Vedea hainele, vedea cum strângea mâna, vedea dacă omul se uita în ochi sau ocolea privirea. Mirosea, la propriu, aerul din atelier — ulei proaspăt sau ulei vechi, fier lucrat sau fier ruginit. Calibra instantaneu și vorbea pe limba omului din față, nu pe limba pe care și-ar fi dorit-o.
Dacă omul din față era un mecanic bătrân dintr-un sat care nu avusese calculator în viața lui, tatăl meu vorbea ca un mecanic bătrân din sat. Dacă omul era un tânăr care tocmai își deschisese un service și voia să pară modern, tatăl meu se adapta și acolo, în felul lui, cu mai multă dificultate dar cu aceeași intenție.
Nu îl învățase nimeni asta. Era instinct construit din ani de mers la oameni, din ani de a fi în prezența fizică a celor cu care lucra.
Eu am pierdut instrumentul. Emailul nu îți dă nicio informație despre omul real din capătul celălalt. Îți dă o adresă și un titlu de funcție. Și din astea am construit, de ani de zile, oameni întregi — cu presupuneri, cu proiecții, cu niveluri de educație digitală pe care eu le aveam, nu ei.
Greșeala tatălui meu era că uneori mergea la oameni nepregătit, fără să fi verificat dinainte dacă merită drumul. Greșeala mea e că nu merg deloc. Și nici măcar nu simt lipsa mersului, sau o simt rar, numai în dimineți ca asta, când recitesc un email la care n-a răspuns nimeni și mă întreb de unde vine tăcerea.
Există o realitate a pieței românești pe care am știut-o teoretic de ani de zile și pe care am refuzat s-o accept practic, pentru că acceptarea ei practică ar fi însemnat să fac lucruri diferite, să scriu diferit, să gândesc diferit despre cei cărora le scriam, și asta ar fi necesitat un efort suplimentar față de care găseam întotdeauna scuze.
Realitatea e aceasta: pe segmente largi ale pieței românești — antreprenorii mici din orașele secundare, directorii de instituții publice cu bugete mici și presiuni mari, primarii din comune care administrează câteva mii de locuitori și nu au nici timp nici infrastructură cognitivă pentru a procesa propuneri sofisticate — un email ferm, direct, care sună a autoritate, care cere fără să explice prea mult, care promite fără să demonstreze, funcționează mai bine decât emailul meu elaborat.
Nu pentru că acești oameni preferă superficialitatea. Nu pentru că sunt mai puțin inteligenți sau mai puțin valoroși ca interlocutori. Ci pentru că procesează mesajele printr-un filtru diferit față de filtrul pe care îl presupuneam eu. Psihologii numesc asta ruta periferică de persuasiune — când nu ai instrumentele cognitive sau experiența necesară să evaluezi un argument complex, creierul caută altceva: tonul, structura, familiaritatea, certitudinea percepută a expeditorului. Un om care scrie ferm și clar, fără prea multe nuanțe, activează percepția de autoritate. Un om care construiește argumente cu bibliografie și dovezi sociale activează, pe un receptor neavizat digital, oboseala cognitivă.
Un email agresiv, ferm, care promite fără să demonstreze, poate aduce achiziții pe termen scurt. Asta e realitatea pieței și nu are rost să o ignorăm, oricât de incomodă ar fi.
Știam asta. Citisem despre asta. Înțelesesem mecanismul.
Și tot ignoram profilul clientului real când scriam. Tot construiam emailuri pentru o piață imaginară — matură digital, capabilă să evalueze argumente complexe, dispusă să citească un studiu de caz înainte de a lua o decizie. O piață care există în România, dar nu în segmentele la care ajungeau multe din emailurile mele.
Mă gândesc la asta cu o jenă specifică, diferită de jena obișnuită a greșelilor. Jena obișnuită a greșelilor e ascuțită și trece repede — recunoști, corectezi, mergi mai departe. Jena asta e mai surdă și mai persistentă, ca o durere de spate care nu e niciodată suficient de intensă să te oprești din ce faci dar e mereu acolo, să îți reamintească că ceva nu e în regulă.
Pentru că greșeala asta nu a fost un eveniment. A fost o practică. O practică repetată, consolidată, care s-a transformat în mod de lucru fără ca eu să observ transformarea.
Am trimis, în opt ani de lucru cu instituții publice și companii mici din România, sute de emailuri. Poate mii, dacă numeri și toate urmăririle, și răspunsurile, și revenirile. Și în fiecare din ele am presupus, implicit, că omul de la capătul celălalt trăia în același univers digital ca mine — că știa ce e SEO, că înțelegea de ce contează conținutul de calitate, că putea evalua diferența dintre un articol scris cu strategie și unul scris fără.
Nu știa. Nu înțelegea. Nu putea evalua.
Și eu continuam să scriu pentru el ca și cum ar fi știut, ar fi înțeles, ar fi putut evalua.
Nu era mândrie conștientă. Era orbire. O orbire pe care acum o numesc pe nume cu o lentoare care vine din faptul că nu îmi face plăcere s-o numesc.
Există ceva și mai dificil de recunoscut, ceva pe care l-am evitat mai mult timp decât pe restul, pentru că atingea o zonă în care îmi place să cred că sunt mai lucid decât sunt.
Emailul agresiv — cel ferm, cel care cere direct, cel care promite fără să explice prea mult — nu e doar eficient pe termen scurt pe anumite segmente de piață. E eficient și pentru că activează ceva real în psihologia umană: principiul autorității. Oamenii urmează instrucțiunile persoanelor pe care le percep ca experți sau ca figuri de autoritate. Și această percepție nu e construită, în mod necesar, din demonstrarea competenței reale. E construită din semnalele externe ale competenței — ton, structură, certitudine, directețe.
Robert Cialdini a documentat asta exhaustiv. Petty și Cacioppo au explicat mecanismul neurologic. Nu e o descoperire nouă.
Ceea ce e nou pentru mine — sau mai corect, ceea ce am refuzat să înglobez în practica mea deși îl știam teoretic — e că pe o piață cu educație digitală scăzută, aceste semnale externe de autoritate funcționează cu o eficiență amplificată, tocmai pentru că receptorul nu are instrumentele să treacă dincolo de ele. Nu poate evalua dacă competența e reală. Evaluează dacă semnalele de competență sunt prezente.
Și eu — eu care știam asta, eu care citisem Cialdini și înțelesesem ELM și scrisesem articole despre psihologia persuasiunii — eu trimiteam emailuri care presupuneau că receptorul va evalua competența reală, nu semnalele ei externe.
Construiam argumentele cele mai solide posibil pentru un om care nu era echipat să le evalueze. Și mă miram că nu răspunde.
Fiul meu are treisprezece ani și în ultimele luni a început să fie mai absent, sau nu absent în sensul că lipsește — e acolo, îl văd la masă, îl aud pe hol — ci absent în sensul că e mai greu de ajuns la el, că există o distanță care nu era acolo acum un an și care acum e acolo și nu știu exact când a apărut.
Seara stă cu telefonul și eu stau cu laptopul și suntem în aceeași cameră și nu suntem în același loc.
Mă gândesc uneori ce vede el când mă privește lucrând. Vede ecranul deschis dimineața și ecranul deschis seara. Vede că trimit mesaje unor oameni pe care nu i-a văzut niciodată, din orașe pe care nu le-a vizitat, pentru proiecte despre care nu știe aproape nimic concret. Vede că munca mea e invizibilă în sensul că nu produce nimic tangibil pe care să îl poți arăta — nu un obiect, nu o structură, nu ceva care să aibă greutate și formă.
Bunicul lui, tatăl meu, producea lucruri care aveau greutate și formă. Repara motoare. Când termina, mașina mergea sau nu mergea. Era simplu. Era verificabil imediat.
Ce îi transmit eu fiului meu prin modul în care lucrez? Că lumea e un ecran și că oamenii sunt adrese de email. Că nu trebuie să știi cu cine vorbești — ajunge să ai adresa corectă și titlul de funcție. Că poți construi relații de lucru cu oameni pe care nu i-ai văzut niciodată și pe care nu îi vei vedea niciodată.
Și greșeala pe care am făcut-o eu — ignorând cine sunt acei oameni cu adevărat, în ce stadiu al vieții lor digitale se află, ce limbaj procesează ei, nu eu — această greșeală el nu o va vedea ca greșeală. El va prelua modelul. Va trimite și el emailuri unor oameni imaginari, pe piețe imaginare. Nu pentru că nu va fi inteligent. Ci pentru că nu va ști că există altceva.
Tatăl meu mergea. Eu nu mai merg. Fiul meu nu va ști că mersul era o opțiune.
Vreau să fiu precis în ce recunosc, pentru că precizarea contează.
Nu recunosc că emailul elaborat e greșit în sine. Nu recunosc că piața românească e inferioară sau incapabilă. Nu recunosc că ar trebui să trimit emailuri agresive fără substanță în locul emailurilor argumentate.
Recunosc că am ignorat profilul clientului. Că nu m-am întrebat, înainte de a scrie, cine e omul real și în ce univers trăiește el. Că am presupus, în mod automat și necugetat, că piața pe care operez e matură digital și capabilă să evalueze argumentele complexe pe care le construiam. Că această presupunere era greșită pentru o parte semnificativă din segmentele pe care le vizam.
Recunosc că știam teoretic cum funcționează psihologia autorității pe piețe cu educație digitală scăzută — că un ton ferm și direct poate genera achiziții acolo unde un argument sofisticat generează tăcere — și că am refuzat să integrez această cunoaștere în practica mea, probabil pentru că integrarea ei ar fi însemnat să accept că unii din clienții mei potențiali nu erau echipați să mă aprecieze la valoarea la care mă apreciam eu.
Asta e mândrie. Nu mândria zgomotoasă, declarativă, ușor de recunoscut. Mândria liniștită a celui care crede că știe mai bine decât piața lui.
Emailul agresiv funcționează pe termen scurt. Aduce achiziții reale, clienți reali, bani reali. Pe segmentele despre care vorbesc — IMM-uri mici, instituții publice, antreprenori din orașe secundare — un furnizor care sună ferm și cere direct câștigă adesea față de unul care construiește argumente elaborate pe care receptorul nu le poate procesa.
Dar clientul câștigat prin ton de autoritate fără substanță devine nemulțumit rapid când livrabilele nu susțin promisiunea. Și pe piața mică și verticală din România — unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea, unde un director de școală dintr-un județ știe ce a pățit directorul de școală din județul vecin cu furnizorul X — reputația se mișcă repede și în direcții pe care nu le poți controla.
Această tensiune — eficiența pe termen scurt a autorității simulate vs. erodarea pe termen lung a credibilității reale — e tensiunea centrală a oricărei decizii de comunicare pe piețele astea. Nu există rezolvare simplă. Există alegeri, cu consecințele lor.
Eu am ales, ani de zile, o a treia cale care nu era de fapt o alegere: ignorarea completă a tensiunii, construirea de mesaje pentru o piață imaginară și mirarea că nu funcționează.
Nu știu dacă directorul de școală din Dorohoi va primi vreodată un email de la mine care să ajungă cu adevărat la el, nu la o proiecție a lui. Poate că da. Poate că data viitoare voi sta zece minute să înțeleg cine e omul real, în ce stadiu al digitalizării se află, ce limbaj procesează, ce îl sperie și ce l-ar putea convinge.
Sau poate că voi deschide laptopul mâine dimineață, voi bea cafeaua cu Gri pe scaunul din colț, și voi scrie din nou pentru directorul imaginar, pentru că e mai ușor și mai confortabil și pentru că a vedea omul real presupune un efort pe care nu întotdeauna îl ai.
Asta e adevărul, fără ornamente.
Greșeala pe care am descris-o aici nu e ceva pe care l-am rezolvat scriind despre ea. E ceva pe care l-am văzut. Și văzutul e primul pas, singurul pas pe care îl pot confirma că l-am făcut.
Restul rămâne de demonstrat.
Fiul meu doarme acum. E după miezul nopții. Ecranul e singurul lucru luminat din cameră.
Mâine o să îl întreb cum a fost la școală și o să încerc să ascult cu adevărat ce îmi spune, nu să aștept să termine ca să pot spune ce am eu de spus. O să încerc să fiu prezent la omul real din fața mea, nu la fiul imaginar pe care îl construiesc din presupunerile mele despre cine e și unde se află.
E mai ușor de scris asta decât de făcut.
Dar dacă am învățat ceva din tot ce am descris în seara asta, e că distanța dintre a ști și a face e exact locul unde se nasc toate greșelile.
— Petru
Întrebări și răspunsuri despre tensiunile și utilitatea articolului
Articolul recunoaște o greșeală profesională, dar o tratează prin lentila personală și familială. Nu e asta o deviere de la subiect?
R: Nu — e exact intenția. Greșeala profesională descrisă nu există în vid. Există în viața unui om care a moștenit un mod de a construi relații de la tatăl lui, care îl transmite mai departe unui fiu, și care realizează că transmiterea s-a rupt undeva. Tratarea ei strict profesional — cu liste de greșeli și soluții — ar fi un alt articol, pe un alt site. Aici subiectul de marketing e pretextul pentru o întrebare mai adâncă: cum știi cu adevărat cu cine vorbești, și ce se întâmplă când nu știi?
Afirmația că emailul agresiv funcționează pe termen scurt pe piața românească nu riscă să justifice practici de comunicare mediocre?
R: Riscul există și e recunoscut explicit în articol. Diferența dintre a descrie un mecanism și a-l recomanda e esențială. Articolul descrie realitatea pieței cu onestitate — inclusiv faptul că autoritatea simulată generează achiziții reale — tocmai pentru că ignorarea acestei realități e parte din greșeala descrisă. Nu poți corecta o orbire rămânând orb la ce există. Recomandarea implicită nu e să mimezi emailul agresiv, ci să înțelegi de ce funcționează pe anumite segmente și să calibrezi în consecință, cu substanță reală în spate.
Ce înseamnă concret „stadiul de maturitate al pieței" și cum îl evaluezi în practică înainte de a scrie un email?
R: Maturitatea digitală a unui segment descrie capacitatea receptorilor de a evalua argumente complexe, de a compara oferte, de a folosi activ instrumentele digitale în procesul de decizie. În practică, o evaluezi prin câteva semnale: tipul de instituție sau companie, dimensiunea localității, istoricul de colaborări cu furnizori digitali, limbajul folosit în documentele publice disponibile. Un director de școală dintr-un oraș mic cu un site instituțional neschimbat din 2015 operează pe un segment diferit față de un manager de marketing al unui retailer regional activ pe toate platformele. Cei câțiva ani pe care îi petreci cu ochii deschiși pe piața ta îți construiesc un instinct care înlocuiește parțial cercetarea formală.
Articolul descrie și tatăl ca model implicit de bune practici. Dar nu era modelul tatălui limitat la piețe mici și relații față în față? Nu e nostalgia față de el un pic romantizată?
R: Da, probabil că e romantizată parțial — și articolul nu pretinde că modelul tatălui era superior în absolut. Pretinde că instrumentele lui — prezența fizică, calibrarea instinctivă — îl obligau să facă ceva pe care emailul nu îl obligă: să vadă omul real. Ceea ce s-a pierdut nu e instrumentul, ci obligativitatea calibrării. Emailul îți permite să trimiți fără să calibrezi. Uneori asta e un avantaj de eficiență. Alteori e o scurtătură spre greșeala descrisă în articol.
Greșeala descrisă e specifică autorului sau e sistemică — o fac toți cei care lucrează cu piețe digitale eterogene?
R: E sistemică. Blestemul cunoașterii — termenul folosit în psihologia cognitivă pentru incapacitatea de a-ți imagina perspectiva celui care nu știe ce știi tu — afectează pe oricine a dobândit expertiză într-un domeniu. Cu cât știi mai mult despre marketing digital, SEO, comportamentul consumatorului online, cu atât îți este mai greu să scrii pentru cineva care nu știe nimic din acestea. Greșeala e mai frecventă la profesioniști tocmai pentru că experiența lor creează orbirea, nu o previne.
Ce ar trebui să schimbe concret un cititor care se recunoaște în greșeala descrisă?
R: Un singur lucru, aplicat înainte de orice mesaj important: zece minute de cercetare reală despre omul din capătul celălalt — nu funcția și instituția, ci nivelul lui de familiaritate cu domeniul tău, limbajul pe care îl folosește în comunicările publice disponibile, tipul de decizie la care îl chemi și dacă e pregătit pentru ea. Nu trebuie să fie o cercetare exhaustivă. Trebuie să fie suficientă cât să înlocuiască omul imaginar cu câteva date reale despre omul actual.
Articolul are o structură narativă mai degrabă literară decât de marketing. Funcționează pe un site care se adresează și unui public profesional?
R: Funcționează tocmai pentru că nu seamănă cu un articol de marketing. Cititorul unui text ca acesta nu e în modul de scanare rapidă pentru informație utilă — e în modul de lectură, de recunoaștere, de dialog interior. Iar greșeala descrisă — ignorarea omului real în favoarea celui imaginar — e mai ușor de recunoscut și mai greu de negat când e prezentată prin experiență trăită decât când e prezentată ca listă de best practices. Forma e parte din argument.
Tensiunea dintre eficiența pe termen scurt a autorității simulate și erodarea pe termen lung a credibilității — are rezolvare practică sau rămâne o tensiune deschisă?
R: Rămâne o tensiune deschisă în articol în mod deliberat, pentru că o rezolvare formulată ar fi falsă. Există alegeri cu consecințe diferite, nu soluții. Dacă scopul e exclusiv achiziția pe termen scurt și nu intenționezi să construiești o relație de durată cu segmentul respectiv, autoritatea simulată funcționează și e o alegere legitimă. Dacă scopul e o relație de lungă durată pe o piață mică unde reputația circulă rapid, costul acelei autorități simulate e plătit ulterior. Luciditatea față de care e obiectivul tău real e ceea ce face diferența — nu o formulă universală.
De ce apare fiul în articol? Ce legătură are cu subiectul profesional?
R: Legătura e directă: greșeala descrisă — de a nu vedea omul real, de a opera cu proiecții în loc de realitate — nu e doar o greșeală profesională. E un mod de a fi în relație cu lumea. Fiul e acolo pentru că îi moștenești modelul, la fel cum autorul a moștenit modelul tatălui său. Și pentru că a te întreba ce transmiți mai departe e singura formă de responsabilitate care depășește corectarea unei greșeli punctuale.
Articolul se încheie fără rezolvare. Nu e asta o lipsă de utilitate pentru cititor?
R: Depinde ce înțelegi prin utilitate. Dacă utilitatea e o listă de pași de urmat, articolul nu o oferă și nu încearcă să o ofere. Dacă utilitatea e recunoașterea unui tipar în propria practică și numirea lui clară — fără autocenzură și fără moralizare — atunci articolul face exact asta. Finalul deschis nu e lene narativă. E onestitate față de faptul că a vedea o greșeală nu înseamnă automat că ai corectat-o. Distanța dintre a ști și a face e reală și merită recunoscută ca atare, nu ascunsă sub o concluzie reconfortantă.
Bibliografie online
Psihologia persuasiunii și modelul ELM
-
Psihoteca.ro — Psihologia vânzării: rută centrală vs. periferică (Petty & Cacioppo, 1986) https://psihoteca.ro/psihologia-vanzarii/
-
Robert B. Cialdini — Psihologia manipulării (ed. română, principiile autorității și reciprocității) https://www.ideeaeuropeana.ro/carti/psihologie-psihanaliza/psihologia-manipularii/
-
LinkedIn / Angela Calina — 6 principii psihologice cu impact în vânzări (autoritate, dovadă socială) https://ro.linkedin.com/pulse/6-principii-psihologice-cu-impact-%C3%AEn-v%C3%A2nz%C4%83ri-angela-calina
-
psihologiavanzarii.ro — Resursă academică aplicată (blestemul cunoașterii, calibrare) http://psihologiavanzarii.ro/
Comportamentul consumatorului și maturitatea digitală în România
-
Eurostat — E-commerce statistics for individuals (date comparative UE, rata de implicare digitală) https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/E-commerce_statistics_for_individuals
-
The Big Pixel — Comportamentul consumatorului în era digitală: statistici și insights https://thebigpixel.ro/comportamentului-consumatorului-in-era-digitala-statistici-si-insights/
-
DigiER / Erasmus — Romanian customer behaviour (date Eurostat comparate) https://digier.erasmus.site/courses/good-practices-examples-for-implementation-to-digital-crash-course/lessons/chapter-6-shopping-behaviour-and-social-shopping-2/
-
Amfiteatru Economic (PDF academic) — Protecția drepturilor consumatorilor în era schimbărilor tehnologice https://www.amfiteatrueconomic.ro/temp/Articol_1289.pdf
Piața IMM și antreprenoriatul românesc
- Financial Intelligence — Sondaj IMM România 2025: percepția antreprenorilor față de mediul de afaceri https://financialintelligence.ro/jianu-imm-romania-8-din-10-antreprenori-sustin-ca-partidele-politice-nu-au-programe-si-platforme-de-sustinere-a-mediului-de-afaceri/
Referințe editoriale proprii
-
petrucojocaru.ro — Firmele de la coada clasamentului — ținta ideală pentru creștere https://petrucojocaru.ro/studii-de-caz/firmele-de-la-coada-clasamentului.html
-
absolutweb.ro — De ce funcționează emailul „agresiv" pe piața românească: psihologia autorității în medii cu educație digitală scăzută https://absolutweb.ro
-
petrucojocaru.ro — Păcatul 1: Mândria și Ignoranța — din seria 7 păcate ale mesajelor https://petrucojocaru.ro/greseli/7-pacate-ale-mesajelor.html