Articolul 8 din 10 — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"
Articolele precedente: articolele 1–7.
I. Trecere la Turnu-Roșu, 12 aprilie 1824
Trăsura mare cu patru cai, comandată la Sibiu cu două săptămâni în urmă și livrată la Câmpulung cu o întârziere de trei zile, a trecut vama de la Turnu-Roșu la ora unsprezece dimineața, în ziua de 12 aprilie 1824. Vremea era rece pentru sfârșitul lui aprilie — călătorii din carul din față își strânseseră cojoacele mai aproape de gât, iar vizitiul — un moldovean înalt cu barbă neagră, adus special pentru voiajul acesta din partea moșiei de la Golești — trebuia să oprească din când în când ca să sufle în palme.
În trăsura din spate călătorea Constantin Radovici Golescu, cunoscut mai bine sub numele familial de „Dinicu" — cu care se semna și pe care îl folosea la Curtea din București. Patruzeci și șapte de ani, o burtă rotunjită de o viață de ospețe boierești, dar cu ochi vii, cu mâini care încă mai țineau tocurile pe drum, un cap care începuse să chelească pe la creștet. Alături de el, fiul cel mare, Ștefan — treisprezece ani, cu ochelari de aur pe care i-i cumpărase tatăl la Sibiu cu o săptămână în urmă, cu ochi obosiți de la citit. Vizavi, un frate mai mic al lui Dinicu, Radu, care avea să rămână scurt timp la Viena înainte de a se întoarce.
Dinicu Golescu nu era, la 1824, nici cel mai bogat boier muntean, nici cel mai influent politic. Familia Golescu — venită, prin genealogii pe care el însuși le studia din tinerețe, dintr-un vechi neam boieresc de Argeș atestat din secolul XV — avea o moșie mare la Golești (peste 3.000 de hectare), un conac respectabil, câteva sute de familii de clăcași pe pământ. Dinicu însuși fusese, cu o generație în urmă, mare vornic sub Ioan Caragea și Alexandru Suțu (ultimii doi domni fanarioți munteni), apoi comisar al țării în comisiile de armistițiu cu turcii. Nu era un intelectual pur — era un om de administrație și de decizie. Dar, la patruzeci și șapte de ani, făcea ceea ce, cu douăzeci de ani în urmă, nu ar fi crezut că va face vreodată.
Călătorea. Nu la Constantinopol, cum făceau boierii tradițional pentru negocieri politice sau pentru cumpărături de lux. Nu la vreo mănăstire de la Athos pentru pelerinaj. Ci prin Europa Centrală și Occidentală. Sibiu, Cluj, Oradea, Buda, Viena, Trieste, Milano, Verona, Padova, Veneția, Geneva, Bruges, Bruxelles, apoi coborâre lentă înapoi. O călătorie planificată pentru șaptesprezece luni, cu peste patruzeci de opriri, în care avea să vadă — după cum va scrie în jurnalul lui, publicat doi ani mai târziu — „lucruri mari și minunate, pe care le-am văzut și le voi vedea, și pe care socotesc a fi de trebuință a le arăta neamului meu."
„Însemnarea călătoriei mele făcute în anul 1824, 1825, 1826" — tipărită la Buda în 1826 — este printre cele mai importante documente ale istoriei culturii românești moderne. Este momentul în care un boier valah, format într-o cultură fanarioto-orientală, își notează, pas cu pas, șocul contactului cu modernitatea europeană. Este ochiul lui Ienache Cocorascu din articolul 3, dar mai puternic și mai autoritar — pentru că Golescu era boier mare, nu tot un simplu vornic moldovean.
„În Sibiu — scrie el în a doua zi de călătorie — am văzut o piață unde se vând vaci, oi, porci, cu socotință de câtar, de vârstă, de rasă, într-un orar tipărit pe hârtie, pe care fiecare cumpărător îl are înainte. Am văzut un felinar la fiecare colț de stradă, aprins de un om plătit, cu ulei. Am văzut o școală de fete, în care fetele învață — spun eu bine — învață a scrie și a socoti, ca băieții. Nu am înțeles cum este cu putință așa ceva, dar așa este."
Șocul se acumulează. La Viena, Golescu va vedea Ringstrasse, universitatea, spitalele mari, opera. La Milano, atelierele mecanice și primele filaturi mecanice cu abur. La Verona, un orfelinat cu o școală tehnică pentru copiii orfani. La Padova, medici care fac autopsii sistematice pentru cercetare. Iar întorcându-se — târziu, obosit, cu ochelari noi cumpărați la Milano — cu o convingere care va deveni motorul restului vieții lui: că țara lui a rămas în urmă „cu un veac și mai bine" și că trebuie făcut ceva.
Acesta e boierul român al deceniului 1820. Nu tipul cel mai frecvent — cel mai frecvent era boierul care încă mai voia să cumpere o dregătorie la Fanar. Dar era tipul care va face istorie. Din generația lui Dinicu Golescu și din cea imediat următoare — a fiilor lui, a Văcăreștilor tineri, a Bibescu-eștilor, a Ghiculeștilor moderni — se va forma prima elită românească modernă, cea care va face Regulamentele Organice, cea care va organiza revoluțiile de la 1848, cea care va aduce Unirea Principatelor în 1859.
Articolul de față este dedicat acestei transformări. Cine erau boierii moldo-munteni la 1780? Cum trăiau? Ce citeau? De ce nu au devenit o burghezie industrială pe modelul junkerilor prusaci, al gentry-ului englez, al aristocrației franceze? Și cum s-au transformat, între 1780 și 1859, într-o clasă politică modernă?
II. Cine erau boierii: categorii și origini
Trebuie, mai întâi, să înțelegem că termenul „boier" acoperea, la 1780, o realitate stratificată. Nu erau toți boierii la fel. Ierarhia — codificată în așa-numitele „ceremonii" ale Curții domnești, apoi consolidată prin Pravilniceasca condică a lui Alexandru Ipsilanti și, mai târziu, prin Regulamentele Organice — număra între cincisprezece și douăzeci de trepte, fiecare cu propriile ei privilegii fiscale, cu propriul ei loc la ceremonii, cu propriul ei costum reglementat.
Boierii de rangul I — sau „boierii mari", cum le spuneau ei înșiși. Marele ban al Craiovei, marele vornic al Țării de Sus, marele vornic al Țării de Jos, marele logofăt, marele vistier, marele spătar, marele postelnic, marele hatman, marele agă, marele portar. Zece-doisprezece bărbați care conduceau efectiv țara sub domn. Toți proveneau, cu excepții, din patru-cinci familii mari — Cantacuzino, Ghica, Filipescu, Cornescu, Rosetti-Roznovanu în Moldova; Cantacuzino, Ghica, Bălăceanu, Grădișteanu, Filipescu în Țara Românească. La această treaptă, familiile boierești puteau, prin căsătorii, prin intermedieri, prin bani, să interacționeze de la egal la egal cu fanarioții mari. Un boier mare muntean își putea trimite fata la o familie fanariotă din Fanar; un fanariot mare își putea trimite băiatul să facă administrație într-un ținut moldovenesc.
Boierii de rangul II — „boierii mijlocii". Vornici, logofeți, vistieri, spătari „mici" (de rangul al doilea), plus dregători de ținuturi (ispravnici) și dregători orășenești (agi, marii negustori cu titlu). O clasă mai numeroasă, între 200 și 400 de persoane pe fiecare Principat. Aveau moșii mai mici, în general 500-2.000 de hectare, dar puteau prospera prin arendare sau prin comerț. Din această clasă vor veni, la generația 1830-1840, majoritatea intelectualilor formatorilor României moderne.
Boierii de rangul III — „boierimea de țară" sau „mica boierime". Neamurile cu privilegii boierești mai vechi, dar fără dregătorii mari. Aveau moșii mici (100-500 hectare), uneori doar arendau pământul altora. Trăiau la nivel material apropiat de gentry-ul rural englez de sec. XVIII. O clasă numeroasă — poate 3.000-5.000 de familii în fiecare Principat.
„Neamurile" și „mazilii". Categorii intermediare între boierime și țărănime — foști boieri care își pierduseră titlurile prin sărăcire, sau răzeși (proprietari mici, liberi, cu drepturi vechi) care primiseră recunoașteri boierești parțiale. Statut ambiguu, importante numeric (poate 15.000-20.000 de familii per Principat), dar economic și politic marginale.
O observație importantă. Titlurile boierești moldo-muntene nu se moșteneau automat. Erau atașate dregătoriilor — cine dregea, era boier. Când dregătoria se pierdea (prin schimbare de domn, prin bătrânețe, prin căderea în dizgrație), familia își pierdea, în teorie, statutul. În practică, se dezvoltase un sistem de „continuitate" prin care fiii de boieri mari primeau, la vârstă potrivită, o dregătorie oarecare, chiar dacă modest, pentru a nu se rupe legătura dinastică. Dar sistemul rămânea, formal, deschis — un negustor bogat, un fanariot proaspăt sosit, un fiu de mic boier care făcuse studii bune putea urca. Prin comparație, sistemele occidentale — junkerii prusaci, aristocrația franceză pre-1789 — erau mai închise generațional.
Cifre agregate. Se estimează că, la 1780, familiile boierești (toate rangurile) reprezentau, în Țara Românească și Moldova împreună, aproximativ 3-4% din populația totală. Adică 60.000-80.000 de suflete boierești pe cei aproximativ 2 milioane de locuitori. O proporție comparabilă cu procentul aristocratic din statele germane, mai mică decât cel polonez (unde nobilimea era aproape 10%), mai mare decât cel francez (unde nobilii erau sub 1%).
III. Boierul vechi: Cantacuzino Stolnicul ca prototip
Pentru a înțelege ce a fost, la origini, „boieria română", trebuie să privim înainte de fanariotism — la ultima generație de boieri „vechi" luminați. Iar prototipul e Constantin Cantacuzino, cunoscut sub porecla „Stolnicul" (după dregătoria pe care a purtat-o timp de cincisprezece ani).
Biografie. Născut în 1650, la Filipeștii de Târg, într-una dintre cele mai mari familii boierești ale Țării Românești. Studii — Padova, între 1665 și 1669 (rara ocazie a unui boier român educat la o universitate italiană; făcea filozofie, latină, teologie, matematici). Se întoarce, la 19 ani, la București. Cariera politică: stolnic în două domnii, apoi vornic sub cumnatul lui, Constantin Brâncoveanu (domn al Țării Românești între 1688 și 1714). Sfârșitul tragic: implicat, alături de Brâncoveanu, în negocierile clandestine cu Rusia; arestat de otomani în 1714 împreună cu întreaga familie brâncovenească; dus la Constantinopol; executat prin sugrumare, împreună cu fiul lui Ștefan, în 1716.
Bibliotecă și scris. Cantacuzino Stolnicul avea, la Filipești, una dintre cele mai mari biblioteci private ale Balcanilor sec. XVII — aproximativ 3.000 de volume, dintre care jumătate manuscrise. Inventarul parțial (păstrat la Academia Română) arată: cronici bizantine, istorie romană (Titus Livius, Tacitus, Cassiodor), autori greci (Homer, Herodot, Tucidide, Plutarh), scholastici occidentali (Toma d'Aquino, Duns Scotus), câțiva umaniști italieni (Petrarca, Poliziano), Descartes în ediția amsterdameză, Grotius (De iure belli ac pacis), câteva atlase geografice.
Din această bibliotecă a scris Stolnicul prima Istoria Țării Rumânești în românește (rămasă în manuscris până la publicare, mult mai târziu, în secolul XIX). Este primul text istoric românesc care încearcă o metodologie critică — Stolnicul compară surse, semnalează contradicții, discută autenticitatea documentelor. Nu ajunge la nivelul lui Voltaire ca istoric (care era, evident, generație următoare) — dar este într-o linie apropiată de aceea. Un savant boier care, la 1710, făcea muncă istoriografică europeană.
Lecția Cantacuzino. Boierimea românească de dinaintea fanariotismului nu era, în general, incultă. Existau familii cu tradiție culturală serioasă (Cantacuzino, Brâncoveanu, în Moldova Movilă, mai târziu Cantemir). Cantemir mai ales — voievodul-savant, care va scrie la Petersburg Descrierea Moldovei și Sistema religiei mahometane — a fost, prin nivel intelectual, comparabil cu iluminiștii mari ai epocii lui. A corespondat cu Leibniz. A intrat în Academia din Berlin.
Ce diferența boierimea veche „luminată" de boierimea fanariotă „luminată" (Alexandru Ipsilanti bătrânul, de exemplu)?
Prima — orientarea. Boierii vechi luminați (Cantacuzino Stolnicul, Cantemir, Brâncoveanu) priveau, cultural, către Italia (Padova, Roma, Veneția) și către Constantinopol simultan. Cei fanariotizați (Ipsilanti, mai târziu Sturza, Ghika) priveau, mai ales după 1780, către Franța. Diferență importantă: cultura italiană se făcea în latină, cea franceză în franceză. Boierii de la 1710 vorbeau latinește. Boierii de la 1810 vorbeau franțuzește. Nu erau aceleași biblioteci.
A doua — angajamentul politic. Boierii vechi (Cantacuzino, Brâncoveanu) au sfârșit adesea rău tocmai pentru că au refuzat să se supună complet Porții. Au flirtat cu Rusia, cu Habsburgii, cu Polonia. Cantacuzino Stolnicul a plătit cu viața acest flirt. Boierii fanariotizați au învățat lecția: cine se opune Porții moare; cine se acomodează, supraviețuiește. Acomodarea a devenit strategie generațională. A costat mai puțin, dar a costat cultural.
Iar între aceste două tipuri de boieri — vechiul „european" și noul „acomodat" — s-a jucat o parte importantă a istoriei culturii românești din secolul XVIII. Fanariotismul a impus, în bună parte, tipul acomodat. Iar când, în deceniul 1820, tipul vechi european a început să reînvie în figuri ca Dinicu Golescu, s-a produs un moment de tensiune culturală pe care nu-l putem numi altfel decât „redescoperire".
IV. Boierul fanariotizat: adaptare și costurile ei
Fanariotismul, cum am arătat în articolele precedente, nu a fost o „ocupație străină". A fost o reconfigurare a elitei. Fanarioții au adus, prin căsătorii, prin funcții, prin exemplu, un tip cultural nou — care s-a suprapus peste boierimea autohtonă și s-a amestecat cu ea.
Amestecul. La 1780, familiile boierești moldo-muntene erau, într-o mare parte, hibride etno-culturale. Un Ghica născut la București putea avea bunic albanez (din familia Ghika originară din Albania de Sud), bunică greacă (din Constantinopol), soție grecoaică (dintr-o familie fanariotă), copii care vorbeau greaca cu mama și româna cu tatăl. Un Rosetti din Moldova putea avea străbunici genovezi (Rosetti venise din Liguria în sec. XVII), unchi ruși (prin căsătorii politice cu emigranți post-cazăci), veri austrieci (prin ramuri din Bucovina anexată de Habsburgi). Aristocrația era, în esență, poliglotă și transnațională.
Limbile. Un boier mare de la 1780 vorbea, în general: româna (limba slugilor, a lucrului la moșie, a poporului); greaca modernă (limba curții, a diplomației, a comunicării cu fanarioții); turca (pentru relații oficiale cu Poarta); italiana (limba cultă „veche", încă folosită); franceza (limba nouă cultă, în ascensiune rapidă); rar germana; foarte rar rusa. Trei-patru limbi active, cinci-șase pasive. Nivel comparabil cu aristocrația europeană cultivată a epocii.
Educația. Copiii de boieri mari nu se mai duceau, ca Cantacuzino Stolnicul cu un secol în urmă, la Padova sau Bologna. Se duceau, mai des, la Viena — pentru studii pe lângă gimnaziile catolice sau la Universitatea din Viena. Câțiva ajungeau la Paris — Ipsilanti fiii, Constantin Ipsilanti, Grigore Ghica. Mai rar la Lipsca. Nu ajungeau, în general, la Universitățile germane protestante (Göttingen, Halle) — care erau centrele iluminismului științific.
Ce studiau. Filozofie, drept, retorică, matematică elementară, franceză, italiană, uneori germană. NU studiau, cu excepții rare: inginerie, chimie experimentală, medicină clinică modernă (deși unii deveneau medici, ei erau formați la Padova cu curriculum vechi galenic; medicina clinică modernă tocmai se năștea la Viena sub Van Swieten). Modelul era generalistul cult, nu specialistul tehnic.
Călătoriile. Odată la doi-trei ani, un boier mare făcea o călătorie la Viena — oficial pentru afaceri (arendări, contracte, cumpărături), neoficial pentru viața de societate. La Viena, boierul român stătea la un hotel bun (Erzherzog Karl, mai târziu Sacher), participa la baluri, cumpăra ceasuri, mobilă, tapiserii, cărți, uneori un pian, o dată chiar o trăsură nouă. Cheltuia, într-o astfel de călătorie, între 5.000 și 15.000 de piaștri — venitul de un an sau doi ai unei moșii mijlocii.
Consecințele. Boierimea fanariotizată din 1780 devenise, deci, o clasă europenizată în consum dar neeuropenizată în producție. Cumpăra ce se producea la Viena, la Constantinopol, la Milano — nu producea. Călătorea pentru achiziții — nu pentru studiu tehnic. Vorbea limbile occidentale — dar nu citea manualele lor tehnice. Era, ca stil de viață, un aristocrat european. Era, ca funcție economică, un consumator din periferia sistemului industrial european.
Aceasta este, poate, contribuția cea mai profundă a fanariotismului la ceea ce am putea numi „patologiile modernizării românești". A creat o elită europenizată la nivel de suprafață, care își va reproduce, generații întregi, aparența occidentală fără substrat productiv. O elită care va cumpăra mobilier Louis XV, dar nu va construi filaturi. Care va vorbi franceza, dar nu va absolvi Politehnica. Care va da baluri, dar nu va investi în laboratoare.
Un tipar care, cu variații, va persista.
V. Călătorul: Ienăchiță Văcărescu și generația trecerii
Între „boierul vechi" al lui Cantacuzino Stolnicul și „boierul modern" al lui Dinicu Golescu, este o generație de tranziție. Iar cea mai bună figură pentru a o reprezenta e Ienăchiță Văcărescu (1740–1797).
Biografie. Născut la București într-o familie boierească veche muntenească. Studii la Academia Domnească din București, apoi la Constantinopol (unde a învățat greaca clasică și turca modernă), apoi lecții particulare la Viena. Cariera politică: mare spătar sub Ipsilanti, apoi mare vistier, apoi trimis diplomatic la Viena (unde a negociat, alături de emisari otomani, evacuarea trupelor austriece din Muntenia după războiul din 1787–92). Om al lumii — vorbea româna, greaca, turca, franceza, italiana, germana. Poet — este autorul primei ode românești în stil neoclasic european, precum și al primei gramatici românești tipărite (Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduelilor gramaticei rumânești, apărută în 1787 la Râmnic).
Corespondența cu Viena. Ienăchiță a corespondat, în anii 1780, cu câțiva savanți vienezi și italieni. Există fragmente păstrate din scrisorile lui către un profesor de literatură clasică de la Universitatea din Viena, cu discuții tehnice despre metrica latină. Există și scrisori către un negustor venețian care îi furniza cărți italiene. Nu era doar cumpărător pasiv — era interlocutor activ.
Ce a produs. Poezie — în românește, în formă neoclasică, cu tematici de dragoste, meditație, patriotism ușor. Gramatică — cea de la Râmnic, care a fost baza gramaticilor românești din prima jumătate a secolului XIX. Traduceri — câteva din italiană și franceză, rămase în manuscris. Un memoriu istoric adresat Curții din Viena, despre situația Țării Românești (1787), care este un document diplomatic remarcabil.
Limitele lui. Ienăchiță era un cult, dar cultura lui era, iar și iar, literar-poetică-diplomatică. Nu era tehnică. Nu era științifică. Nu era economică. Nu a scris nicio pagină despre furnalul de la Reșița — deși știa că există. Nu s-a interesat de agronomie, de metalurgie, de mecanică. Cultul lui era, ca al lui Alexandru Ipsilanti, la limita categoriilor pe care fanariotismul le impunea.
Fii lui — Alecu, Nicolae, Iancu. Toți trei au continuat tradiția — culturală și diplomatică, dar tot fără trecere la tehnic. Iancu Văcărescu (1792–1863) va fi, în deceniul 1830, unul dintre marii poeți români ai epocii. Va traduce Voltaire, va scrie ode neoclasice, va compune romanțe. Nu va investi în industrie. Nu va scrie despre căile ferate. Iar când Barbu Știrbei, ca domn al Țării Românești (1849–56), va cere consilierilor lui liste de proiecte de modernizare, Văcăreștii îi vor propune școli, tipografii, teatre — nu manufacturi.
Ipoteza. Boierul cult moldo-muntean al perioadei 1780–1830 rămâne, prin formație culturală, incapabil să conceapă industria ca proiect. Nu pentru că e prost sau leneș. Ci pentru că biblioteca lui — cea moștenită de la fanarioți, cea consolidată prin studiile pariziene sau vieneze — nu conține categoriile mentale ale industriei. Are politica. Are literatura. Are dreptul. Nu are metalurgia. Iar ceea ce nu are în bibliotecă, nu poate proiecta în realitate.
Aceasta este limita generațiilor Văcărescu — Grădișteanu — Bălăceanu. Nu au făcut nimic rău. Au făcut ceea ce știau. Dar ceea ce știau nu era ce trebuia făcut.
VI. Trezirea Golescu: 1826–1830
Dinicu Golescu a publicat Însemnarea călătoriei mele la Buda, în 1826. A fost primul boier român care a scris explicit, cu propria semnătură, că țara lui a rămas în urmă și că trebuie schimbată. Formularea din prefață — celebră astăzi, dar șocantă la 1826 — spune totul:
„Într-atâta întunerec și neștiință m-au aflat călătoria mea, încât cu adevărat mă mustră cugetul că am fost bărbat cu vârstă și cu dregătorie, și nu am avut cunoștința acestor lucruri, ci le-am descoperit cu ochii, ca un copil ce vede pentru prima oară lumea."
Un boier mare, fost mare vornic, își spunea copil în fața Occidentului.
Șocul cultural nu s-a oprit la publicație. Golescu a făcut, cu propriii bani, două lucruri concrete la moșia lui de la Golești:
Prima — o școală. În 1826, a fondat la Golești o școală românească pentru copii de țărani și boieri de rang mic. Nu era prima școală românească — dar era prima școală rurală serioasă, cu profesori aduși din Ardeal (care veneau cu formație pedagogică modernă), cu program complet (lectură, scris, socoteală, geografie, istorie, gimnastică), cu manuale tipărite anume pentru ea. Golescu a plătit clădirea, salariile profesorilor, cărțile, uniformele copiilor săraci. Un investiție privată în capital uman, la scara pe care Muntenia nu o cunoscuse până atunci.
A doua — o bibliotecă publică. Tot la Golești, Dinicu a organizat o bibliotecă deschisă — inițial pentru elevii școlii, apoi, formal, pentru orice sătean care venea să citească. La 1830, când Dinicu a murit, biblioteca avea peste 2.000 de volume — în românește, franceză, italiană, greacă. Un patrimoniu pe care fiii lui l-au continuat.
Fiii lui. Ștefan, Nicolae, Radu, Alexandru — copiii lui Dinicu — au devenit, la deceniul 1830-40, protagoniștii primei generații de boieri revoluționari. Vor fi implicați în revoluția de la 1848 la București. Vor exila la Paris. Vor reveni la 1857 și vor participa activ la Divanurile Ad-Hoc. Vor susține alegerea lui Cuza. Vor face parte din prima elită politică a României moderne unite.
Semnificația. Ceea ce a făcut Dinicu Golescu între 1824 și 1830 e mai important decât suma școlii și a bibliotecii. E momentul în care un boier mare a decis, cu propriile lui resurse, să facă ceea ce statul nu făcea. Să investească în viitor. Să transforme, prin propria decizie, o clasă și o țară.
Nu a fost singurul. Barbu Știrbei, Gheorghe Bibescu, mai târziu Cuza însuși — au făcut parte dintr-o generație de boieri care, spre deosebire de tații lor, se auto-percepeau ca responsabili de modernizarea țării. Boieri care înțelegeau că fără implicarea lor, țara rămâne blocată. Boieri care începeau, în esență, să se transforme în cetățeni.
Iar transformarea aceasta — de la boier fanariotizat consumator, la boier-cetățean modernizator — e cheia întregii istorii românești a secolului XIX.
VII. De ce nu au devenit industriași? Comparația cu junkerii, gentry-ul, dvorianstvo
Aici, o întrebare care mă interesează personal. De ce boierii moldo-munteni, care aveau capital, care aveau pământ, care aveau contacte europene, care aveau uneori formare universitară, nu au devenit clase de industriași — cum au devenit junkerii prusaci (industriali agricoli, dar și proprietari de fabrici în Silezia), gentry-ul englez (proprietari de mine în Yorkshire, filaturi în Lancashire), dvorianstvo rusă (proprietari de fabrici textile pe Volga, cu iobagi „atașați")?
Cauza 1. Absența cadrului juridic al proprietății. Boierul român nu era, în sens strict, proprietar al pământului pe care îl exploata. Era domn stăpân al moșiei, cu drepturi complexe, dar care nu se confundau cu proprietatea occidentală modernă. Nu putea vinde moșia oricui (era supusă unor drepturi preemtive ale rudelor). Nu putea ipoteca fără complicații. Nu putea, la moarte, să o lase unui singur moștenitor (moștenirea se împărțea între copii, prin obicei). Această structură juridică împiedica investiția pe termen lung.
Cauza 2. Absența pieței de capital. Nu existau bănci comerciale până în 1856 (Banca Națională a Moldovei — un experiment scurt sub Ghika-Comăneșteanu — apoi Banca Națională a României în 1880). Nu existau societăți pe acțiuni cu răspundere limitată până în 1859. Un boier care voia să deschidă o fabrică nu putea, în esență, să adune capital de la mai mulți investitori. Trebuia să folosească exclusiv propriul lui. Iar propriul lui, la 20-30.000 de piaștri pe an, nu era suficient pentru o fabrică modernă.
Cauza 3. Fragmentarea moștenirii. Am pomenit-o. Un boier mare cu cinci copii lasă moșia divizată în cinci părți. Fiecare fiu primește un fragment. Fragmentul nu e suficient pentru investiții mari. Iar reunirea prin căsătorii sau cumpărări de la frați e lentă și rar completă. Comparativ, în Anglia, sistemul primogeniturii (fiul mare moștenește tot, ceilalți primesc rentă) permitea concentrarea capitalului familial peste generații. La noi, opusul — dispersia sistematică.
Cauza 4. Cererea internă redusă. Un industrial trebuie să vândă cui produce. Cui să vândă un boier care ar deschide o filatură la Ploiești? Țăranul își făcea încă țesăturile la casă. Boierii cumpărau textile de la Constantinopol sau Viena. Piața internă solvabilă pentru textile de fabrică nu exista în cantități suficiente pentru a susține o filatură rentabilă.
Cauza 5. Concurența comerțului speculativ. Un boier care avea capital lichid putea alege între: (a) investiție industrială — 5-8% profit pe an, risc mare, orizont de 15-20 de ani; (b) comerț speculativ pe grâne cu Constantinopolul — 20-30% profit pe tranzacție, risc mediu, orizont de câteva luni. Alegerea rațională pentru omul care își gestionează averea era (b). Iar (b) s-a făcut, sistematic, timp de un secol. Boierii au preferat să speculeze cu grânele decât să investească în manufactură.
Cauza 6. Cultura de consum ostentativ. Aceasta e cauza cea mai puțin materială, dar poate cea mai importantă. Boierimea fanariotizată, cum am spus, devenise o clasă de consumatori europeni. Prestigiul social se afișa prin trăsurile din Viena, mătăsurile de la Constantinopol, tapiseriile de la Milano, cărțile de la Paris. NU se afișa prin fabrici sau furnale. Un boier care ar fi investit 30.000 de piaștri într-o filatură, în loc să-i cheltuiască pe balul de Anul Nou, ar fi fost, în percepția clasei lui, un ridicol — un „boier de birt", cum s-ar fi spus. Cultura însăși împingea capitalul spre consum, nu spre investiție.
Cinci cauze materiale plus una culturală. Toate agravate reciproc. Toate țintă transformărilor de după 1859.
VIII. Transformarea: 1821, 1848, 1859
Nu vom face aici cronica întreagă a modernizării românești, care va fi tema articolului 9. Dar merită să indicăm cum boierimea s-a transformat, în trei generații, într-o clasă politică modernă.
Prima etapă — 1821. Răscoala lui Tudor Vladimirescu. Nu era, cum s-a mai spus, o „revoluție anti-boierească" simplă — Tudor însuși era un mic boier de la Cloșani. Dar a fost un moment de ruptură care a scos regimul fanariot din echilibru. După ea, Poarta a admis (prin Regulamentele Organice — 1831 în Muntenia, 1832 în Moldova, drafted de comisia ruso-otomană sub președinția lui Pavel Kiselev) că regimul fanariot trebuie înlocuit cu domni pământeni. Boierimea autohtonă își recuperează, treptat, controlul politic.
A doua etapă — 1830-1848. Perioada Regulamentelor Organice. Boierimea „mare" — Ghica, Sturza, Știrbei, Bibescu — începe să administreze țara direct, cu o legislație care, deși cadru conservator, introduce câteva modernizări: cod fiscal simplificat, cod comercial embrionar, sistem școlar de stat (proiectat, dar aplicat lent), spitale publice, drumuri împărătești.
A treia etapă — 1848. Revoluțiile de la Iași și București. Aici, generația fiilor lui Dinicu Golescu — Nicolae, Ștefan, Alexandru Golescu, plus Cezar Bolliac, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Ion Câmpineanu, C.A. Rosetti — face un pas politic care rupe cu tradiția boierească. Cer: împroprietărirea țăranilor, egalitate juridică, drepturi civile universale, alegeri libere. Programul de la Islaz (9 iunie 1848) e primul document constituțional românesc modern.
Revoluția e înfrântă în trei-patru luni de trupe otomane și ruse. Liderii ei exilează la Paris, Londra, Constantinopol. Dar programul lor rămâne. Iar în 1859, când Cuza va fi ales domn al ambelor Principate, tot ei se vor întoarce ca elite reformatoare.
A patra etapă — 1859-1866. Domnia lui Cuza. Reforma agrară din 1864 (împroprietărirea a peste 400.000 de familii țărănești). Secularizarea averilor mănăstirești (1863) — care aduce statului roman cca. un sfert din pământul agricol. Codul civil (1864). Codul penal (1864). Legea instrucțiunii publice (1864). Un pachet de reforme în șase ani care va rupe definitiv cu structura fanariotă.
Consecința pentru boierime. Marea boierime pierde, în deceniul 1864-70, o parte considerabilă din baza ei materială. Compensările pentru pământurile date țăranilor sunt insuficiente. Multe familii intră în declin economic. Altele reușesc să se recicleze — devin bancheri, industriași, oameni politici moderni. Familia Bibescu construiește uzinele mecanice de la Călărași. Familia Ghica intră în consilii de administrație bancare. Boier Ionescu, la Iași, deschide una dintre primele fabrici de bere.
Nu toate familiile reușesc trecerea. Dar o parte semnificativă da. Iar la 1900, elita economică a României — Kalinderu, Bragadiru, Assan, Aslan, Chrissoveloni — este un amestec de vechi familii boierești reciclate și de noi îmbogățiți (negustori, industriași veniți din nimic).
Transformarea nu e completă. Continuă, cu cicluri și rupturi, până astăzi. Dar începe cu Dinicu Golescu la vama Turnu-Roșu, în 12 aprilie 1824.
IX. Moștenirea: boierimea în sociologia românească contemporană
O ultimă temă, înainte de închiderea articolului. Ce moștenire lasă boierimea în sociologia românească până în 2026?
Observația 1. România a avut, spre deosebire de multe alte țări est-europene (Polonia, Ungaria, Cehia), o burghezie industrială extrem de recentă și extrem de fragilă. Când comuniștii au preluat puterea în 1948, burghezia industrială românească avea, în mare, două generații de vechime — cea a lui Malaxa, Auschnitt, Blank, plus câțiva descendenți de vechi familii boierești reciclate. Naționalizarea din iunie 1948 a spulberat această clasă în câteva săptămâni. Nu a mai apucat să se transmită generational.
Observația 2. Ce a rămas, în schimb, e un tipar cultural. „Boierul" ca imaginar social — omul cultivat, poliglot, cheltuitor, care nu produce dar consumă, care are relații dar nu întreprinderi, care e „european" prin vacanțe și mobilier dar nu prin instituții — a supraviețuit sub comunism ca fantasmă, sub post-comunism ca aspirație. Este imaginarul „elitei culturale" românești contemporane. Este imaginarul unora din elitele politice. Este, în forme rafinate, imaginarul unora din elitele antreprenoriale post-1989 — care preferă cumpărături de firme la Londra decât investiții în producție locală.
Observația 3. Nu e o judecată morală. E o observație structurală. „Boieria" ca tipar a supraviețuit pentru că nu a avut o alternativă instituțională puternică care să o înlocuiască. Burghezia industrială clasică a fost tăiată de comunism. Muncitorimea a fost distrusă de dezindustrializarea post-1989. Rămâne, în bună parte, imaginarul boieresc — sub forme moderne, dar recognoscibile.
Observația 4. Semnul modernizării serioase a României ar fi, poate, apariția unei generații de antreprenori care se identifică nu ca boieri moderni, ci ca industriași. Care investesc în producție locală. Care își fac campion global un produs propriu. Care preferă un furnal (metaforic — un data center, o uzină de baterii, un laborator de biotehnologii) unei case la Londra. Semne există. Sunt puține. Sunt fragile. Dar există.
Iar când Dinicu Golescu a scris, în 1826, că el, boier mare cu dregătorie, se simte „ca un copil ce vede pentru prima oară lumea", el a formulat, în esență, condiția modernizatoare a oricărei elite periferice. Trebuie să te simți copil în fața paradigmei pentru a începe să înveți. Trebuie să admiti că ce ai învățat până acum e insuficient. Trebuie, în ultimă instanță, să treci de la boier la cetățean — să înțelegi că lumea nu se schimbă prin achiziții, ci prin instituții.
X. Concluzie: patruzeci și șapte de ani și o vamă
Constantin „Dinicu" Radovici Golescu a trecut vama de la Turnu-Roșu la ora unsprezece dimineața, în ziua de 12 aprilie 1824. Vremea era rece pentru sfârșitul lui aprilie. În trăsura din spate, cu fiul lui de treisprezece ani și cu fratele mai mic, se pregătea pentru o călătorie de șaptesprezece luni prin Occidentul modern. Nu știa încă ce va vedea. Nu știa că va scrie o carte. Nu știa că va fonda o școală. Nu știa că fiii lui vor face o revoluție.
Nu știa nici măcar că, prin faptul de a fi trecut acea vamă cu ochii deschiși, făcea ceva istoric. Dar făcea.
Concluzia cu trei întrebări.
Prima. Au fost boierii moldo-munteni „responsabili" de decalajul industrial? Da, în măsura în care erau elita economico-politică și nu au deschis fabrici. Nu, în măsura în care cadrul instituțional în care operau nu le permitea. Ambele răspunsuri sunt adevărate simultan. Am descris cele șase cauze (juridice, financiare, culturale) care făceau investiția industrială irațională sau imposibilă pentru boierul individual.
A doua. Puteau ei să facă altfel? În marginile lor, da. Dinicu Golescu a arătat că se putea — cu proprii bani, cu proprii ani, cu propria decizie. Barbu Știrbei a arătat, ca domn, că se putea. Cuza, mai târziu, la nivel de stat. Deci nu era imposibil, structural. Era greu — și cerea o schimbare culturală în care majoritatea clasei lor nu era gata să intre.
A treia — pentru cititorul contemporan. Cine sunt „boierii" de azi? Cine e clasa culturală-consumatoare care își reproduce, generații întregi, europenitatea de suprafață fără substrat productiv? Iar cine sunt „Golescii" — cei care, la patruzeci și șapte de ani, trec o vamă simbolică și decid că trebuie făcut ceva, cu proprii bani și cu proprii ani? Sunt în noi. Sunt în jurul nostru. Le vedem, dacă știm să le vedem. Le suntem, dacă alegem să le fim.
Trăsura mare cu patru cai a trecut vama de la Turnu-Roșu la ora unsprezece dimineața, în ziua de 12 aprilie 1824. Vizitiul a suflat în palme. Fiul Ștefan și-a scos ochelarii de aur cumpărați la Sibiu și i-a curățat de bruma dimineții. Dinicu s-a uitat înainte, spre Sibiu — spre lumea pe care nu o cunoscuse încă, dar pe care, până la sfârșitul călătoriei, va o cunoaște atât cât se poate cunoaște în șaptesprezece luni de mers cu trăsura.
O vamă. Doi ani. O carte. O școală. Doi fii revoluționari. O țară care începe să se schimbe.
Puțin, pentru istoria universală. Enorm, pentru noi.
Bibliografie selectivă
- Constantin „Dinicu" Golescu, Însemnarea călătoriei mele făcute în anul 1824, 1825, 1826, Buda, 1826; ediții moderne multiple. Text integral disponibil la wikisource.
- Constantin Cantacuzino Stolnicul, Istoria Țării Rumânești, ediție critică modernă (Editura Academiei).
- Neagu Djuvara, Între Orient și Occident: archive.org.
- Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Humanitas, ediții multiple.
- Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, ediții multiple — pentru descrieri contemporane ale boierimii.
- Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500–2010), Polirom, 2010, capitolul despre elite: archive.org.
- Wikipedia RO, Familia Golescu: ro.wikipedia.org.
- Wikipedia RO, Ienăchiță Văcărescu: ro.wikipedia.org.
- Wikipedia RO, Constantin Cantacuzino Stolnicul: ro.wikipedia.org.
- Sorin Antohi, Civitas imaginalis: istorie și utopie în cultura română, Polirom, 1999 — pentru imaginarul cultural al elitelor.
Următorul articol în serial: „1821, 1848, 1859, 1918: modernizarea comprimată românească" — cum a arătat, în arcul lung de la Tudor Vladimirescu la Marea Unire, saltul de la lumea fanariotă la statul modern. Cuza, Carol I, Politehnica, CFR, industriașii interbelici. O sinteză în 5.000 de cuvinte a unei transformări de un secol. Va apărea în două săptămâni.