Similarități Istorice

Un deceniu de rupturi accelerate. Zece caracteristici majore care vor intra în manualele de istorie. Și, la fiecare capitol, situația românească cu similaritățile ei istorice — pentru că traseul nostru nu e o excepție de la regulă, ci o oglindă a regulii în formă concentrată și, adesea, repetată.

Introducere: deceniul șocurilor multiple

Există decenii care trec. Și există decenii care rup.

Deceniul 2016–2026 a rupt. Nu uniform, nu simultan, nu cu același cuțit peste tot — dar a rupt. Istoricii care vor scrie despre el vor folosi probabil sintagma „policriză" — un termen inventat de politologul Johan Galtung în anii 1970 și readus în circulație de Charles Goodhart și Manoj Pradhan în 2022: nu o criză singulară cu o cauză și o rezolvare, ci mai multe crize structurale care se suprapun, se amplifică reciproc și fac imposibil de aplicat remediile care funcționau când crizele veneau separat.

Pandemia care a blocat lumea. Războiul care a revenit în Europa. Inteligența artificială care a început să schimbe natura muncii. Democrațiile care s-au fragmentat de la interior. Clima care a încetat să mai fie un avertisment și a devenit un eveniment meteorologic săptămânal. Economiile care au ieșit din era dobânzilor aproape zero și au redescoperit inflația. Toate acestea în același deceniu, câteodată în același an.

Manualele de istorie vor vedea 2016–2026 ca pe o perioadă de tranziție accelerată — sfârșitul unui ciclu lung de stabilitate relativă care durase din 1991 și începutul a ceva al cărui nume nu l-am găsit încă. Poate o nouă ordine multipolară. Poate un haos prelungit. Poate, cu noroc și alegeri bune, o reorganizare spre ceva mai robust.

România va fi prezentă în aceste manuale. Nu la capitolele mari — acolo vom fi menționați în paranteză, dacă nu se întâmplă ceva spectaculos. Vom fi la subsolul paginii, la notele de subsol, la exemplele de caz din casetele gri. Exemplul care arată că traseul greu se poate parcurge cu și mai multă greutate decât era necesar, dacă alegerile sunt consecvent mediocre și dacă reforma e mereu amânată pentru după alegeri, după criză, după un alt „după".

Articolul de față urmărește zece caracteristici majore ale deceniului 2016–2026 și, la fiecare, dublează adâncimea situației românești cu similarități istorice concrete — pentru că istoria României e, printre altele, o arhivă excepțional de bogată de crize repetate, ocazii pierdute și adaptări parțiale. A o ignora e a nu înțelege prezentul. A o înțelege nu garantează că schimbăm ceva — dar mărește șansele.

O precizare metodologică necesară: similaritățile istorice nu sunt determinism. Nu susțin că România e condamnată să repete la nesfârșit aceleași erori, că există un „caracter național" immutabil sau că schimbarea e imposibilă. Susțin altceva, mai precis și mai verificabil: că structurile instituționale tind să se reproducă dacă nu sunt schimbate deliberat, că problemele nerezolvate la o generație revin la generația următoare în forme diferite dar cu mecanisme similare, și că înțelegerea mecanismelor — nu a fatalității — e condiția necesară a schimbării. Istoria nu se repetă, dar rimează — și rimele au o logică pe care o poți anticipa dacă știi să o citești.

Articolul 13 din 10 (al treilea post-scriptum) — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"

Articolele precedente: 1–12. Articolele 10, 11 și 12 au formulat nouă scenarii pentru 2050. Articolul de față, despre care autorul afirmase în postfața articolului 12 că nu-l va mai scrie, propune alte trei, ancorate în Răscoala din 1907 și în stalinismul românesc al deceniilor 1948–1964. Două momente de fractură violentă — unul din ajunul primului război mondial, celălalt din inima secolului XX — care au reformat, în moduri radical diferite, raportul românilor cu pământul, cu statul și cu propria lor muncă.

I. Flămânzi, Botoșani, 23 februarie 1907, miezul zilei

Satul Flămânzi se află la douăzeci și cinci de kilometri nord de Botoșani, pe dealurile domoale ale Podișului Moldovei, acolo unde interfluviile largi coboară lin spre văile adânci ale pâraielor tributare Siretului. În februariile normale, dealurile astea ar fi trebuit să fie albe de zăpadă. În iarna lui 1907, zăpada lipsea. Colinele erau negre, mâloase, cu petece de brumă pe văile umbrite unde soarele nu ajungea decât câteva ore pe zi. Pante line, despădurite de câteva generații de defrișări forțate pentru a crește suprafața arabilă — acea suprafață care, prin arenda pe care o plăteau, îi ținuse pe oamenii aceștia exact la marginea foametei, nu niciodată dincolo de ea, dar niciodată bine dincoace.

Gheorghe Todiriță, cincizeci și doi de ani, focar de seamă al satului, cel care duminicile bătea darabana la portița bisericii când popa hotăra să adune oamenii, stătea în bătătura lui la miezul zilei și mânca mămăligă rece din dimineață. Alături, soția lui, Ileana, descuia sipetul cu semințe de primăvară. Trei sferturi pline. Fusese mai plin la toamnă — dar luna noiembrie adusese arendașul cu chiria restantă, și o parte din sac cu grâu mersese la el. Nu era vorba de sărăcie absolută — Todiriță nu era cel mai sărac din Flămânzi. Erau câteva familii care trăiseră toamna aia din coji de cartofi și sfeclă amestecate cu tărâțe, și care acum, în februariul ăsta sec, aveau fetele trimise la culesul rădăcinilor de cicoare uscate de pe câmp, pentruca buruienile fierte cu sare țineau foamea câteva ore. Todiriță era mai sus de asta. Dar Todiriță știa că, dacă arendașul venea din nou cu pretenții înainte de primăvară, distanța dintre el și cei cu cicoarea se putea micșora brusc.

La jumătate de ceas de drum pe jos, la moșia Mirceni, Moise Weinglass — arendașul principal al unui conglomerat de moșii care totalizau, în județul Botoșani, câteva mii de hectare de teren arabil — semna, exact în acel moment, un raport financiar pentru proprietarul absent din București. Raportul arăta că arenzile pe 1906 fuseseră, în ciuda secetei partiale, în regulă. Că recuperarea restanțelor mergea. Că inventarul de animale era la zi. Moise Weinglass era un om de cincizeci de ani, cu o carte de afaceri corectă, cu un birou curat, cu o lampă de ulei de bună calitate pe masa lui și cu o colecție mică, dar reală, de cărți în idiș, germană și română așezate pe un raft deasupra biroului. Nu era un monstru. Era o verigă dintr-un lanț — la capătul căruia stătea proprietarul absent, iar mai sus de proprietar stăteau structurile financiare ale modernizării române post-1866 care cereau rentă, rentă, rentă din pământul Moldovei ca să finanțeze industrializarea selectivă a Munteniei.

Legătura dintre Todiriță și Weinglass era o arendă — un preț fix pe hectarul cultivat, negociat o dată la câțiva ani, nenegociabil în practică, pentru că Todiriță nu avea cu cine compara și nu putea, dacă nu-i convenea, să plece. Pământul nu era al lui. Nu fusese al lui nici înainte de 1864 — când erau iobăgie și clăcă. Fusese al lui, formal, din 1864, prin legea rurală a lui Cuza — dar fusese un pământ insuficient, dat fără animale, fără inventar, fără credite la rate suportabile, și îndată sufocat de o piață de arendare în care proprietarii mari câștigau sistematic mai mult decât micii proprietari liberi.

Patru zile mai târziu, în 27 februarie 1907, la Flămânzi, trei sute de țărani s-au adunat în fața primăriei. Nimeni nu comandase adunarea. Nu era nicio organizare sindicală, nicio celulă socialistă activă, niciun agitator venit din București sau Iași — o narațiune pe care puterea conservatoare o va construi mai târziu, pentru că era mai confortabilă decât adevărul. Adevărul era mai simplu și mai înspăimântător: oamenii s-au adunat pentru că nu mai aveau ce mânca. Foamea nu are agitator. Foamea e propriul ei discurs politic.

Primarul a ieșit pe trepte. A vorbit. A promis că va trimite raport la județ. Oamenii au aruncat cu pietre. Primarul a intrat înapoi în clădire. A doua zi, adunarea era de șase sute de oameni. Au intrat în moșia lui Weinglass. Au luat ce era în magazie — grâu, porumb, semințe. Nu au ucis pe nimeni. Nu au incendiat. Au luat mâncare și s-au întors acasă cu ea. Era o răscoală, dar era, deocamdată, o răscoală disciplinată în nebunia ei.

Răscoala s-a extins spre sud în câteva zile, ca un foc de câmp, pe câmpia Moldovei, prin județele Botoșani, Iași, Roman, Vaslui, Neamț, Bacău. Până la jumătatea lui martie trecuse Munții Carpați spre Muntenia. La 12 martie, în județul Vlașca, ardeau conace. La 15 martie, în județul Teleorman, un sub-prefect era luat ostatic de o mulțime de câteva mii de oameni. La 17 martie, la Ilfov, trupele de cavalerie au tras pentru prima oară în mulțime. Până la 28 martie — când rândul de ultimele focuri s-a stins în Oltenia — morții numărați oficial erau 419. Cifra reală, după estimările istoricilor ulteriori, era între 11.000 și 14.000. Guvernul liberal Sturdza fusese demis în cursul răscoalei; guvernul conservator Cantacuzino care îi urmase ceruse armatei să potolească revolta. Armata potolise.

Gheorghe Todiriță nu a murit în răscoală. A trăit până în 1921, când l-a răpus pneumonia, la cincizeci și șase de ani. A apucat reforma agrară din 1921 — care i-a dat, în sfârșit, pământ. Cinci hectare în plus față de ce avuse, fără arendă. A murit înainte să vadă că cele cinci hectare nu erau suficiente fără capital, fără mașini, fără cooperative. A murit fără să știe că fiul lui, Vasile, va fi cooptat în colectivă în 1953, și că pământul lui va deveni al tuturor, adică al nimănui, adică al statului.

Aceasta este scena de deschidere a articolului de față. Nu la un palat, nu la o masă de tratate, nu la un consiliu de miniștri. La o bătătură din Flămânzi, cu mămăligă rece, cu un sipet pe trei sferturi plin, cu un arendaș la douăzeci de minute de mers, cu o câmpie neagră la orizont. Cu oameni care, patru zile mai târziu, vor rupe un echilibru fragil care durase, cu tensiunile lui, aproape patruzeci de ani de la reforma lui Cuza.

Articolul de față — pe care autorul lui l-a declarat nenecesar în postfața articolului 12 — propune alte trei scenarii pentru 2050, ancorate în două momente care au definit raportul românilor cu propria lor muncă și cu propriul lor pământ: Răscoala din 1907 și colectivizarea stalinistă din 1949-1962. Sunt momentele în care transformarea „de sus" — cea a lui Cuza, a lui Carol I, a reformei din 1921 — a dat de transformarea „de jos" și s-a spart de ea. Lecțiile lor sunt diferite de lecțiile articolelor precedente. Sunt mai dure.

Articolul 12 din 10 (al doilea post-scriptum) — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"

Articolele precedente: 1–11. Articolele 10 și 11 au formulat șase scenarii pentru 2050. Articolul de față propune alte trei, ancorate în perioada abdicării lui Cuza (10-11 februarie 1866) și în lunile imediat următoare — un interval de șase luni care a definit, mai mult decât se recunoaște, structura statului român modern.

I. Palatul domnesc, București, noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, ora patru

Ninsese peste București toată ziua de 10 februarie. Zăpada, care începuse la miezul zilei, se așezase peste acoperișurile de tablă ale Calei Mogoșoaia (viitoare Calea Victoriei) într-un strat de aproximativ zece centimetri până spre miezul nopții. Pe strada Doamnei, în fața palatului domnesc, două santinelele de la garda personală a Domnitorului băteau din picioare la fiecare cincisprezece minute pentru a-și menține căldura în cizme. Nu mai era zăpadă în cădere. Cerul se limpezise. Se vedeau, sus deasupra Bucureștiului, câteva stele înghețate.

La ora patru dimineața, în 11 februarie 1866, o mișcare mai apăsată decât cea a santinelelor s-a auzit din direcția porții mari. Un grup de aproximativ doisprezece bărbați în uniforme de ofițeri români — colonelul Constantin Pilat, maiorul Anton Costiescu, căpitanul Dimitrie Lecca, plus alți zece cu grade diferite — s-au apropiat cu pași care nu încercau să fie discreți. Santinelele, care primiseră instrucțiuni cu o oră în urmă printr-un curier civil de la Ion C. Brătianu, s-au dat la o parte. Poarta s-a deschis fără zgomot.

Ofițerii au urcat la etajul al doilea al palatului. Coridorul era luminat de o singură lampă cu ulei care, în amintirile unora dintre participanți, dansa nervos în curentul care venea de la o fereastră întredeschisă la capătul opus. Au ajuns la ușa dormitorului Domnitorului. Colonelul Pilat a bătut o dată, sec.

Alexandru Ioan Cuza, patruzeci și cinci de ani, domn al Principatelor Unite din 24 ianuarie 1859 — deci de exact șapte ani și șaptesprezece zile — dormea. Se trezise, de fapt, la primul zgomot. Se ridicase în capul oaselor, în cămașa lungă de noapte de olandă, cu părul răvășit, cu un ochi mai bine deschis decât celălalt. Alături, în camera de alături, se trezise Maria Obrenović, principesa sârbă cu care Cuza trăia din 1863 într-un adulter public care obosise, într-un fel, întreaga clasă politică (soția lui, Elena Cuza, se retrăsese la Iași cu doi copii adoptivi ai lor doi). Maria nu a ieșit din camera ei. Amintirile spun că a stat lipită de perete, cu urechea la ușă, tremurând.

Cuza a strigat. „Cine e?"

„Guvernul provizoriu al României, Domnule. Vă rugăm să deschideți."

„Guvernul provizoriu?" Cuza a mai stat un moment. Apoi s-a ridicat, și-a pus halatul, a deschis ușa. În fața lui, colonelul Pilat, cu o hârtie în mână.

„Domnule Cuza, sunteți rugat să semnați actul de abdicare. Nu se va vărsa sânge. Nu veți fi vătămat. Dar trebuie să semnați."

Cuza s-a uitat la hârtie. A întors capul spre camera Mariei. A întors capul spre Pilat. A întors capul spre ceilalți ofițeri care umpluseră coridorul. Nici unul nu era necunoscut — pe câțiva îi promovase el însuși. Pe Costiescu, cu doi ani în urmă, îi decorase pentru serviciile la Reforma administrativă din 1864.

„Cu ce cerneală semnez?", a întrebat Cuza. „Că nu am cerneală în cameră."

Colonelul Pilat a scos, dintr-un buzunar al tunicii, un mic tocător de argint. Îl adusese cu el. Așa gata de precaut era conspirația.

Cuza a semnat, în trei minute, pe biroul din dormitorul lui, actul prin care abdica de la tronul Principatelor Unite. A cerut permisiunea să-și scoată câteva haine din dulap. S-a îmbrăcat. La ora șase dimineața, în zorii de 11 februarie 1866, un birjar al conspirației îl aștepta la o poartă laterală a palatului. La ora zece, era la Cotroceni, ținut sub pază discretă. La sfârșitul zilei, era în drum spre granița austriacă, prin Curtici. La 26 februarie, era la Viena. La 15 martie, la Paris. Va muri, șapte ani mai târziu, la Heidelberg, de tuberculoză, la vârsta de cincizeci și doi de ani. Nu va revedea niciodată România.

Iar în urma lui, la București, se instala „Locotenența Domnească" — o regență provizorie de trei membri (Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu, colonelul Nicolae Haralambie) — care avea sarcina să aducă rapid un prinț străin pe tronul rămas gol. Peste 89 de zile, în 10 mai 1866, un tânăr german pe nume Karl Ludwig Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, 27 de ani, va coborî din trăsură la Băneasa. Peste alte 61 de zile, la 1 iulie 1866, va promulga o Constituție inspirată din cea belgiană din 1831. Peste 48 de ani, în octombrie 1914, va muri la Sinaia, având în urmă cea mai lungă și cea mai reformatoare domnie a istoriei românești moderne.

Toate acestea se decideau — mai mult decât se recunoaște — în noaptea din februarie 1866, cu ninsoarea proaspătă pe acoperișurile Bucureștiului, cu Cuza semnând pe biroul din dormitor, cu Maria Obrenović tremurând în camera alăturată, cu tocătorul de argint pe care colonelul Pilat îl scosese din buzunar.

Aceasta e scena de deschidere a articolului de față. Nu la o victorie. La un moment de ruptură care a produs, în cascadă, șase luni de reașezare instituțională. Iar aceste șase luni sunt lecția pe care o extragem acum, în 2026, pentru trei scenarii posibile de viitor.

Articolul 11 din 10 (post-scriptum) — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"

Articolele precedente: 1–10. Articolul 10 a formulat trei scenarii pentru 2050 — refanariotizare, model habsburgic intern, modernizare inclusivă. Articolul de față propune alte trei, ancorate în evenimentele din perioada premergătoare și imediat următoare alegerii lui Cuza (1848–1866). Nu ca înlocuire a primelor trei — ca lărgire a hărții.

I. Palermo, octombrie 1852

Camera din strada Meli, la etajul al doilea al unei case galbene cu obloane verzi, dădea spre o mică piațetă în care, dimineața devreme, o femeie siciliană cu părul strâns sub un batic negru vindea lămâi și portocale culese seara dinainte. Aerul mirosea a mare și a pește prăjit — Palermo era la două sute de metri de port, iar vântul de dimineață aducea, prin fereastra deschisă chiar și în octombrie, mirosul de sardele fripte în ulei de măsline din tavernele portului.

În camera aceasta, la o masă de nuc cu picioarele scrijelite de generații de chiriași înainte, un bărbat de treizeci și trei de ani scria. Se numea Nicolae Bălcescu. Avea, în seara aceea, două lucruri pe masă: un caiet gros de hârtie franceză, cu jumătate din foi umplute cu scrisul lui mărunt și înclinat, plus un pahar de apă cu lămâie de care nu se atinsese de o oră. Tușea rareori, dar când tușea, tușea greu — un tușet dus, sec, care se termina cu o mică bucată de sânge pe batistă. Tuberculoza îl consuma de aproape patru ani. Medicii din Paris îi ceruseră, cu o vară în urmă, să plece în sud „pentru aer cald". Palermo era ultimul sud pe care și-l putea permite — și, cum avea să se dovedească peste treisprezece săptămâni, ultimul sud pe care avea să-l cunoască.

Scria la Românii sub Mihai Voevod Viteazul. Cartea avea să rămână neterminată. Manuscrisul va fi publicat, mult după moartea autorului, de Alexandru Odobescu în 1877 — un sfert de secol după seara aceasta. Bălcescu nu avea de unde să știe asta. Scria pentru un cititor pe care nu-l va cunoaște. Scria, cum a scris toată viața, pe încredere.

Ce credea el, în octombrie 1852? Credea, în ciuda evidenței, în lucruri care aveau să se întâmple. Credea că Principatele Române se vor uni într-un singur stat. Credea că țăranii vor fi împroprietăriți. Credea că se va face un cod civil modern după exemplul francez. Credea că se va fonda un învățământ obligatoriu. Credea că se va organiza o armată națională. Credea că se va introduce un cadastru fiscal echitabil. Credea în toate acestea deși — la data la care scria — Cuza era colonel obscur de miliție moldoveană, unirea era refuzată de trei mari puteri europene, Regulamentele Organice erau încă în vigoare, iar el, Bălcescu însuși, era exilat fără drept de întoarcere.

Peste doisprezece ani, în 26 august 1864 — la aproape doisprezece ani exact de la seara pe care o descriem — Mihail Kogălniceanu, prietenul din exil al lui Bălcescu, va promulga, ca ministru sub domnul Cuza, legea rurală care împroprietărește peste 400.000 de familii de țărani munteni și moldoveni. Practic tot programul din 1848, tot programul din exil, tot programul din camera de la Palermo, se va aplica.

Bălcescu nu va apuca să vadă. Va muri la Palermo în noaptea de 29 noiembrie 1852, la treizeci și trei de ani, cu o Cameră de comerț sardă la trei străzi distanță în care nimeni nu-i știa numele. Va fi îngropat într-un cimitir din care mormântul se va pierde în deceniile următoare. Nu va exista niciodată un mormânt Bălcescu la care generațiile românești să vină cu flori.

Iar totuși, ceea ce a scris în ultimele lui luni de viață — corespondența cu Ion Ghica, cu Ion C. Brătianu, cu C.A. Rosetti, cu Kogălniceanu, cu frații Golescu — a format, la scara istoriei, unul dintre cele mai izbitoare paradoxuri politice ale secolului XIX. Un exilat muribund a scris programul care avea să transforme o țară pe care nu o mai va vedea.

Aceasta este scena de deschidere a articolului de față. Nu la un guvern. Nu în Parlament. Nu într-o uzină. Ci într-o cameră galbenă din Palermo, cu mirosul de mare și de lămâi, cu tușea seacă a unui om de treizeci și trei de ani care crede în ceea ce va veni.

Articolul 10 al serialului a formulat trei scenarii pentru 2050 — refanariotizare, model habsburgic intern, modernizare inclusivă. Toate trei erau ancorate în structurile serialului. Toate trei rămân valabile.

Articolul de față propune alte trei, ancorate în perioada Cuzei — în deceniul 1848-1866 care a transformat, în doar optsprezece ani, o dublă provincie fanariotă într-un stat modern. Trei scenarii pe care istoria noastră le-a deja jucat o dată. Trei scenarii pe care le-am putea juca din nou.