Harta puterilor la 1780: cum arăta lumea în care trăiau bunicii bunicilor noștri
Articolul 1 din 10 — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"
I. Un drum de poștă, o dimineață de octombrie
În toamna anului 1786, un funcționar imperial numit Franz Josef Sulzer trecea vama de la Turnu-Roșu într-o trăsură care mirosea a piele proaspăt unsă și a fum de pipă austriacă. Notele lui — publicate câțiva ani mai devreme la Viena, sub titlul Geschichte des transalpinischen Daciens — sunt printre puținele mărturii detaliate despre cum arăta drumul dintre Sibiu și București la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Sulzer nu era un romantic. Era un fost ofițer devenit jurist, un om care măsura lucrurile.
Ce a măsurat în acea dimineață era o graniță invizibilă, dar palpabilă la fiecare cotitură. La Sibiu, lăsase în urmă un oraș cu ceasornic public, cu felinare cu ulei aprinse pe unele străzi, cu o poștă care funcționa după orar tipărit. La Câineni, prima haltă dincolo de munte, caii îl așteptau într-un grajd cu acoperiș de paie, iar surugiul îi ceru bani înainte de plecare, „pentru cazul în care s-ar întâmpla ceva pe drum". Sulzer a notat mirosul — fum de balegă arsă în loc de lemne, pentru că lemnul îl vindeau în piața Râmnicului. A notat sunetul — un scârțâit continuu al osiei nelubrifiate, pe care nimeni nu părea să-l bage în seamă. A notat gestul — cum, la fiecare han, hangiul se închina de trei ori înainte să pună mâna pe pahar, iar apoi bea vinul cu ochii pe drum, ca și cum s-ar fi așteptat oricând să apară cineva pe care să nu-l poată refuza.
O sută de kilometri și o eră tehnologică între cele două lumi.
Aceasta este scena de deschidere a serialului nostru: nu o hartă, nu un tabel, nu o schemă instituțională, ci un drum de poștă la 1786, măsurat în mirosuri, sunete și gesturi. Pentru că întrebarea la care încercăm să răspundem în următoarele nouă articole — de ce am rămas în urmă și ce înseamnă asta pentru 2050 — nu poate fi separată de întrebarea ce însemna să trăiești în interiorul acelui decalaj. Sulzer, în 1786, a simțit-o cu nasul înainte să o pună pe hârtie. Bunicii bunicilor noștri au trăit în ea toată viața.
II. Anul 1780 ca „zero convențional"
Nu orice dată e la fel de bună pentru a începe o poveste. Alegerea lui 1780 ca punct de reper — cu o fereastră largă care se întinde între 1770 și 1821 — nu e arbitrară. Este anul în care lumea în care trăiau străbunicii noștri intră în ultima ei fază stabilă, înainte ca totul să se rearanjeze.
În 1774, cu numai șase ani înainte, se semnase tratatul de la Kuciuk-Kainargi, prin care Rusia obținea de la Poartă un lucru pe care istoricii îl subestimează adesea: nu doar dreptul de a proteja creștinii ortodocși din Imperiul Otoman, ci și pe cel de a supraveghea Principatele. Trei ani mai târziu, în 1777, Josif al II-lea al Austriei anexa Bucovina — o mușcătură dintr-o Moldovă epuizată, plătită Porții cu bani și cu diplomație într-o singură iarnă. Iar la vest, într-un an aparent liniștit, 1776, un anume James Watt și partenerul lui Matthew Boulton livrau primele două mașini cu abur cu condensator separat, semnând contractul care avea să schimbe raportul de forțe globale mai profund decât orice tratat.
Anul 1780 nu e un moment de ruptură. Este un moment de coacere. Toate elementele stau la locul lor: Poarta, învinsă dar nu prăbușită, își administrează frontiera nordică prin fanarioți; Habsburgii, cu Iosif al II-lea proaspăt urcat la tron, își numără cadastrul și își colonizează Banatul cu șvabi; Rusia lui Ecaterina cea Mare pregătește al doilea război ruso-turc; Franța, aparent la apogeu, subvenționează secret rebelii americani și se apropie de faliment; Anglia își pierde treisprezece colonii, dar câștigă mașina cu abur.
Fereastra pe care o vom folosi — 1770 până în 1821 — e „lungul secol al XVIII-lea" în versiunea lui balcanică. Începe cu războiul ruso-turc din 1768–74, care aduce armatele lui Rumeanțev pe Dunăre, și se termină cu Tudor Vladimirescu ieșind cu pandurii lui pe drumul Craiovei. Între aceste două momente încape totul: apogeul fanariotismului, primele efecte ale reformelor lui Selim al III-lea, industrializarea timpurie a Banatului habsburgic, iar mai departe, în Atlantic, transformarea Manchester-ului în ceea ce contemporanii aveau să numească „Cottonopolis".
De ce contează alegerea acestei ferestre? Pentru că în interiorul ei se produce ceea ce economistul Bogdan Murgescu — pe care îl vom cita frecvent — numește „acumularea decalajelor". Nu este momentul în care Principatele devin înapoiate. Sunt deja. Este momentul în care rămân în urmă accelerat. Este momentul în care distanța dintre Sibiu și București se transformă dintr-o graniță într-un abis.
III. Ce este Levantul
Un cuvânt pe care îl folosim rar, cu jenă, ca și cum ar fi ceva ce trebuie explicat înainte să fie rostit. Levantul.
În sensul cel mai brutal geografic, Levantul e răsăritul — soarele se ridică acolo, în italiana marinarilor genovezi care au inventat termenul. Dar sensul geografic e sărăcăcios. Levantul, în secolul al XVIII-lea, e o civilizație. Se întinde de la Alexandria egiptenilor la Smyrna evreilor sefarzi, de la Alep negustorilor armeni la Salonic, de la Constantinopolul otoman la insulele Egee care mai vorbesc grecește după cinci sute de ani de imperiu turcesc. Este o lume în care se face comerț în șapte limbi înainte de prânz, în care se semnează contracte în arabă și se numără banii în piastri spanioli, în care preotul ortodox, hahamul și mullahul beau cafea la aceeași masă — nu din prietenie, ci din pragmatism comercial.
În mijlocul acestei lumi stă un cartier. Se numește Fanar, după felinarul care marca odată intrarea în port — phanarion, felinar, în greacă. Ocupă coasta europeană a Cornului de Aur, la nord de zidurile Constantinopolului. Este cartierul în care s-a mutat, după 1453, aristocrația greacă supraviețuitoare a Imperiului Bizantin, cea care nu a fugit în Italia și nu s-a lăsat convertită. Aici, timp de trei sute de ani, familiile Mavrocordat, Ipsilanti, Ghika, Callimachi, Moruzi, Suțu au construit o formă unică de putere: o aristocrație fără pământuri proprii, care își vindea serviciile Porții în calitate de dragomani (translatori diplomatici), medici de curte, negustori, apoi — după 1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească — de domni.
Aici trebuie să facem o distincție pe care istoriografia națională a evitat-o multă vreme. Fanarioții nu erau „reprezentanții" Levantului la București și Iași. Erau Levantul. Când Constantin Mavrocordat a decretat, în 1746, desființarea rumâniei (a iobăgiei propriu-zise), a făcut-o nu ca reformator luminat citindu-l pe Voltaire — deși îl citea și pe Voltaire — ci ca un boier levantin care înțelegea că un țăran liber plătește mai bine taxe decât un iobag. Când Alexandru Ipsilanti a introdus, în 1780, un cod de legi bilingv greco-român, Pravilniceasca condică, nu a făcut-o din patriotism românesc, ci din pragmatism levantin: o codificare bună face administrația mai ieftină.
Aceștia erau oameni instruiți. Vorbeau șase limbi, unii chiar șapte. Aveau biblioteci private cu Descartes și Leibniz. Citeau Encyclopédie. Corespondau cu iluminiștii germani. Doar că nu citeau Philosophical Transactions ale Royal Society, nu se abonau la Journal des mines de la Paris, nu-l cunoșteau pe James Watt și, dacă auzeau vag de „mașini cu abur", credeau că sunt o curiozitate englezească, ca hipodromurile și boxul. Iluminismul lor era literar și juridic. Nu era tehnologic.
Aceasta e prima „șopârlă" pe care o strecurăm în articolul de față — și una dintre cele mai importante pentru înțelegerea decalajului care va urma. Un iluminism care nu ajunge la furnal e un iluminism care nu produce industrializare. Levantul, în 1780, era o civilizație rafinată, comercială, poligotă, cosmopolită. Nu era o civilizație a mașinii.
IV. Mitteleuropa habsburgică
La 200 de kilometri nord-vest de Bucureștiul lui Alexandru Ipsilanti, la vest de Carpați, altă lume. Nu o lume mai bogată decât Levantul — ar fi o eroare să credem asta — ci o lume care investea altfel.
Termenul Mitteleuropa e o construcție culturală de secol XIX, dar realitatea pe care o descrie era deja acolo în 1780. Vorbim de un spațiu care se întinde din Boemia catolică și pragmatică, prin Moravia industriașilor, prin Austria proper cu Viena ei imperială, până în câmpiile ungurești și în Transilvania celor trei națiuni recunoscute (sași, unguri, secui) plus românii nerecunoscuți. Adăugați Banatul, colonizat sistematic începând cu 1718, și Bucovina, achiziționată în 1775. Este o „lume" cu tempo propriu.
Ce înseamnă tempo propriu? Un exemplu concret. În anul în care Alexandru Ipsilanti termina codul lui bilingv la București — 1780 — la Reșița, în Banatul habsburgic, uzinele metalurgice ale Camerei Aulice funcționau de nouă ani. Fuseseră ridicate în 1771, ca răspuns la o directivă venită direct din Hofkammer, cancelaria imperială a finanțelor. La Oravița, primul furnal de fontă din spațiul românesc actual funcționa deja din 1718 — cu șase decenii înainte de „momentul zero" al articolului nostru. Iar în munții Ținutului Anina, prima huilă din spațiul românesc începea să fie exploatată în același an 1780, când, sub domnii fanarioți, cărbunele era o vorbă de romane orientale, nu o resursă economică.
Această asimetrie e stânjenitor de simplă și stânjenitor de definitorie. Aceeași etnie românească — pentru că, să nu uităm, șvabii bănățeni erau minoritate, iar mâna de lucru din mine și de la furnale era în bună parte română — două regimuri, două destine tehnologice.
De ce? Pentru că Habsburgii nu construiau furnale ca să-i civilizeze pe români. Le construiau pentru că armata imperială avea nevoie de tunuri, iar tunurile aveau nevoie de fontă, iar fonta avea nevoie de furnale, iar furnalele aveau nevoie de cărbune sau de mangal, iar toate acestea aveau nevoie de instituții: o Camera Aulică care să emită capital, un cadastru care să inventarieze pădurile, o poștă care să transporte ordinele, un cadru de meșteri (adus din Boemia, Stiria, Renania) care să știe să opereze furnalele, un corp de ingineri de mine formați la Selmecbánya — Academia de Mine de la Banská Štiavnica, actuala Slovacie, prima instituție de învățământ tehnic superior din Europa continentală, fondată în 1735.
Deci nu doar furnale, ci un întreg ecosistem. Iar pentru un observator din Iași sau București, Sibiul era într-adevăr o altă planetă — nu prin bogăție (Iașiul boierilor era, poate, mai bogat), ci prin faptul că avea o Cameră Aulică care își făcea treaba, un cadastru care mergea, o poștă care ajungea la ore fixe, felinare cu ulei pe unele străzi, un ceasornic public.
Această Mitteleuropa habsburgică va fi personajul principal al articolului 3. Aici, este de ajuns să-l așezăm pe hartă. Este vecinul imediat. Este vitrina. Este demonstrația că, la o sută de kilometri distanță, se putea trăi altfel — dacă instituțiile o cereau.
V. Spațiul pontic
Coborâm din munți spre est. Aici lucrurile se complică geografic și politic.
Spațiul pontic este un termen pe care îl folosim în lipsa unuia mai bun. Descrie bazinul Mării Negre înțeles ca sistem — nu ca marginea de sus a hărții Turciei sau ca marginea de jos a hărții Rusiei, ci ca un spațiu de sine stătător, cu propriile lui logici. Coasta rumeliotă cu Varna și Burgas. Litoralul anatolian cu Sinope și Trapezunt. Crimeea tătarilor și genovezilor. Coasta caucaziană a cerchezilor. Basarabia (care în 1780 însemna, atenție, doar sudul actualei republici Moldova, între Nistru și Dunăre — Bugeacul tătăresc, nu întreaga Moldova de peste Prut). Și, ca poartă a întregului sistem, gurile Dunării, cu Kilia, Ismail și Reni.
În 1780, spațiul pontic este o frontieră disputată. De la 1774, Rusia are drept de comerț maritim în Marea Neagră. Ecaterina cea Mare tocmai a semnat, în 1783, anexarea Crimeei — un moment cataclismic pentru sistemul otoman, pentru că timp de trei sute de ani Crimeea a fost antechambra imperială de la Nord. Când tătarii cad, drumul spre Constantinopol se scurtează. În 1787 va izbucni al doilea război ruso-turc; la 1790, Suvorov va cuceri Ismailul cu un asalt care va rămâne în manuale de tactică militară până în secolul XX.
Principatele stau, geografic, chiar la mijlocul acestui joc de forțe. Bucureștiul e la 200 de kilometri de Dunăre. Iașiul e la 100. Cetățile turcești de pe Dunăre — Giurgiu, Brăila, Turnu, Ismail — sunt în teritoriu propriu-zis otoman, dar sunt aprovizionate cu grâne moldo-valahe, munca la fortificațiile lor e făcută de țărani munteni și moldoveni obligați la corvezi. Când rușii coboară spre Balcani, o fac prin Principate. Când turcii răspund, o fac tot prin Principate. Timp de o jumătate de secol, între 1768 și 1821, Principatele nu vor cunoaște mai mult de zece ani consecutivi fără trupe străine pe teritoriu.
Aceasta e o realitate uitată în cronologiile școlare. Când vorbim despre „epoca fanariotă", ne imaginăm un veac de intrigi de curte la Iași și București. Dar hărțile militare arată altceva: Principatele sunt un teatru de război aproape permanent. Rumeanțev vine în 1770. Potemkin, în 1789. Kutuzov, în 1811. Iar între ei, ienicerii care se retrag, cazacii care înaintează, austriecii care intră prin Bucovina.
Spațiul pontic, în 1780, e o frontieră care se topește. Iar Principatele sunt gheața pe care se topește.
Nu e de mirare, atunci, că industrializarea nu se prinde aici. Cine investește într-un furnal într-o țară pe care trupele o traversează la fiecare cinci ani? Cine construiește o manufactură de postav la Chipereşti, în Moldova, dacă știe că peste cincisprezece ani ar putea fi arsă de un detașament tătar sau rechiziționată de un comandant rus? Instabilitatea geopolitică nu e doar un fundal romantic pentru pictura de epocă. Este un cost fix pe care fiecare investitor îl introduce în calcul înainte să pună primul ban.
VI. Europa atlantică
Traversăm continentul spre vest. Aici, în 1780, se coace nucleul unei transformări pe care contemporanii încă nu o numesc „Revoluția Industrială" — termenul va fi inventat abia în anii 1830 de istoricul francez Auguste Blanqui, apoi consacrat de Arnold Toynbee la sfârșitul secolului XIX. Dar transformarea e deja în curs.
O numim Europa atlantică și nu „Marea Britanie" pentru că accentul cade greșit dacă ne uităm doar la insulele britanice. Ceea ce face posibilă industrializarea nu e doar geniul lui Watt, sau al lui Arkwright, sau al lui Cartwright. E un întreg complex civilizațional: piețele atlantice cu bumbac din Louisiana și zahăr din Barbados, capitalul comercial olandez care finanțează încă în secolul XVIII jumătate din întreprinderile britanice, mineritul de cărbune din Țara Galilor și din nordul Franței, sistemul bancar din Amsterdam și Londra, ideologia protestantă a muncii disciplinate, statul fiscal care poate strânge impozite pentru a construi flotă. Iar dincolo de Ocean, cele treisprezece colonii care tocmai declaraseră independența în 1776, dar care aveau să rămână, timp de un secol, atât rivalul cât și clientul principal al Angliei.
În 1780, această lume atlantică produce lucruri care ar fi părut minuni în Bucureștiul lui Ipsilanti. O mașină cu abur Watt & Boulton, comercializată din 1775, echivalează cu munca a douăzeci de cai. Filatura Cromford a lui Arkwright, deschisă în 1771, folosește apă pentru a filat bumbac cu o viteză și o consistență imposibile pentru orice țesător manual. În 1784, Edmund Cartwright va patenta războiul mecanic. În 1789, primul război mecanic acționat cu abur intră în funcțiune. În 1812, Londra va avea primul iluminat public cu gaz — pe Pall Mall.
Ce înseamnă aceste date pentru cineva care trăia în Moldova sau Țara Românească? Înseamnă că, la 1780, distanța tehnologică între București și Manchester nu era de câteva decenii. Era de o eră. Cottonopolis-ul se năștea sub ochii unei generații englezești; el va deveni monstruos-fascinantul „Coketown" al lui Dickens în Hard Times peste șaptezeci de ani. Pe același interval, Bucureștiul va construi Moara lui Assan, în 1853 — prima mașină cu abur pe teritoriu românesc — care va fi salutată ca o minune, ca o rupere de eră.
Franța, aici, e un caz interesant. Are aceleași ingrediente ca Anglia — colonii, capital, savanți — dar are, în plus, o revoluție. Iar între 1789 și 1815, Franța nu industrializează. Se bate. Napoleon își va reface armatele de zece ori, dar nu-și va reface fondul industrial. Când Anglia va deschide, la 1830, prima cale ferată cu tracțiune de abur între Liverpool și Manchester, Franța va fi cu treizeci de ani în urmă în construcția feroviară. Această întârziere franceză va deveni relevantă pentru narațiunea noastră mai târziu, în articolul 5, când vom vorbi despre modelele de industrializare târzie.
Pentru moment, reținem doar atât: Europa atlantică, la 1780, e paradigma. Nu pentru că e „mai bună" în sens moral — comerțul cu sclavi din Atlantic, care alimentează cotton mills-urile din Manchester, e o oroare morală care se scrie cu sângele a milioane de oameni. Ci pentru că e locul în care se stabilesc, pentru prima dată în istoria omenirii, condițiile pentru o creștere economică autosusținută prin tehnologie. Este momentul în care omul iese, energetic vorbind, din paradigma agricolă. Este momentul în care apar mașinile care fac mașini.
VII. Ce înseamnă tehnologie într-o comparație onestă
Aici trebuie să încetinim. Cuvântul „tehnologie" e folosit atât de larg încât înseamnă totul și nimic. Pentru serialul nostru, avem nevoie de o grilă precisă. Altfel, comparația între Principate și restul lumii va rămâne anecdotică — „aveam moară de apă, ei aveau mașină cu abur" — și, mai grav, moralizatoare.
Împrumutăm grila de la istoricii economici serioși — Braudel, Mokyr, Allen, Murgescu — și o traducem în opt categorii pe care le vom analiza pas cu pas în articolele 4 până la 8:
Energia. Ce sursă de putere folosește o societate pentru a produce, transporta, prelucra? Apa? Vântul? Mușchii animalelor? Cărbunele? Aburul? În 1780, Principatele stau în paradigma pre-industrială — apă, vânt, tracțiune animală. Anglia intră în paradigma aburului. Diferența nu e de grad. E de natură.
Metalurgia. Cine produce fierul, cum și cu ce cost? Fierul e coloana vertebrală a oricărei industrializări — nu poți construi pluguri, tunuri, șine, mașini fără el. La 1780, spațiul rus exportă circa 3,8 milioane de puduri de fier pe piața europeană. Suedia, la fel. Anglia produce, cu noile procedee ale lui Henry Cort (procedeul puddling, brevetat în 1783–84), fontă și fier forjat la scară industrială. În Principate, fierul se aduce din Banat sau din Ardeal, sau se lucrează artizanal — arme, unelte agricole, potcoave. Nu există niciun furnal.
Tiparul și circulația cunoașterii. Câte cărți se tipăresc, în ce limbi, cine le citește, cum circulă ideile științifice și tehnice? La 1780, Franța are Encyclopédie încheiată de trei ani. Anglia are Philosophical Transactions ale Royal Society de peste un secol. Rusia are Academia din Sankt-Petersburg. Principatele au tipografii — la Iași, București, Râmnic, Neamț — dar folosesc teascuri de lemn. Teascuri noi vor fi comandate de mitropolitul Iacob Stamati la 1799, tot din lemn. Toate teascurile din spațiul românesc vor rămâne din lemn până la jumătatea secolului XIX. Tehnica cilindrică — inventată de Friedrich Koenig la Londra în 1810 și adoptată de The Times în 1814 — va ajunge la București cu o întârziere de vreo cincizeci de ani.
Transporturile. Cum se mișcă oamenii, mărfurile, informația? La 1780, Principatele au drumuri de pământ, câteva „drumuri împărătești" între orașele mari care în timp de ploaie devin canale de noroi, poduri de lemn care se refac după fiecare inundație. Poșta funcționează prin surugii, dar fără orar tipărit — durează cât durează. Habsburgii au poștă cu orar din 1748 (Reform Kaiserliche Reichspost). Anglia are mail coach cu orar și amendă pentru întârziere din 1784.
Urbanism și infrastructură. Apă potabilă, salubritate, iluminat, planificare a orașului. Aici Bucureștiul fanariot are, paradoxal, o realizare notabilă — conductele de apă. Alexandru Ipsilanti aduce apă în oraș prin olane ceramice, dintr-un sistem care se va extinde până în secolul XIX. Dar sunt olane, nu conducte metalice sub presiune. Iar în afara acestei excepții, Bucureștiul e un oraș fără plan, cu străzi neregulate, iluminat cu opaițe și lampioane la porțile boierilor, salubritate precară.
Armamentul. Cine face praful de pușcă, tunurile, muschetele? La 1780, Anglia are arsenalul de la Woolwich. Rusia are Tula, cu topitorii, forje, ateliere care produc mii de arme pe an. Poarta are Tophane, la Constantinopol. Principatele nu au nimic. Arme de import, capturate în războaie, artizanale. Un pistol de Damasc costă cât un an de venituri ale unui boier mijlociu — și e statut, nu tehnologie.
Agricultura. Ce tehnici, ce culturi, ce randamente? La 1780, în Anglia, Charles „Turnip" Townshend și Thomas Coke of Norfolk introduc rotația în patru câmpuri, semănătoarea lui Jethro Tull, îngrășămintele minerale. Randamentele la grâu se dublează în două generații. În Franța, fiziocrații teoretizează reforma agricolă. În Principate, plug de lemn cu brăzdar de fier, rotație bienală, absența cartofului până în secolul XIX, populația țărănească dependentă de o singură recoltă pe an. E o agricultură rusească-țărănească, nu una britanic-îmbunătățită.
Învățământul tehnic. Cine formează inginerii, mecanicii, chimiștii? La 1780, Habsburgii au Academia de Mine de la Selmecbánya din 1735. Franța va deschide, în 1794, École Polytechnique. Anglia are Royal Society ca rețea informală de savanți, plus universitățile scoțiene — Glasgow, Edinburgh — care produc chimiști și ingineri. Principatele au academiile domnești — la București, la Iași — dar acestea formează dragomani și logofeți, oameni pentru administrație și diplomație. Nu ingineri de mine.
Aceste opt categorii — pe care le vom detalia pas cu pas în articolele următoare — sunt grila noastră. Fără ea, discuția rămâne moralizatoare: „am fost mai înapoiați, vinovăția aparține fanarioților / rușilor / turcilor / boierilor / țăranilor". Cu ea, discuția devine precisă: unde exact am rămas în urmă, de ce, cu cât, și care erau alternativele reale.
VIII. Comparația onestă versus comparația moralizatoare
Există o tradiție românească de a scrie despre epoca fanariotă cu o furie rece. Nicolae Iorga, în Istoria românilor prin călători și în Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, i-a acuzat pe fanarioți de aproape toate păcatele posibile: extracție economică, corupție instituțională, sterilizare culturală, servilism față de Poartă. Iorga scria dintr-o perspectivă națională care se cristaliza abia în secolul XX — perspectivă legitimă pentru vremea lui, dar înșelătoare când proiectăm cu ea înapoi. Fanarioții nu se raportau la „poporul român" ca la o entitate națională, pentru că această entitate nu era conceptualizată așa în 1780. Se raportau la un „norod" fiscal, la boieri clientelari, la Poartă ca suveran, la ceilalți fanarioți ca rivali sau aliați de familie.
Neagu Djuvara, în Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, a nuanțat imaginea. A arătat un secol fanariot care nu e monolitic: are reformatori (Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti), are ticăloși (câțiva Suțuli), are figuri tragic-luminate (Alexandru Moruzi). Are o cultură rafinată. Are, în același timp, o economie extractivă. Djuvara a fost primul care a scris în românește despre lumea fanariotă ca despre o civilizație levantină, nu ca despre o „ocupație străină".
Bogdan Murgescu, în România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500–2010), a făcut un pas mai departe: a cuantificat. A calculat PIB-uri estimate, a comparat cifre de producție, a arătat cu date că decalajul dintre Principate și media europeană crește în secolul al XVIII-lea, nu doar în cel al XIX-lea. A dat înapoi discuției teren solid — cifre pe care le poți verifica, ipoteze pe care le poți testa.
Serialul acesta încearcă să continue tradiția Djuvara-Murgescu. Nu îi apărăm pe fanarioți — au făcut ce au făcut, și vom vedea în articolul 2 exact cât au drenat din Principate în cei o sută zece ani de domnie. Dar îi așezăm într-un context comparativ. Ce puteau face? Ce nu puteau face? Ce alternative reale aveau, ce alternative erau doar fantezii ale posterității?
Iar aici, un lucru important. Comparația onestă cere să acceptăm că Principatele nu erau singurele rămase în urmă. Cea mai mare parte a lumii, la 1780, era rămasă în urmă în raport cu Europa atlantică. Rusia era o economie de iobăgie, cu excepții metalurgice notabile. Spania era o economie post-imperială, incapabilă să-și mai administreze coloniile. Restul Balcanilor — Bulgaria otomană, Serbia otomană, Grecia otomană — erau, dacă e cazul să comparăm, chiar mai înapoiate decât Principatele, care măcar aveau o formă de autonomie fiscală și administrativă. Statele germane, cu excepția Prusiei, erau un mozaic de ducate agrare. Italia, fostă avangardă a Renașterii, se afla într-o lungă stagnare economică.
Deci decalajul nu e o rușine specific românească. Este o problemă globală, iar Principatele sunt unul dintre multele cazuri de societăți care nu au participat la prima Revoluție Industrială. Ce e specific, însă — și vom argumenta acest lucru în întregul serial — e forma exactă a mecanismelor care au blocat modernizarea. Tributul. Fanariotismul ca sistem politic. Instabilitatea geopolitică. Boierimea clientelară. Absența unei elite tehnice. Slaba articulare a rețelelor comerciale locale în comparație cu cele levantino-otomane care își extrăgeau valoarea din Principate.
Aceste mecanisme au un nume, în retrospectivă. Nu e „soartă", nu e „ghinion", nu e „vecinătate rea". Este structură instituțională. Iar structura instituțională poate fi analizată, comparată, și — cel mai important pentru serialul nostru — reflectată în oglinda contemporană.
IX. Ce vom face în următoarele nouă articole
Este momentul să anunțăm harta serialului.
Articolul 2 va disecă anatomia tributului. Cât de mult plăteau Principatele Porții și Fanarului? De unde știm? Cum se compara cu tributul plătit de alte state vasale — Ragusa, cnezatele bulgare, Transilvania înainte de 1699? Vom folosi cifrele: 24.000 de ducați sub Mihai Viteazul, 155.000 și mai mult sub fanarioți; prețul arendării tronului; tributul „ascuns" al kilo-ului (aprovizionarea Istanbulului cu grâne, oi, unt). Vom arăta cum acest sistem drena exact resursele care, în Anglia sau Rusia, ar fi mers spre furnale.
Articolul 3 va traversa munții. Vom vizita Oravița în 1718, Reșița în 1771, Anina în 1790, Govăjdia în 1806. Vom vedea cine construia furnalele, cu ce capital, cu ce meșteri, cu ce logică. Vom pune întrebarea cea mai grea: de ce Banatul și nu Muntenia, când oamenii erau aceiași și distanța era de o sută de kilometri?
Articolul 4 va rămâne în Principate și va face un inventar amănunțit al ce exista aici — moara de apă a lui Dinu Golescu, atelierele de la Câmpina, tipografia Mitropoliei, hanurile, drumurile de poștă. Vom vedea o lume care nu era statică, dar care se mișca într-un ritm pre-industrial.
Articolul 5 va coborî pe Volga și pe Ural. Cum a industrializat Petru cel Mare Rusia țărănească? Ce înseamnă „iobăgie de fabrică"? De ce Rusia a putut avea metalurgie industrială pe fond de servitute personală generalizată, iar Principatele nu au avut nici măcar servitute și nici metalurgie?
Articolul 6 va analiza Constantinopolul — nu ca putere ostilă, ci ca centru civilizațional al lumii în care trăiau Principatele. Ce era Selim al III-lea și de ce reformele lui au eșuat? Ce era Nizam-ı Cedid? Cine erau ienicerii și de ce l-au ucis? Cum se raportează toate acestea la Iași și București?
Articolul 7 — și aici serialul își schimbă tonul — va coborî la nivelul mesei de țăran. Ce mâncau oamenii? Când a intrat mămăliga în locul terciului de mei? De unde a venit porcul de Mangaliță? Cum arăta o gospodărie moldovenească în 1780? Este articolul cel mai antropologic din tot serialul, și, aproape sigur, cel mai citit.
Articolul 8 va fi despre elită. Cine erau boierii? Ce citeau? Ce cumpărau la Viena și de la Lipsca? Cum se comparau cu junkerii prusaci, cu nobilii francezi, cu nobilimea rusă? De ce nu au devenit o burghezie industrială?
Articolul 9 ne va aduce la 1821. Ce se întâmplă când Tudor Vladimirescu iese cu pandurii la drum? Cum răspund fanarioții? Ce începe după — Regulamentele Organice, pașoptismul, Cuza, Carol I, Politehnica, CFR, industriașii interbelici? Vom face un arc lung, 1821 până în 1989, pentru a vedea cum a arătat modernizarea „comprimată" românească.
Articolul 10, în fine, va închide arcul. Trei scenarii pentru 2050. Refanariotizarea — să continuăm ca back-office digital al Occidentului, Bucureștiul ca Fanar contemporan. Modelul habsburgic intern — vestul progresează, restul stagnează, cu Cluj/Timișoara ca noile Reșițe și Moldova ca noile Basarabii. Modelul post-1821 comprimat — o generație de voință politică coerentă, cu Coreea de Sud și Estonia ca precedente. Cititorul va rămâne cu întrebarea deschisă: pe ce drum suntem astăzi, dacă suntem cinstiți cu noi?
X. În loc de concluzie: trei întrebări și o promisiune
Am deschis acest articol cu Franz Josef Sulzer trecând vama la Turnu-Roșu într-o dimineață de octombrie 1786. Îl închidem cu trei întrebări pe care vi le lăsăm, cititorule, ca temă de gândire până la articolul următor.
Prima întrebare. Este comparația între Principate și Anglia legitimă când distanța de dezvoltare e, cum am văzut, de o eră întreagă? Sau ar trebui să comparăm doar între lucruri comparabile — Principatele cu Bulgaria, cu Grecia, cu spațiile turcești din Balcani? Răspunsul nostru este că nu ne putem permite luxul unei comparații doar cu vecinii. Pentru că viitorul nu e un vecin. Viitorul e paradigma. Iar paradigma, la 1780, era Anglia. Cum e, la 2026, San Francisco, Shenzhen și Bangalore. Ne comparăm cu paradigma pentru a ne înțelege distanța față de ea. Nu ca să suferim. Ca să știm.
A doua întrebare. Ce câștigăm folosind „Levant" în loc de „Imperiul Otoman"? Am răspuns deja parțial: „Imperiul Otoman" e o categorie politică, care ne face să credem că fanarioții erau doar niște funcționari otomani. „Levantul" e o categorie civilizațională, care ne arată că fanarioții făceau parte dintr-o lume mai mare — o lume comercială, cosmopolită, multilingvă, care avea propriile ei strălucire și propriile ei limite. O lume care nu a produs industrializare, dar care nici nu s-a prăbușit când s-a prăbușit imperiul. Continuă și azi, în anumite forme — în Constantinopolul de la Fanar, în Alexandria, în ce a mai rămas din Alep, în Salonicul din care evreii sefarzi au dispărut, dar din care ceva a rămas.
A treia întrebare. Cum ne ferește terminologia geografică precisă de anacronismele naționaliste? Simplu — nu ne lasă să vorbim despre „români" care „au fost oprimați" de „turci" în 1780. Ne obligă să vorbim despre țărani munteni și moldoveni cu identități regionale ancorate, despre boieri cu obligații complexe față de Poartă și Fanar, despre fanarioți care erau greci de Constantinopol dar și albanezi și români și armeni prin sânge, despre otomani care erau turci și arabi și albanezi, despre habsburgi care erau germani și cehi și maghiari și români și croați, despre ruși care erau ruși, dar și tătari, ucraineni, mordvini. Ne obligă la o hartă mai puțin curată, dar mai adevărată.
Iar promisiunea, cititorule, este aceasta. În următoarele nouă articole vom traversa metodic aceste teritorii. Vom coborî din generalitatea introductivă la particularitatea concretă. Vom folosi cifre. Vom cita surse. Vom construi un argument care, la finalul serialului, să vă dea o unealtă de gândire — nu o concluzie forțată, ci o unealtă. Un mod de a citi prezentul prin trecut. Un mod de a vedea structuri acolo unde vedeți evenimente.
Nu vă promitem consolare. Comparațiile oneste nu consolează. Nu vă promitem nici o rețetă miraculoasă pentru 2050 — nu există așa ceva, iar cine v-o vinde vă înșală. Vă promitem, în schimb, ceea ce Franz Josef Sulzer și-a permis să facă în 1786 și noi ne putem încă permite: să măsurăm cu atenție lumea în care trăim. Să notăm mirosurile, sunetele, gesturile. Să înțelegem, la o sută de kilometri distanță de casa noastră, ce alte lumi au fost posibile — și, poate, mai sunt încă.
Bibliografie selectivă
- Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500–2010), Polirom, 2010. Disponibil integral pe archive.org.
- Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Humanitas, ediții multiple. Disponibil pe archive.org.
- Viorel Panaite, Război, pace și comerț în Islam. Țările române și dreptul otoman al popoarelor, Polirom, ediția Polirom.
- Historia.ro, dosarul Secolul fanariot și Țările Române: historia.ro.
- Wikipedia RO, Epoca fanariotă: ro.wikipedia.org.
- Wikipedia RO, Dominația otomană asupra Țărilor Române: ro.wikipedia.org.
- Franz Josef Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daciens, Viena, 1781–82 — pentru fragmentele de călătorie.
Următorul articol în serial: „Anatomia tributului: cum se drena bogăția Principatelor spre Poartă și spre Fanar" — matematica extractivă a fanariotismului, cifre reale, comparații cu alți tributari balcanici. Va apărea în două săptămâni.