Articolul 4 din 10 — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"
Articolele precedente: „Harta puterilor la 1780", „Anatomia tributului" și „Furnalele de peste munți".
I. O noapte de decembrie la Râmnic, 1778
Tipografia Episcopiei Râmnicului mirosea, la ora două după miezul nopții, a trei lucruri deodată: cerneală neagră de fum de rășină și ulei de in, hârtie umezită pentru a primi mai bine amprenta caracterelor, și lumânări de ceară de albine — nu de seu, pentru că seul, în topire lentă, dădea un fum care se lipea de foile proaspăt tipărite și le păta.
Diaconul Mihail Popovici, gravor și zețar, purta un șorț de piele înnegrit după cincisprezece ani de meserie. Punea, cu o pensetă subțire de os, ultimele litere ale unei pagini care avea să deschidă Mineiul lunii decembrie — al doilea volum dintr-o serie de douăsprezece cărți liturgice pe care episcopul Chesarie al Râmnicului o proiectase în 1776, imediat după înscăunarea lui. Un proiect editorial cum nu se mai văzuse în toată istoria tiparului românesc. Douăsprezece Mineie, câte unul pentru fiecare lună a anului bisericesc, tipărite cu font ecleziastic slavo-român, cu titluri roșii, cu inițiale ornamentate — o traducere completă din slavonă în românește, revizuită de învățații de la Râmnic și de la Mitropolia din București.
Popovici lucra la lumina a trei lumânări așezate într-un sfeșnic de alamă. Erau prea puține — știa asta — dar tipografia nu-și permitea mai multe pentru o singură noapte. Cera de albine era scumpă; sfeșnicul îl primise în dar de la vlădica Chesarie chiar el, cu doi ani în urmă, când terminase de gravat clișeele de aramă pentru Antologhionul din 1776.
Pe teasc — un teasc de lemn masiv, făcut de un dulgher local dintr-un stejar tăiat cu douăzeci de ani în urmă la Cozia — meșterul Radu Călin înălța piulița filetată cu un răsucitor de mână. Fiecare coală se apăsa între două forme, un moment, apoi se scotea, se punea la uscat pe frânghii întinse între grinzile de deasupra. Suna, la fiecare apăsare, un scârțâit gros de lemn îmbibat de umezeală, ca de căruță pe drum înghețat.
În noaptea aceea, în tipografia de la Râmnic, se tipăreau treizeci de coli pe oră. Într-o săptămână, o mie de coli. Într-un an, ieșeau din tipografia Râmnicului între douăsprezece și paisprezece cărți — un ritm care, prin comparație cu tipografiile mari europene, era modest. Dar în comparație cu ce se făcea la 1650 pe teritoriul actual românesc — sub coordonarea mitropolitului Varlaam, în tipografia de la Trei Ierarhi din Iași — era o creștere de cinci ori. Iar în comparație cu ce se făcea la 1500, când nu exista tipografie deloc pe teritoriul actualei Românii, era o civilizație.
Această tipografie de la Râmnic — pe care o vom folosi drept fir conducător pentru articolul de față — nu este un caz izolat. Este un simptom. Simptomul unei lumi pre-industriale românești care avea, totuși, propria ei densitate. Care nu era Angliei industriale. Nu era nici Banatului habsburgic. Dar nu era nici cimitir intelectual, cum au încercat unii istorici din secolul XIX să o descrie.
Articolul de față este dedicat acestei densități. Ce era, la 1780, în Principate? Nu ce nu era — despre asta am vorbit deja. Ci ce era, concret, în casele, târgurile, atelierele, tipografiile, spitalele, academiile lumii moldo-muntene la finalul secolului XVIII.
Este un inventar. Este, în același timp, o formă de respect.
II. Ce înseamnă „inventar onest"
Există o tentație românească de a scrie despre lumea pre-industrială locală ori cu tandrețe idealizantă (romantismul lui Alecsandri, tradiționalismul lui Iorga), ori cu dispreț modernizant (pozitivismul lui Xenopol, marxismul de școală comintern-istă din anii 1950). Ambele registre falsifică. Idealizarea face din moara de apă un miracol, iar din troița răscrucii o icoană. Disprețul face din aceleași lucruri simboluri ale înapoierii, obstacole în calea progresului.
Un inventar onest cere altceva. Cere să spunem, cu cifre acolo unde le avem, ce anume exista, cât era, cui folosea, cum se raporta la ceea ce exista în același timp în Banat, în Ardeal, în Constantinopol, la Viena, la Manchester. Cere să distingem între tehnologie funcțională într-un context și tehnologie de vârf global. Cere să înțelegem că o moară de apă din 1780, la Prunișor pe valea Motrului, era pe deplin funcțională pentru necesitățile satului ei — și, în același timp, cu trei secole în urmă în raport cu ce funcționa în mica Anglie centrală.
Iată, de altfel, unul dintre principiile metodologice pe care le-am promis în articolul 1. Comparația nu trebuie să fie moralizatoare. Nici cu vecinii, nici cu paradigma. Cu vecinii — pentru a înțelege diferența. Cu paradigma — pentru a înțelege distanța. Dar mereu cu respect pentru ce era, funcțional, în lumea locală. Pentru că oamenii care trăiau în acea lume o trăiau cu demnitate, nu cu rușine. Iar rușinea de a fi ce ești este o boală pe care doar posteritatea o inventează retrospectiv.
Deci ce inventariem? Șapte categorii de „lucruri care erau", pe care le vom parcurge una câte una.
Moara de apă și infrastructura energetică pre-industrială. Tipografia și circulația cărții. Manufactura sporadică — atelierele proto-industriale. Meșteșugul urban. Târgurile, drumurile de poștă, hanurile. Academiile domnești și medicina. Instituțiile publice târzii — conductele de apă, salinele, poștele reformate.
Fiecare la locul ei, cu ce era ea. Fără patos, fără dispreț.
III. Moara de apă: infrastructura energetică pre-industrială
La 1780, se estimează că pe teritoriul actual al României existau, între moșiile boierești, mănăstirești și cele domnești, în jur de opt mii de mori de apă. Cifra e aproximativă — inventariile complete lipsesc pentru secolul XVIII — dar sursele parțiale (catagrafiile mănăstirești de la Cozia, Bistrița, Neamț, plus câteva registre boierești păstrate în arhivele naționale) converg spre acest ordin de mărime.
Opt mii de mori de apă. Cifra sună impresionantă. E, în același timp, un ordin de mărime tipic pentru orice regiune agricolă europeană pre-industrială. Franța de dinainte de revoluție avea, se estimează, aproximativ 80.000 de mori de apă. Anglia, cam 20.000. Prusia, în jur de 15.000. Raportat la populație, densitatea moldo-munteană era decentă, nu excepțională.
Ce erau, tehnic vorbind, aceste mori. Structuri de lemn, cu roată verticală (cea mai comună) sau orizontală (mai veche, mai puțin eficientă, dar mai simplă), acționate de un râu deviat printr-un jgheab. Puterea utilă a unei mori muntene medii, la 1780, era estimată de istoricii tehnicii la aproximativ 3-5 kilowați echivalenți — adică forța a patru-șase cai. Suficient pentru a măcina 200-300 de kilograme de grâne pe oră. Insuficient pentru orice altceva.
La ce foloseau. În principal, la măcinat cereale — grâu, mei, mai târziu porumb, care se va răspândi masiv abia după 1800. În câteva locuri, pentru piuă — instalație pentru îndesat postavul de lână — sau pentru dârstă (ciocan pentru împâslirea lânii). Foarte rar, pentru un ferăstrău de apă (joagăr) în zonele forestiere. Aproape niciodată pentru altceva.
Comparația cu ce se putea face. În Anglia aceleiași epoci, o moară de apă bine construită (cum era Cromford Mill al lui Arkwright, din 1771) alimenta o filatură cu 250 de fuse mecanice. O moară de apă din Valle d'Aosta italiană alimenta un mic furnal cu suflator hidraulic. O moară de apă din Vaucluse-ul francez alimenta o piuă de hârtie care producea 5.000 de coli pe zi. Tehnologia era aceeași — un râu deviat, o roată de lemn — dar aplicațiile erau infinit mai diverse.
De ce, la noi, moara de apă rămânea aproape exclusiv de măcinat? Nu pentru că lipsea ingeniozitatea locală. Documentele arată că existau meșteri români care înțelegeau perfect mecanica hidraulică — Petrache Poenaru, cel care avea să inventeze mai târziu stiloul, învățase mecanica exact la aceste mori, în copilăria lui prahoveană. Cauza era, iar și iar, cererea. Măcinatul de grâne era necesar tuturor; o filatură ar fi presupus lână sau bumbac procesat în masă, ceea ce presupunea o industrie textilă care nu exista; un joagăr ar fi presupus cerere de scânduri industriale, ceea ce presupunea o industrie de construcții care nu exista.
Moara de apă era, atunci, tehnologie potrivită unei economii de subsistență. Nu era, cum au sugerat unii istorici din secolul XIX, „primitivă" sau „înapoiată". Era funcțional adaptată. Iar adaptarea funcțională la o economie de subsistență e exact ce ține o economie în subsistență. Cercul se închide.
IV. Tipografii și circulația cărții
Cartea tipărită pe teritoriul actual românesc are o istorie mai veche decât s-ar putea crede. Prima carte tipărită aici a fost Liturghierul lui Macarie, imprimat probabil la Târgoviște în 1508 — cu doar cincizeci și opt de ani după Gutenberg. Este printre primele cărți tipărite din sud-estul Europei. Un fapt de care istoriografia națională, cu justificat orgoliu, a făcut mult caz. Dar, ca de multe ori cu istoria noastră tipografică, urmările au fost mai puțin fluide decât începuturile.
Secolul XVI a fost bogat în tipărituri — Coresi la Brașov, Sibiu, apoi în Muntenia; Palia de la Orăștie (1582); Cazania lui Varlaam (1643); Noul Testament de la Bălgrad (1648). Dar aceste tipărituri au fost, în bună parte, opere personale sau clericale, nu o industrie tipografică structurată.
Structurarea vine în secolul XVIII. Sub Constantin Brâncoveanu (1688–1714), cu sprijinul mitropolitului Antim Ivireanul — el însuși gravor genial, autor al celui mai frumos font chirilic din tot spațiul răsăritean — se organizează tipografia mitropoliei din București. Antim aduce meșteri din Georgia natală, comandă hârtie de la Brașov, tipărește Biblia lui Brâncoveanu (1688) și zeci de cărți liturgice și teologice. La 1720, sub domnul Nicolae Mavrocordat — care, oricât fanariot, era om luminat, corespondent al enciclopediștilor francezi — se dublează efortul.
La Iași, tipografia de la Trei Ierarhi funcționează sistematic din 1642, când Vasile Lupu aduce, prin mitropolitul Petru Movilă, un teasc de la Kiev. Aici s-a tipărit Cazania lui Varlaam (1643) și, mai târziu, Codicele lui Vasile Lupu (1646).
La Râmnic, sub episcopii Damaschin (1708–1725) și Chesarie (1774–1780), tipografia devine cea mai productivă din tot spațiul românesc — între 1774 și 1780 aici se tipăresc, pe lângă cele douăsprezece Mineie amintite în deschiderea articolului, alte optsprezece cărți liturgice majore. Un ritm impresionant pentru resursele modeste ale unei episcopii de provincie.
La Neamț, tipografia mănăstirească, reînființată în 1806 de starețul Paisie Velicicovski (care era, atenție, rus de origine, adus din Ucraina), va deveni în secolul XIX centrul monumental al tiparului bisericesc românesc — dar la 1780 abia se pregătea.
Cât se tipăreau, în total? Estimările pentru anul 1780 dau, pentru tot spațiul moldo-muntean, între douăzeci și douăzeci și cinci de cărți noi anual, în tiraje de 500-1.500 de exemplare fiecare. Adică o producție agregată de aproximativ 15.000-30.000 de volume noi pe an.
Prin comparație: Anglia aceluiași an tipărea aproximativ 400 de cărți noi anual, în tiraje care puteau depăși 5.000 pentru cele populare. Franța, în jur de 500 de titluri noi. Chiar Rusia lui Ecaterina cea Mare — o țară cu producție tipografică modestă comparativ cu Occidentul — tipărea la Sankt-Petersburg și Moscova în jur de 250 de titluri anual.
Raportul între Râmnic și Sankt-Petersburg era, deci, aproximativ 1 la 10, iar între Râmnic și Londra 1 la 20. Nu era o distanță mică. Dar nu era nici o absență completă — și aici e nuanța crucială.
Ce tipăreau tipografiile românești? Aproape exclusiv cărți religioase: Liturghiere, Ceasloave, Psaltiri, Mineie, Antologhioane, Octoihuri, plus câteva cazanii, apologii, viețile sfinților. Începând cu Alexandru Ipsilanti (1780), apar și primele cărți laice — codul de legi (Pravilniceasca condică), câteva manuale școlare pentru academia domnească, o gramatică. Dar procentul cărții laice în producția totală rămâne, până la 1820, sub 15%.
Comparația e brutală aici. În Franța, la 1780, cărțile religioase reprezentau sub 20% din titlurile noi. În Anglia, sub 15%. La noi, peste 85%. Diferența nu era doar în volum. Era în conținut. O tipografie care produce Ceasloave nu duce, nici la o mie de ani distanță, la o revoluție tehnologică. Ceasloavele nu comandă gravori metalici, nu creează cerere de tuș pentru presa industrială, nu formează chimiști care să inventeze hârtia din pastă de lemn.
Iar aici trebuie să facem o observație etică. Faptul că tipografiile noastre erau cvasi-exclusiv religioase nu era o alegere greșită a înaintașilor. Era, pur și simplu, cererea pieței lor. Cine cumpăra cărți la 1780 în Principate? Bisericile, mănăstirile, boierii cu preferințe religioase, un mic număr de intelectuali laici. Aceștia cumpărau Liturghiere, nu tratate de mecanică. Iar tipografiile ofereau ce se cumpăra.
Un iluminism care nu ajunge la furnal e un iluminism care nu produce industrializare — am spus asta în articolul 1. Un tipar care nu ajunge la manual științific este un tipar care nu produce ingineri. Iar fără ingineri, nu există furnale.
V. Manufacturile: încercări, semi-eșecuri, câteva reușite
Manufactura, în vocabularul economic al secolului XVIII, e un termen precis. Nu e atelierul meșteșugăresc individual (un aurar, un cizmar, un croitor). Este atelierul concentrat, cu mai mulți muncitori (de la zece la câteva sute), cu diviziune internă a muncii, cu producție seriată, cu vânzare în afara satului sau orașului de origine. Este forma pre-industrială a industriei — pas obligatoriu între meșteșug și fabrică.
Câte manufacturi existau în Principate la 1780? Cifra exactă nu o cunoaștem, dar sursele — inventariile domnești, memoriile boierești, catagrafiile mănăstirești — sugerează un total de treizeci-patruzeci de unități, cele mai multe în perioadele scurte de existență (câțiva ani, uneori mai puțin de un deceniu).
Câteva exemple concrete.
Chipereştii, Moldova. În 1764, boierul Iordache Rosetti-Roznovanu, un moldovean din familia mare cu proprietăți întinse în ținutul Iașilor, deschide la Chipereşti o manufactură de postav. Angajează treizeci de muncitori — țărani-clăcași de pe propriile moșii, plus un maistru adus de la Brașov. Produce postav de calitate medie, destinat armatei domnești și boierilor care doresc uniformă pentru slugile lor. Manufactura funcționează treisprezece ani. Se închide în 1777, când Roznovanu moare, iar moștenitorii lui împart moșiile și nu au interes să continue.
Călugăra, Țara Românească. La 1795, domnul Alexandru Moruzi (a doua domnie muntenească) autorizează deschiderea unei manufacturi de sticlă la Călugăra, aproape de Câmpulung. Capitalul e mixt — 60% al vistieriei domnești, 40% al unui negustor grec, Ioan Papazoglu. Se aduc meșteri de la Cluj și de la Zlatna (Ardeal). Manufactura produce sticlărie de uz casnic, borcane, câteva geamuri. Funcționează șase ani. Se închide în 1801, când Papazoglu moare de tifos, iar vistieria domnească — sub un nou domn, Constantin Ipsilanti — își pierde interesul.
Podgoria, Moldova. Aici, tradițional, viticultura moldoveană produsese vinuri exportate până la Constantinopol și în Polonia. La 1770, boierul Constantin Balș încearcă să sistematizeze producția — importă butași din Ungaria, angajează un pivnicer francez emigrant (probabil un refugiat catolic care fugise de revoluție), construiește pivnițe de piatră. Producția crește cu 40% în cinci ani. Dar exportul se prăbușește în 1787, când începe războiul ruso-turc și rutele comerciale spre nord se închid.
Tiparul general. Manufacturile românești ale secolului XVIII au trei caracteristici comune. Unu — sunt de scară mică (rareori peste cincizeci de muncitori). Doi — depind masiv de o singură persoană (boier proprietar, negustor asociat, meșter străin adus special). Trei — se închid când persoana cheie moare, pleacă sau își pierde interesul. Nu au continuitatea instituțională despre care am vorbit în articolul precedent — cea de treizeci și cinci de ani a lui Andreas Bauer la Reșița.
De ce? Pentru că nu există structura juridică a societății pe acțiuni (care va veni la noi abia în anii 1830 și va deveni comună după 1860). Nu există bancă comercială care să continue creditarea când proprietarul moare. Nu există registru comercial care să înregistreze firma ca entitate distinctă de proprietar. Manufactura moare cu boierul.
Iată o altă observație structurală pe care istoricii economici o subliniază: capitalul social — sub forma instituțiilor de continuitate — este poate cel mai subtil dintre toți factorii care fac diferența între industrializare și stagnare. Se vede greu. Se măsoară greu. Dar când lipsește, absența lui explică fenomene pe care nici tributul, nici geografia, nici mentalitatea nu le pot explica singure.
VI. Meșteșugurile urbane: o densitate reală
Aici lucrurile se schimbă. Când coborâm de la nivelul manufacturii concentrate la cel al meșteșugului urban — atelier de familie, un-doi ucenici, producție pentru piața locală — Principatele arată infinit mai bine.
Bucureștiul, la 1780, avea aproximativ 40.000 de locuitori, dintre care se estimează că 4.000-5.000 erau meșteșugari organizați în bresle. Iașiul, cu 30.000 de locuitori, avea 3.000-3.500 de meșteșugari. Ambele orașe erau, ca densitate meșteșugărească, comparabile cu Belgradul otoman, cu Sofia otomană sau cu Odesa rusească — dar mai puțin dense decât Sibiul, Brașovul, Timișoara (unde procentul meșteșugarilor urcă la 20-25% din populație).
Breslele. Breasla — asociația profesională cu statut juridic, sigiliu propriu, taxe către domnie, control asupra prețurilor și calității — era instituția centrală a meșteșugului. La 1780, Bucureștiul avea aproximativ patruzeci de bresle formal recunoscute: aurari, argintari, cizmari, croitori, bărbieri, blănari, cojocari, brutari, măcelari, olari, dulgheri, fierari, tinichigii, cizmari, bijutieri, lăcătuși, potcovari, sticlari, curelari, șeloari, tipografi, gravori, și încă alții.
Un exemplu concret. Breasla aurarilor din București — atestată documentar din 1737 — avea la 1780 în jur de treizeci și cinci de membri. Meșterul cel mai vestit al epocii era Constantin Argintarul (Constantin Argyros, cum îl mai numesc unele documente — pentru că era grec de origine, dar învățase meseria în București). Atelierul lui — pe strada Șelari, aproape de Curtea Veche — producea vase liturgice pentru mitropolia din București, coliere și cercei pentru cocoanele boierești, tacâmuri de argint. Comenzile veneau nu doar de la Curtea din București, ci și de la mitropoliile din Iași, Râmnic, Buzău, ba chiar de la Constantinopol, unde argintăria românească avea reputația bună.
Standardul de calitate. Aurul și argintul lucrate în București treceau prin marca breslei — un mic sigiliu poansonat pe piesa terminată, care garanta titlul metalului. La 1780, standardul pentru argint era de 900/1000 — comparabil cu standardul vienez. Piesele care nu atingeau titlul erau confiscate, iar meșterul amendat. Sistemul funcționa. Meșterii cinstiți supraviețuiau. Meșterii necinstiți sunt pomeniți în documente cu numele lor complet, ca avertisment public.
Comparația cu Occidentul. Aici trebuie să fim precisi. Aurăria și argintăria românești ale secolului XVIII nu erau tehnologic inferioare celor vieneze sau germane. Erau, poate, mai puțin abundente și mai puțin variate ca stiluri, dar la nivel de execuție se puteau compara. Argintarul român lucra cu aceleași unelte ca vienezul, pornea de la același metal brut, folosea aceleași tehnici de gravare, ciocănire, filigran. Vezi colecțiile de argintărie de la Muzeul Cotroceni sau Muzeul Național de Artă — piesele de secol XVIII sunt de calitate excelentă.
De ce, atunci, nu s-a transformat argintăria românească în industrie modernă, așa cum s-a transformat în Anglia manufactura de la Sheffield sau argintăria de la Birmingham? Răspunsul e, iar și iar, structural. Sheffield-ul s-a industrializat pentru că avea acces la cărbune ieftin (pentru topitorii), la un port maritim (pentru export), la o piață bogată națională (Anglia era țara cea mai bogată per capita din lume la 1780), la un sistem bancar (care creditase inovația), la sisteme juridice de protecție a brevetelor (British Statute of Monopolies din 1624). Bucureștiul argintarilor nu avea niciunul dintre acestea.
Meșterii erau la fel. Contextul instituțional era ireductibil diferit.
VII. Târguri, drumuri, hanuri: economia circulantă
Comerțul intern al Principatelor, la 1780, se făcea prin trei mecanisme complementare: târgurile permanente ale orașelor mari (București, Iași, Focșani, Brăila, Galați), bâlciurile periodice ale târgurilor mici, și itineranța negustorilor pe drumurile de poștă.
Târgurile permanente. Bucureștiul avea, la 1780, patru târguri principale: Târgul Cucului (peste Dâmbovița, pentru vite), Târgul din Lăuntru (aproximativ actualul centru istoric, pentru mărfuri fine), Târgul Moșilor (pentru produse agricole), Târgul de la Curtea Veche (pentru meșteșugari). Fiecare avea propria specializare, propriul ritm, propriile taxe.
Bâlciurile. Iată o structură care merită atenție. Erau evenimente periodice — o dată sau de două ori pe an, pentru o săptămână sau două — care aduneau negustori din trei-patru județe și, uneori, din Ardeal, Bulgaria, Ucraina, Polonia. Cele mai importante: bâlciul de la Focșani (câte două pe an, în iunie și în octombrie), bâlciul de la Bârlad, bâlciul de la Buzău, bâlciul Sfântului Ilie de la Târgu Jiu, marele bâlci al Sfântului Foca de la Bucovina.
Focșaniul, la Sfântul Petru — 29 iunie — devenea, pentru zece zile, un oraș cu adevărat cosmopolit. Se estimează că bâlciul aduna, la 1780, între 15.000 și 20.000 de oameni de negustori, meșteri, țărani cumpărători, curioși. Se vindeau: cai de rasă adusi din stepa nord-pontică, blănuri de la Kiev, sticlă de Boemia adusă prin Bucovina, țesături otomane de la Vidin, mătăsuri persane prin Sofia, vinuri unguresti prin Ardeal, sare de Ocna Mare pe drum spre sud. Un negustor bun putea face, într-un singur bâlci, ce câștiga în trei luni de comerț obișnuit.
Drumurile. Am pomenit deja, prin Sulzer, calitatea drumurilor moldo-muntene: pământ bătătorit, cu poduri de lemn provizorii, cu hanuri sporadice, cu curieri care mergeau când puteau. Comparativ cu Banatul, era un dezastru. Comparativ cu Bulgaria otomană sau cu Serbia otomană, era la un nivel similar sau chiar mai bun.
Hanurile. Aici, un capitol de care istoriografia culturală a făcut cu drept caz. Hanul lui Manuc — construit între 1804 și 1808 de negustorul armean Manuc Bei Mîrzaian, la marginea Bucureștiului — era o structură remarcabilă: două etaje, o sută cincizeci de camere, curte interioară cu grajduri pentru cinci sute de cai, magazii de mărfuri, un mic teatru, două cârciumi. A servit drept sediu pentru negocierile Păcii de la București din 1812, care încheia războiul ruso-turc și cedau Basarabia Rusiei. Un han care intră în istoria diplomatică europeană. Nu e o realizare mică.
Peste tot în Muntenia și Moldova existau hanuri mai modeste. La Bucureștii Noi, Han Colței. La Constanța (când era încă otomană), un caravanserai vechi cu tavan de piatră. La Craiova, Han Gărdești. La Iași, Han Ipsilanti, ridicat în timpul primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti. La Brașov (peste graniță, în Ardeal), pentru negustorii care veneau de la sud, hanurile din Șchei.
O rețea funcțională, atunci — cu concentrație urbană medie, cu circulație previzibilă, cu instituții proprii (bresle, taxe de bâlci, protocoale de negociere). O economie pre-industrială viabilă, care a susținut viața zilnică timp de decenii. Nu era Anglia atlanticului. Era, în felul ei, la locul ei.
VIII. Academiile domnești, spitalele, conductele de apă
Ajungem la instituțiile publice care, în ultimele decenii ale secolului XVIII, au început să prefigureze modernitatea românească.
Academiile domnești. La București, Academia Domnească de la Sfântul Sava — fondată de Constantin Brâncoveanu în 1694, reformată de Nicolae Mavrocordat în 1707, apoi de Alexandru Ipsilanti în 1776. La Iași, Academia de la Trei Ierarhi — fondată de Vasile Lupu în 1640, reformată de Grigore Ghica în 1728, apoi de Grigore Alexandru Ghica în 1766. Ambele funcționau după modelul academiilor grecești din Constantinopol și de la Athos, cu materii de predare în greacă, latină, filozofie, retorică, teologie, drept bizantin, matematici elementare, mai târziu franceză.
Câți studenți? La București, sub Ipsilanti, aproximativ optzeci în perioada de vârf (1780). La Iași, sub Ghica, aproximativ șaizeci. Nu mari cifre absolute — dar concentrate, dedicate, cu profesori aduși de la Constantinopol, uneori de la Padova, o dată chiar de la Halle (un profesor german de logica lui Christian Wolff, adus în 1774).
Ce lipsea din curriculum? Am spus și în articolul 3: geometrie descriptivă, chimie, metalurgie, mecanică aplicată. Adică exact ce se preda la Selmecbánya. Academiile domnești formau administratori, dragomani, secretari, avocați bizantini, uneori teologi. Nu ingineri.
Dar au format și oameni. Iată câțiva absolvenți: Ienăchiță Văcărescu (poet, autor de gramatică), Iancu Văcărescu (poet), Naum Râmniceanu (cronicar), Constantin Cantacuzino Stolnicul (istoric, autor al primei istorii a Țării Românești), mai târziu Gheorghe Lazăr (fondatorul învățământului superior românesc în limba română), Petrache Poenaru (inginer, inventator, unul dintre primii francofoni români de formație tehnică).
Spitalele. Aici, o realizare pe care istoriografia o subestimează. La București, Spitalul Colțea — fondat în 1706 de spătarul Mihai Cantacuzino — era, la 1780, cea mai mare instituție medicală de pe teritoriul actual românesc. Aproximativ patruzeci de paturi, doi medici (un grec, un italian, plătit din vistieria domnească), farmacie, servicii pentru bolnavi de ciumă (segregate, cu personal separat, pentru a evita contagierea). Spitalul Sfântul Pantelimon, fondat la 1735 de Grigore II Ghica, avea încă vreo treizeci de paturi.
La Iași, Spitalul Sfântul Spiridon, fondat în 1755 de familia Mihail Racoviță, funcționa cu treizeci și cinci de paturi și cu o mică farmacie. Aici a lucrat, între 1782 și 1785, medicul german Andreas Wolf — care va publica mai târziu, la Sibiu, prima descriere sistematică a Moldovei din perspectivă medicală.
Nu erau instituții mari. Nu erau instituții cu inovație medicală de vârf. Dar existau. Ofereau, cu limitele lor, îngrijire gratuită celor săraci. Erau parte a unei infrastructuri publice care, la 1780, nu se compara cu Viena — dar exista, oricum.
Conductele de apă ale lui Alexandru Ipsilanti. Aici, o realizare de care Ipsilanti se poate mândri cu adevărat. La 1779–1780, la comanda lui, Bucureștiul primește prima rețea de conducte de apă potabilă — olane ceramice care aduc apă de la izvoarele de la Bucureștii Noi până la centrul orașului. Nu era metal sub presiune. Era ceramică cu îmbinări de plumb. Dar era, oricum, apă curentă în anumite fântâni publice — Fântâna Boului, Fântâna cu Cadâne, Fântâna Filaret. Un lucru care exista în Constantinopol (unde funcționau apeducte încă din vremea bizantină), la Viena, la Paris. Și, iată, exista și la București, la 1780.
Sunt aceste realizări comparabile cu Reșița? Evident, nu. Un apeduct ceramic pentru câteva fântâni publice nu e un furnal de fontă. Un spital cu patruzeci de paturi nu e o Academie de Mine cu două mii de ingineri formați în treizeci de ani. O academie domnească cu optzeci de studenți nu e o universitate cu programe de metalurgie și chimie.
Dar erau. Existau. Nu erau abisul cultural pe care unii istorici pesimiști au vrut să-l descrie. Erau, în felul lor, o infrastructură pre-industrială la locul ei, imperfectă dar reală.
IX. Ce lipsea, ca să nu cădem în idealizare
Pentru a evita idealizarea — cea de-a doua boală, după dispreț, în istoriografia noastră — trebuie să spunem la fel de clar ce lipsea din lumea pre-industrială românească.
Nu exista, în anul 1780, pe tot teritoriul moldo-muntean:
Niciun furnal de fontă. Niciun laminor. Nicio manufactură de armament peste zece muncitori. Nicio filatură mecanică. Nicio uzină de hârtie industrială (hârtia se aducea de la Brașov, Sibiu, sau din Occident). Nicio mină de cărbune organizată. Nicio salină cu tehnologie modernă de extracție (Ocna Mare și Slănic Prahova funcționau cu tehnici medievale). Nicio uzină chimică. Niciun observator astronomic. Niciun laboratoar de cercetare. Nicio școală de ingineri. Nicio școală de mine. Nicio școală de medicină (medicii se formau la Padova, Halle, Constantinopol). Nicio societate savantă. Niciun jurnal științific. Nicio bancă comercială cu statut de societate pe acțiuni.
Nu existau: sistem cadastral sistematic (primele încercări sub Alexandru Ipsilanti au fost parțiale), asigurări de proprietate, brevete de invenție, protecție juridică a inovației, capital comercial articulat pentru investiții pe termen lung.
Nu existau, în plus, ceea ce am putea numi rețelele de continuitate. Un boier care începea o manufactură în 1780 nu putea să-și lase moștenire, ca acțiuni transferabile, „manufactura de postav de la Chipereşti" copiilor lui. Le lăsa moșia, cu manufactura ca anexă. Fiii, la moartea tatălui, împărțeau moșia — și cu ea, întâmplător, manufactura. Care murea.
Un negustor din București care făcea profit bun în comerțul cu Constantinopol nu putea să-și diversifice în mine sau furnale, pentru că nu existau mine sau furnale în care să investească pe piața locală. Fie își retrăgea capitalul în case și grădini (activ neproductiv), fie continua în același comerț circulant.
Un episcop luminat ca Chesarie de la Râmnic, care avea o tipografie de care era mândru, nu putea să diversifice tipografia în tipar științific — pentru că nu existau autori științifici locali care să-i ofere manuscrise, iar traducerile din occidentale ar fi presupus cunoștințe pe care el nu le avea în bibliotecă.
Fiecare actor pre-industrial românesc era, în felul lui, prizonier al unei rețele instituționale absente. Nu se izolau din nepricepere. Se izolau din obligație structurală.
X. Concluzie: densitatea unei lumi imperfecte
Diaconul Mihail Popovici punea, cu peniță de os, ultimele litere ale unei pagini din Mineiul lunii decembrie, la Râmnic, în noaptea de decembrie 1778. Făcea o muncă serioasă, îngrijită, cu conștiință profesională, într-o tipografie care exista de decenii și avea să existe încă multe. Nu era Cottonopolis. Nu era Manchester. Nu era nici măcar Reșița. Era Râmnicul.
Iar Râmnicul, la 1780, era ceea ce era: un târg de episcopie cu tipografie funcțională, cu artizani onești, cu o biserică vie, cu preoți învățați, cu boieri de rang mic la moșiile din jur, cu drumuri de pământ, cu trei sute de fumuri (case), cu o mie și cinci sute de suflete. O lume întreagă, cu propria ei densitate, cu propria ei demnitate, cu propriile ei limite.
Este important să vedem această lume cu ochii ei — nu cu ochii posterității care o judecă. Oamenii de acolo nu trăiau cu rușine. Trăiau cu sfințenie duminicală, cu praznice bogate, cu supărări adevărate, cu tandreți casnice. Aveau un cronicar la mitropolie care le scria istoria. Aveau un episcop care le tipărea Mineiele. Aveau un aurar la București care le lucra crucile pentru cinstire. Aveau, în felul lor, ce le trebuia pentru viață.
Dar — și aici e nuanța cea mai grea — ce le trebuia pentru viață nu era același lucru cu ce le trebuia pentru modernitate. Iar modernitatea, cu neîntoarcerea ei, venea. Venea prin drumul cu poștă rapidă austriacă, venea prin gazetele din Sibiu care ajungeau contrabandate la Iași, venea prin negustorul armean care aducea de la Viena un ceas cu pendul necunoscut pe la noi, venea prin ofițerii ruși care descriau, în rapoartele lor, cazarme cu ferestre de sticlă și cu latrine curate.
Venea. Iar Principatele o priveau, cu ochii cronicarilor și cu mâinile aurarilor, ca pe un lucru străin. Frumos, poate. Poate impresionant. Dar străin.
Concluzia cu trei întrebări.
Prima. A existat un mediu pre-industrial românesc? Da. Cu mori de apă, tipografii, manufacturi sporadice, meșteșuguri urbane, târguri, drumuri, hanuri, academii, spitale, apeducte. O densitate reală, funcțional adaptată. Nu era pustiu.
A doua. Putea această densitate să genereze industrializare endogenă? Nu. Îi lipseau, structural, cinci lucruri: cadrul juridic al continuității instituționale (societate pe acțiuni, brevet), capitalul de investiție pe termen lung (bănci comerciale), formarea inginerească (școli tehnice), cererea internă solvabilă (piață de masă), și — poate cel mai important — timp și pace suficient de îndelungate. Ceea ce, într-un context de războaie ruso-turce la fiecare cincisprezece ani, era imposibil.
A treia — pentru cititorul contemporan. Ce e echivalentul, azi, al tipografiei de la Râmnic? Companiile românești de IT care fac servicii pentru clienți europeni și americani, care produc software funcțional, chiar excelent, dar rareori produs propriu global. Startup-urile românești care ajung la runde de finanțare bune, dar rareori la scara Unicornului. Muzicienii, cineaștii, scriitorii români care produc opere de calitate, dar cu piață locală. O densitate reală, funcțional adaptată, funcțional demnă — dar nu paradigmatică.
Iar întrebarea care rămâne, aceeași ca la 1780: putem trece de la densitate la paradigmă? Sau vom rămâne, iar și iar, la o „lume întreagă cu propria ei densitate", pe care alții o vor privi, cu curiozitate binevoitoare, ca pe un lucru frumos dar străin?
Bibliografie selectivă
- Ariadna Camariano-Cioran, Les Académies Princières de Bucarest et de Jassy et leurs professeurs, Institute for Balkan Studies, 1974.
- Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Humanitas: archive.org.
- Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500–2010), Polirom, 2010: archive.org.
- Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, ediții multiple; pentru descrierile Bucureștiului fanariot: scribd.com.
- Wikipedia RO, Tipografia din Râmnic: ro.wikipedia.org.
- Wikipedia RO, Antim Ivireanul: ro.wikipedia.org.
- Wikipedia RO, Spitalul Colțea: ro.wikipedia.org.
- Wikipedia RO, Hanul lui Manuc: ro.wikipedia.org.
- Wikipedia RO, Academia Domnească din București: ro.wikipedia.org.
Următorul articol în serial: „Modelul rus: cum se industrializează un imperiu țărănesc pe fond de iobăgie" — Petru cel Mare, Uralul metalurgic, Demidov, iobăgia de fabrică. Cum a putut Rusia să facă ce Principatele nu au putut, pe fond de servitute și mai brutală. Va apărea în două săptămâni.