Articolul 9 din 10 — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"
Articolele precedente: articolele 1–8.
I. Padeș, 23 ianuarie 1821
Zăpada acoperea colinele Mehedințiului. La marginea satului Padeș, într-o vale strâmtă între dealul Bibicelu și pădurea de fag, o mulțime de aproximativ două mii de oameni se adunaseră începând de la ora unsprezece dimineața. Nu era o adunare obișnuită. Erau, în bună parte, țărani înarmați — cu puști vechi, cu topoare, cu coase drepte, cu ciomege — sosiți din satele Gorjului și Mehedințiului la chemarea unui om pe care îl cunoșteau doar prin fapte: Tudor Vladimirescu, sluger, fost ostaș rus, om al Craiovei și al gorjenilor.
La ora unu după-amiaza, un preot bătrân — părintele Ioan de la Prejna — a citit, cu o voce care se sparse de câteva ori la mijlocul frazei, un text pe care Tudor îl compusese cu propria mână și îl dictase, cu două zile în urmă, unui logofăt din Cerneți. Textul avea să rămână în istoria românească sub numele Proclamația de la Padeș. Începea cu cuvinte pe care nimeni în tot arcul secolului XVIII nu ar fi îndrăznit să le rostească în public:
„Către tot norodul omenesc din Țara Rumânească celor ce se vor afla lăcuitori în orașele și satele acestei țări, sănătate!"
„Fraților lăcuitori ai Țării Rumânești, veri de ce neam veți fi. Nici o pravilă nu oprește pe om de a întâmpina răul cu rău!"
Preotul citea din ce în ce mai tare, ca și cum aerul înghețat i-ar fi limpezit vocea. Mulțimea asculta în tăcere. Cei mai mulți nu înțelegeau, poate, semnificația exactă a fiecărei fraze. Dar înțelegeau că se declara ceva. Că cineva, în sfârșit, spunea răspicat că răul de la vistierie și de la ispravnicii greci trebuia oprit. Că țăranul român, în satul lui înghețat de la Padeș sau de la Prejna sau de la Cloșani, avea dreptul să spună: destul.
Tudor era un om scund, cu ochi mărunți, cu barbă neîngrijită, cu o cicatrice pe frunte de la un pas venit la 1807 în războiul cu turcii. Făcuse studii puține — abia scria — dar avea o memorie neobișnuită pentru cifre și pentru dreptate. Avea patruzeci și unu de ani. Peste patru luni avea să fie ucis de emisari ai fostului lui aliat, Alexandru Ipsilanti (cel tânăr — nu confundați cu bătrânul domn muntean; era conducătorul Eteriei grecești, care voia să folosească răscoala lui Tudor pentru a declanșa insurecția generală anti-otomană). Nu apucă să vadă rezultatele muncii lui. Nu apucă să vadă că fanariotismul chiar se sfârșește. Nu apucă să vadă că 1821 devine, într-un fel neprevăzut, momentul zero al modernizării românești.
Aceasta e scena deschizătoare a articolului nostru. După opt articole în care am descris o lume pre-industrială, o lume fanariotă, o lume levantină, o lume care își rezista modernității cu structura ei bine cusută — deschidem articolul 9 cu momentul în care lumea aceasta se rupe. Sub picioarele lui Tudor Vladimirescu, în zăpada Mehedințiului, la 23 ianuarie 1821, începe altceva.
Articolul de față urmărește arcul acesta — de la Padeș la Marea Unire, de la Regulamentele Organice la fabricile Malaxa, de la primele școli tehnice la primele avioane construite la Brașov. Un secol de modernizare comprimată. Un secol în care România a încercat să facă, în o sută de ani, ceea ce Anglia făcuse în trei sute și Franța în două sute. Nu a reușit complet. A reușit, poate, în proporție de 60%. Iar acele 60% sunt tot ce ne dă, până astăzi, categoriile mentale ale unei țări moderne.
II. Ce a însemnat 1821: sfârșitul unei ere fanariote
Răscoala lui Tudor a durat șapte luni. Din ianuarie 1821, când a lansat proclamația de la Padeș, până în iulie 1821, când a fost ucis la Târgoviște de o mână de oameni care îl declaraseră trădător. În cele șapte luni, a controlat efectiv o mare parte a Olteniei și a Munteniei. A intrat în București în martie 1821, cu douăsprezece mii de pandurii înarmați. A negociat cu Poarta, cu Rusia, cu Austria. A încercat să obțină recunoașterea unei „stăpâniri românești" în locul celei fanariote.
Nu a reușit. Ipsilanti tânărul, cu Eteria lui, a intrat în Moldova în februarie 1821 și a declanșat, în esență, un al doilea front pe care Tudor nu voia și pe care Poarta l-a interpretat ca o coordonare rusească. Autorii răscoalei — Tudor, plus Ipsilanti, plus alți lideri secundari — au căzut, unul câte unul. Tudor a fost trădat de propriii lui căpitani, ucis într-o pădure lângă Târgoviște. Ipsilanti a fost înfrânt la Drăgășani în iunie 1821, a fugit în Austria, a fost întemnițat la fortăreața Munkács, unde va muri peste șase ani.
Aparent — un eșec total. Răscoala a fost înfrântă, liderii uciși, țara pustiită de trupele otomane care au intrat să restabilească ordinea. La sfârșitul lui 1821, Muntenia și Moldova păreau, superficial, în aceeași situație ca înainte. Otomanii încă numeau domni. Fanarul încă exista ca instituție. Boierii încă plăteau tribut. Țăranii încă erau clăcași.
Fundamental — o victorie târzie. Dar în culise, ceva se schimbase iremediabil. La Poartă, marele vizir a înțeles că fanariotismul devenise o problemă. Grecii lui, care fuseseră timp de un secol dragomani loiali și domni obedienți, se dovediseră capabili de rebeliune coordonată. Iar rebeliunea, prin Eterie, avea legături cu Rusia — care își dorea să folosească chestiunea greacă pentru a intra ea însăși în Balcani. Un fanariot pe tronul Munteniei sau Moldovei devenea, în această perspectivă, un risc de securitate națională pentru Imperiu.
Prin urmare, în 1822, Poarta a luat o decizie care ne pare astăzi banală, dar care marca un punct de cotitură. A înlocuit fanarioții cu domni „pământeni" — Grigore IV Ghica în Muntenia, Ioniță Sandu Sturza în Moldova. Erau boieri autohtoni, cu clientelă locală, cu interese locale. Nu erau alegeri „democratice" — erau numiți tot de Poartă, tot cu peșcheș, tot cu mucarer. Dar nu mai veneau de la Fanar. Erau ai țării.
1821 a produs, indirect, sfârșitul veacului fanariot. Ăsta a fost cadrul cel mai important al reformelor care aveau să vină. Fără sfârșitul fanariotismului, nu ar fi fost posibil ce a urmat — Kiselev, Regulamentele, Cuza, Carol.
Iar Tudor Vladimirescu — asupra căruia istoriografia națională a construit un cult uneori exagerat, alteori nedreptățit — merită înțeles în această perspectivă. Nu a fost, cum au spus unii, „primul modernizator". Nu era un modernizator; era un răsculat împotriva unui sistem care extrăgea până la osul țăranului. Dar prin faptul că a rupt sistemul, a făcut posibilă intrarea modernizării.
O ironie tragică pe care Beevor ar o savura: Tudor nu a apucat să vadă că a câștigat. A murit crezând că a pierdut.
III. Regulamentele Organice: reformismul rusesc, 1831–1832
Între 1828 și 1834, Principatele au fost, pentru șase ani, sub ocupație militară rusească. Al șaselea și ultimul război ruso-turc al secolului (1828–29) a adus armatele lui Alexandru I la Adrianopol. Prin tratatul din 1829, Poarta a acceptat o „protecție rusă" asupra Moldovei și Munteniei. În practică, aceasta însemna: guvernator rus (generalul Pavel Kiselev), consilii boierești sub supraveghere rusă, cadastru, reforme codificate.
Pavel Kiselev — o figură ambiguă. Rus liberal (rar), aristocrat modernizator (mai rar), general cu experiență administrativă (unic), Kiselev a înțeles că Principatele nu puteau fi transformate în „gubernii" rusești pure — Poarta nu ar fi acceptat, Austria ar fi obiectat, Anglia ar fi făcut scandal diplomatic. Dar putea fi „modernizate" într-o direcție care servea interesele Rusiei — o birocrație mai eficientă (deci taxe mai bine strânse), o armată locală mai puțin haotică (deci mai puțină cheltuială pentru trupele rusești staționate), un cadastru care făcea posibilă mobilizarea economică.
A�a s-au născut Regulamentele Organice — proiectate de comisia mixtă româno-rusă, aprobate de boieri (cu strâmbări din nas, dar aprobate) și puse în vigoare în 1831 în Muntenia, 1832 în Moldova.
Ce erau, tehnic vorbind, Regulamentele. Cvasi-constituții — primele texte constituționale românești de tip modern. Cuprindeau: separația puterilor (Adunare Obștească aleasă dintre boieri, cu funcție legislativă; Domn cu funcție executivă; instanțe cu funcție judecătorească); cod fiscal simplificat (impozit funciar unic în loc de zeci de dări specifice); cod comercial embrionar; obligații boierești clarificate (claca — 12 zile pe an, apoi extinsă); serviciu militar de miliție (începutul armatei românești moderne); învățământ public reglementat (deși aplicat lent).
Reforme aplicate. Începând cu 1831, în Muntenia se organizează prima poștă cu orar tipărit (imitând modelul austriac despre care am vorbit în articolele 3 și 8). Se pavează primele străzi din București (Calea Mogoșoaiei, viitoare Calea Victoriei). Se deschid primele carantine sistematice la Dunăre (după marea epidemie de holeră din 1831 care a ucis 30.000 de oameni). Se organizează primele registre de stare civilă (naștere, căsătorie, moarte) — până atunci gestionate exclusiv de biserică. Se face primul cadastru sistematic — Muntenia în 1832, Moldova în 1834.
Efectul cumulativ. Statul român modern începe să apară. Nu ca proiect național (care va veni în deceniile următoare). Ca instrument administrativ. E o distincție importantă. Ceea ce lipsea Principatelor la 1780 — cadastru, poștă cu orar, coduri clare, birocrație salariată — apare, în forma incipientă, în anii 1830, sub tutelă rusă.
Ironia. Modernizarea românească începe, deci, prin instrumente rusești. Aceeași Rusie care în articolul 5 apărea ca „imperiu extractiv" cu Demidov-i și iobăgie de fabrică, aduce, în Principate, primele coduri moderne. Pentru că în perioada 1815–1848 — între Congresul de la Viena și revoluțiile de la 1848 — Rusia era un actor conservator dar reformist selectiv. Aducea instituții pentru a-și securiza clientela. Kiselev nu era Voltaire. Dar era un cadastru mai bun decât cel fanariot.
Iar când Regulamentele Organice au fost, în deceniul 1860, criticate ca „opresive" și „anacronice", criticile veneau de la generația nouă a lui Bălcescu și Kogălniceanu. Care aveau dreptate — pentru vremea lor. Dar care nu ar fi existat, ca politicieni și intelectuali, fără infrastructura pe care Regulamentele o construise cu douăzeci de ani mai devreme.
Progresul, în istorie, e adesea făcut pe umerii celor pe care fiii îi ucid politic.
IV. 1848: momentul care a eșuat
Peste tot în Europa, primăvara lui 1848 a fost un moment de speranță. La Paris, la Viena, la Berlin, la Budapesta, la Milano, la Praga, oamenii au ieșit în stradă cerând drepturi civile, alegeri libere, constituții. Regi au fost detronați. Guverne au căzut. O generație de intelectuali și-a văzut proiectele îndeplinite peste noapte.
Iar peste noapte, cu ceva mai lent decât peste noapte, totul a eșuat. Până la sfârșitul lui 1849, armatele conservatoare (rusă, austriacă, prusacă) au restabilit ordinea. Constituțiile au fost anulate. Liderii revoluționari au fost exilați sau executați.
La București, 11 iunie 1848. Un grup de tineri intelectuali — Nicolae Bălcescu, Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Alexandru și Ștefan Golescu (fiii lui Dinicu), Ion Ghica, Cezar Bolliac — a proclamat, în piața de la Islaz, o Constituție română. Cuprindea: împroprietărirea țăranilor cu plată (nu confiscare — clacașii primeau pământ, boierii primeau compensație), egalitate juridică între toți cetățenii, drepturi civile universale, alegeri libere, învățământ obligatoriu gratuit, emanciparea evreilor și a țiganilor robi, libertatea presei.
Un program radical pentru 1848. Comparabil cu programul revoluționar francez, cu cel maghiar, cu cel al liberalilor germani.
A durat trei luni. Din iunie până în septembrie 1848, o comisie guvernamentală liberală a funcționat efectiv la București. A publicat gazete. A convocat Adunări obștești. A început să pregătească aplicarea reformei agrare. A făcut planuri de emancipare a evreilor.
În septembrie, trupele otomane au intrat în București din sud, iar cele rusești din est. Comisia a fost dizolvată. Liderii au fugit — unii la Constantinopol, alții la Paris. Regulamentele Organice au fost reintrate în vigoare. Aparent, revenirea la 1830.
La Iași, martie 1848. Un episod mai scurt și mai mic. Un grup de tineri boieri — Kogălniceanu, Alecsandri, Costache Negri — a redactat Petiția proclamațiune cu revendicări similare. A fost respins de domnul Mihail Sturza în două săptămâni. Fără sânge, dar și fără rezultat imediat.
Ce a rămas. Deși revoluțiile au eșuat, ele au avut trei efecte durabile.
Primul — a format o generație. Bălcescu, Kogălniceanu, Rosetti, Brătianu, frații Golescu — au devenit, prin exil, contemporani cu Marx la Londra, cu Mazzini la Genova, cu Herzen la Paris. Au învățat politică europeană modernă. Au construit rețele care aveau să funcționeze după 1856. Când s-au întors, erau alți oameni decât cei care plecaseră.
Al doilea — a codificat un program. Constituția de la Islaz din 1848 e, cronologic, punctul de plecare al oricărei reforme românești ulterioare. Împroprietărirea din 1864 — este 1848. Codul civil din 1864 — este 1848. Legea învățământului din 1864 — este 1848. Emanciparea robilor din 1855–56 — este 1848. Nu s-a inventat nimic nou în deceniul Cuza. S-a aplicat programul de la Islaz.
Al treilea — a spart legitimitatea Regulamentelor. Chiar dacă ele au fost restabilite după 1849, aveau umbra revoluției peste ele. Boierii conservatori care le apărau știau că sunt tolerate, nu iubite. La 1859, când Cuza va fi ales printr-un joc constituțional inspirat, Regulamentele vor cădea rapid.
48-iștii — poreclă și clasă. În istoriografia românească, generația din 1848 poartă numele generic „pașoptiștii". Sunt figuri fondatoare. Bălcescu — moare în 1852, la 33 de ani, de tuberculoză la Palermo, fără să apuce să vadă Unirea. Kogălniceanu — devine ministru al Justiției sub Cuza, autorul reformei agrare din 1864. Brătianu — devine prim-ministru sub Carol I, în deceniul lung 1876–88. Rosetti — fondator al ziarului Românul, unul dintre marii jurnaliști politici ai secolului XIX. Frații Golescu — susținători ai lui Cuza, apoi ai lui Carol.
O generație de aur, într-un fel. Care a plătit prețul revoluției pierdute, dar a câștigat, în cele din urmă, majoritatea programului ei politic.
V. 1859: Unirea prin șiretlic constituțional
Congresul de la Paris din 1856, care a încheiat războiul Crimeii, a schimbat contextul geopolitic. Rusia a fost înfrântă. Franța lui Napoleon III și Anglia victoriană au forțat o abordare nouă: „protecția rusească" a Principatelor a fost înlocuită cu o „garanție colectivă" a marilor puteri (Franța, Anglia, Austria, Prusia, Rusia, Sardinia, plus Turcia ca suzeran). S-au organizat Divanuri Ad-Hoc (1857) în care boierii, clerul și „mesenii" (mica burghezie orășenească plus mica boierime) au fost consultați asupra viitorului Principatelor.
Concluziile Divanurilor Ad-Hoc au fost aproape identice în Muntenia și Moldova: unirea celor două Principate sub un principe străin. Marile puteri au refuzat unirea totală — au acceptat doar unirea „personală", cu doi domni separați. Convenția de la Paris (1858) a legiferat acest compromis.
Ianuarie 1859 — dubla alegere. Divanurile electorale, reunite în ianuarie 1859, aveau sarcina de a alege doi domni — unul pentru Muntenia, unul pentru Moldova. La Iași, în 5 ianuarie 1859, s-a ales Alexandru Ioan Cuza, colonel de miliție moldoveană, om al partidului liberal-moderat.
La București, două săptămâni mai târziu, era programată alegerea unui domn muntean. Aici s-a jucat jocul care avea să facă istoria. Un grup de deputați liberali — printre care C.A. Rosetti și Ion C. Brătianu — au propus, într-o mișcare pe care Convenția de la Paris nu o interzicea explicit, alegerea aceluiași Cuza și pentru Muntenia. Formal, Cuza ar fi devenit domn al ambelor Principate — o „uniune personală", nu una statală. Dar practic, ar fi fost primul pas către unire totală.
24 ianuarie 1859. Cuza este ales domn al Munteniei. Marile puteri, puse în fața faptului împlinit, au acceptat compromisul — nu au vrut să declanșeze o criză diplomatică pentru un detaliu formal. Cuza domnește simultan în ambele Principate. Începe „unirea de facto".
Cuza — figură complexă. Nu era un mare intelectual. Nu era un lider carismatic în sensul modern. Era un ofițer moderat, cu simpatii pașoptiste (a participat la revoluția de la 1848 la Iași), cu experiență administrativă modestă (fusese pârcălab de Galați). Ceea ce avea era: o rețea politică bună (își câștigase încrederea și a moderaților, și a radicalilor); un pragmatism personal care îi permitea să lucreze cu Kogălniceanu (radical) și cu boieri conservatori simultan; o loialitate față de ideea de reformă care nu se clătina la primul obstacol.
Ministrul lui — Kogălniceanu. Aici e cheia deceniului 1859–1866. Mihail Kogălniceanu — istoric, jurist, fost revoluționar 1848, poliglot format la Berlin — a fost, sub Cuza, ministrul care a proiectat majoritatea reformelor. Codul civil din 1864 (bazat pe cel Napoleonian). Codul penal (idem). Codul comercial. Legea învățământului public din 1864 (obligatoriu și gratuit la primar). Reforma agrară din august 1864 — cea mai importantă reformă socială a secolului XIX românesc.
Reforma agrară. Împroprietărirea a peste 400.000 de familii de țărani cu suprafețe cuprinse între 3 și 8 hectare (în funcție de dimensiunea familiei și de calitatea pământului). Boierii au primit compensații (obligațiuni de stat — care s-au dovedit, în deceniile următoare, mai puțin valoroase decât nominal, ceea ce a împins multe familii boierești în declin material). Țăranii au primit pământul, dar cu obligații — plata în rate timp de 15 ani, plus impozite noi. Nu a fost o soluție perfectă. A creat, în deceniile următoare, o clasă de mici proprietari țărani cu productivitate scăzută, care va exploda social în 1907.
Dar a rezolvat, formal și juridic, „chestiunea țărănească" moștenită din secolul XVII. Iar formalizarea juridică era premisa unei economii moderne.
1864 — secularizarea averilor mănăstirești. O altă reformă cu impact profund. Mănăstirile grecești („închinate" la Muntele Athos și la Ierusalim) controlau, la 1863, aproximativ un sfert din pământul agricol al Principatelor. Cuza a decis să confiste — sau, cum s-a spus formal, să „secularizeze" — aceste moșii, dându-le în administrarea statului român. Un act de suveranitate națională față de biserica greacă din Constantinopol. Un act de reformă economică (statul român intra brusc în posesia unor resurse enorme). Un act de ruptură definitivă cu ordinea fanariotă.
Sfârșitul lui Cuza — 1866. O „monstruoasă coaliție" — boieri conservatori revoltați de reforma agrară, plus liberali radicali nemulțumiți că reformele nu merg mai departe — l-a răsturnat pe Cuza în februarie 1866. Cuza a plecat în exil, unde va muri șase ani mai târziu la Heidelberg, de tuberculoză. Un final anti-eroic pentru un om care făcuse mai mult decât orice alt domn român modern.
Nu se va mai întoarce niciodată în țară vie.
VI. Carol I: monarhia care a construit statul, 1866–1914
Un mic prinț german — Karl Ludwig Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, 27 de ani, ofițer de dragoni la Berlin — a fost adus în martie 1866 pentru a înlocui pe Cuza. Călătoria lui prin Austria, sub identitate falsă (pentru că Austria interzicea trecerea unui pretendent străin pe tronul unei țări considerate în sfera ei de influență), este o mică epopee. A ajuns la București în 10 mai 1866, cu trenul până la baza carpaților, apoi cu trăsura.
Nimeni nu-l cunoștea. Vorbea numai germană și franceză. Nu știa nimic despre țară. Nu avea nici o rețea politică locală.
Peste patruzeci și opt de ani, în octombrie 1914, când va muri la Sinaia, la 75 de ani, va lăsa un stat funcțional, o armată victorioasă la Plevna (1877), o dinastie stabilită, o industrie incipientă, o rețea feroviară de peste 3.500 de kilometri, un port modern la Constanța, primul mare pod peste Dunăre, două politehnici, o Academie Română, câteva zeci de universități și școli tehnice, și — crucial — o Constituție care a rezistat, cu modificări, până în 1938.
Nu a făcut asta singur, evident. Dar prin faptul că a rămas — cu răbdare de neamț — deasupra intrigilor politice, a permis reformele.
Constituția din 1866. Bazată pe cea belgiană din 1831 — considerată la vremea aceea cea mai modernă constituție liberală europeană. Introducea: monarhia constituțională (domnul e legal responsabil, dar nu poate legisla singur); două camere (Adunarea Deputaților, Senatul); drepturi civile pentru cetățenii creștini (evreii vor primi drepturi civile depline abia în 1923); libertatea presei (formal — practicat cu compromisuri); învățământul obligatoriu.
Independența — 1877. Războiul ruso-turc din 1877–78. România intră ca aliat al Rusiei. Armata română — 60.000 de oameni sub comanda lui Carol I — participă la asediul Plevnei (iulie–decembrie 1877). Bătălia de la Grivița din 30 august 1877, în care regimentul 13 Dorobanți sub comanda maiorului Șonțu ia reduta principală — cu pierderi devastatoare (peste 40% morți și răniți) — devine actul fondator al armatei române moderne.
Tratatul de la Berlin (1878) recunoaște independența României. Rusia, într-un gest care va rămâne în conștiința românească multă vreme, cere Dobrogea sudică (Cadrilaterul) în schimb pentru Basarabia meridională, deși aceasta din urmă fusese pierdută în 1856. România este obligată să accepte.
Regatul — 1881. Carol I este încoronat rege la 10 mai 1881. Noul „Regat al României" e recunoscut internațional. Începe perioada care va fi numită, în retrospectivă, „Belle Époque" românească.
VII. Infrastructura, 1866–1914: căi ferate, poduri, Politehnica
Iată — în sfârșit — momentul în care în articolul nostru apar mașina cu abur, furnalul, uzina. După șaptezeci de ani în care le-am urmărit în Anglia, Rusia, Austria, ele intră și pe teritoriul românesc.
Prima cale ferată românească — 1856. Da, chiar înainte de Unire. Un tronson scurt, de 62 de kilometri, între Cernavodă și Constanța — construit de o companie britanică (Barclay Brothers) sub concesie otomană pentru transportul cerealelor din Dobrogea. Nu se conecta încă la rețeaua europeană. Era, în esență, o cale ferată colonială — construită pentru a extrage grâne, nu pentru a lega orașe românești.
Rețeaua reală începe în 1869. Linia București–Giurgiu (dedicată pentru transportul de cereale spre Dunăre), inaugurată în 26 august 1869. Construită de o companie engleză (John Trevor Barkley). 66 de kilometri. Următoarele câteva linii — Ploiești–Roman (1872), București–Craiova (1875), Iași–Cucuteni (1870), Suceava–Iași prin Bucovina austriacă (1869–1871) — construite de companii germane, engleze, austriece, cu finanțare mixtă.
Aici apare un scandal celebru: în 1870, guvernul român a semnat un contract cu firma prusacă Bethel Henry Strousberg pentru construcția a peste 900 km de cale ferată în Muntenia și Moldova. Contractul se dovedește catastrofal — Strousberg falimentează în 1873, lucrările rămân neterminate, statul român pierde milioane. „Chestiunea Strousberg" va fi o rană în politica românească timp de un deceniu. Va conduce, indirect, la statificarea rețelei feroviare — Legea din 1889 va transfera căile ferate din mâna companiilor private în cea a statului român. Se creează Căile Ferate Române (CFR), care va deveni una dintre cele mai mari companii de stat românești, cu zeci de mii de angajați.
Podul de la Cernavodă — 1890–1895. Proiect al inginerului Anghel Saligny, primul mare pod peste Dunăre în teritoriu românesc. Lungimea totală (cu accesele): 4.088 metri. La inaugurarea din 14 septembrie 1895, Saligny — refuzând să iasă cu regele pe pod până când nu au trecut peste el, cu o viteză înjumătățită față de normal, două locomotive și 15 vagoane încărcate cu peste 200 de tone — arată că se poate construi ingineresc la standard european în România. Era o afirmare simbolică care conta.
Saligny devine, la sfârșitul secolului XIX, prototipul inginerului român modern. Născut în Focșani, format la Berlin (Politehnica din Charlottenburg), inginer șef al CFR, apoi rector al Politehnicii din București în deceniul 1900. Autorul silozurilor de la Brăila și Galați (primele silozuri pentru cereale în stil american de la Dunăre), autor al portului de la Constanța (construit între 1896 și 1909).
Politehnica. Deja în 1818, Gheorghe Lazăr fondase la București prima școală de „inginerie hotarnică" în românește. În 1832, s-a transformat în „Colegiul Sfântul Sava" cu curs de matematică aplicată. În 1867, în București, s-a fondat Școala Națională de Poduri și Șosele, care devine, în 1881, sub Carol I, Politehnica din București. La Iași, o Politehnică similară se fondează în 1875. Absolvenții acestor două școli — între 1880 și 1914, aproximativ 3.000 de ingineri — construiesc, în esență, infrastructura tehnică a României. Sunt Saligny, plus Elie Radu, plus Ion Ionescu de la Brad, plus zeci de alți nume mai puțin celebre.
Aceasta e generația care lipsea Principatelor la 1780. La 1900, o avem — cu întârziere de un secol, dar o avem.
Portul Constanța, 1896–1909. Poartă a Mării Negre, construită după modelul portului Trieste. Silozuri, docuri, calea ferată directă spre București prin podul Cernavodă. La inaugurarea completă din 1909, Constanța devine unul dintre principalele porturi cerealiere ale Mării Negre.
Rafinării, uzine, primele mari fabrici. La sfârșitul secolului XIX, industria petrolieră începe să se dezvolte la Ploiești, cu capital englezesc, olandez, american. Prima rafinărie modernă — cea a lui Marincovici la Ploiești, 1857 (extrem de mică, dar prima). La 1900, Ploiești devine, sub firmele Standard Oil, Royal Dutch Shell, Steaua Română (capital românesc), unul dintre marile centre petroliere ale lumii. Producția României la 1914 e a doua în Europa după Rusia (Bakû).
Moara lui Assan — 1853, primul motor cu abur pe teritoriu românesc. Un moment important pentru narațiunea noastră. Marin Ionescu Assan — negustor de sare, om întreprinzător, format la Viena — a instalat, în cartierul Obor din București, prima moară cu abur din spațiul românesc. Motorul, adus de la Viena. Coșul de fum, primul din București care depășea 15 metri. Producția — 300 de kilograme de făină pe oră. Un miracol contemporan.
Șaptezeci și doi de ani după prima mașină cu abur a lui Watt (1775), Bucureștiul avea prima lui. Șaptezeci și doi de ani de întârziere pe care serialul nostru încearcă să le explice.
VIII. 1914–1918: războiul mondial și Marea Unire
Peste această infrastructură incipientă, dar deja funcțională, cade Primul Război Mondial. Nu vom face aici povestea militară — este mai mult decât un articol. Menționăm doar arcul general.
1914. Regele Carol I — legat sentimental și dinastic de Germania — voia neutralitatea. A murit în octombrie 1914, lăsând țara neutră.
Ferdinand I. Nepotul lui, urcat pe tron în 1914, ezită între tabere. Consilierii lui liberali (Brătianu tatăl, Vintilă Brătianu) și consilierii lui conservatori (Marghiloman) susțin poziții opuse.
1916. România intră în război de partea Antantei, la 27 august 1916. Ofensiva în Transilvania eșuează rapid. Contra-ofensiva germano-austro-bulgară aduce, până în decembrie 1916, ocuparea Bucureștiului. Curtea, guvernul și armata se retrag la Iași. Moldova rămâne singura zonă românească liberă.
1917 — Mărășești, Mărăști, Oituz. Trei bătălii defensive în care armata română, sub comanda generalilor Prezan și Averescu, oprește ofensiva Puterilor Centrale. Sunt printre cele mai grele bătălii ale frontului est-european. Sunt momente fondatoare ale identității naționale românești moderne.
1918. Rusia iese din război (Tratatul de la Brest-Litovsk, martie 1918). România, izolată, semnează Pacea de la București în mai 1918 — condițiile sunt umilitoare. Dar în noiembrie, când Germania cade, tratatul devine caduc.
Marea Unire. 1 decembrie 1918. Adunarea de la Alba Iulia proclamă unirea Transilvaniei cu România. În aprilie fusese unirea cu Basarabia, în noiembrie cu Bucovina. La sfârșitul lui 1918, România „Mare" — cu Ardealul, Basarabia, Bucovina, o parte din Banat — are 295.000 km² și aproximativ 15 milioane de locuitori. E de aproape trei ori mai mare decât Vechiul Regat.
Consecințe economice. România intră în perioada interbelică cu o structură economică complet nouă. Ardealul aduce Banatul lui Reșița — furnalele despre care am vorbit în articolul 3, acum românești. Bucovina aduce industria de lemn și hârtie. Basarabia aduce agricultură bogată și infrastructură ferată. Un dublu-triplu de bogăție națională.
E momentul în care România „ajunge din urmă". Cu întârziere de un secol față de Anglia, dar ajunge.
IX. 1918–1948: vârful industriei românești
Perioada interbelică este vârful industriei românești moderne. Nu vom putea decât să indicăm câteva figuri și cifre.
Nicolae Malaxa. Născut la 1884, format la Viena ca inginer, devine în deceniul 1920 unul dintre cei mai mari industriași români. Uzinele Malaxa din Bucureștii Noi construiesc: locomotive (peste 1.000 între 1925 și 1948), vagoane, tunuri, tancuri, motoare marine. La 1938, Malaxa e a doua companie industrială românească după Astra. Angajează 15.000 de muncitori.
Astra — Reșița, Arad, Sibiu. Consorțiu de uzine metalurgice și mecanice cu istoric habsburgic (Reșița — cea din articolul 3). Sub controlul românesc după 1918. Produce, în deceniul 1930, oțel, șine feroviare, motoare, primele autoturisme românești (Astra 12), avioane.
IAR — Brașov. Industria Aeronautică Română, fondată în 1925. Produce, până la 1944, peste 1.000 de avioane (majoritatea de licență franceză și britanică — Potez, Blenheim). La sfârșitul deceniului 1930, avioane de design integral românesc: IAR-80, un vânător care va fi folosit efectiv în război.
Herman Auschnitt și Max Auschnitt. Frații industriași evrei, control asupra „Titan-Nădrag-Călan" — al treilea cel mai mare complex metalurgic. Producție de oțel, șine, echipament greu.
Blank și Chrissoveloni. Bănci comerciale mari. Banca Marmorosch Blank — poate cea mai mare bancă privată românească interbelică — finanțează majoritatea marilor investiții industriale.
Cifre agregate. La 1938, ultimul an de pace, România:
- Producea 3,4 milioane de tone de oțel (față de 900.000 în 1913)
- Extrăgea 6,6 milioane de tone de petrol (locul 4 mondial)
- Avea 11.000 km de cale ferată
- Avea trei porturi mari (Constanța, Brăila, Galați)
- Producea 100 de avioane pe an
- Avea 30 de universități și politehnici cu peste 30.000 de studenți
Nu era Anglia. Nu era Germania. Dar era, indiscutabil, o țară industrială medie. La nivel comparabil cu Ungaria, cu Iugoslavia, cu Grecia, dar sub Polonia și Cehoslovacia (care începuseră modernizarea mai devreme).
1940–1944. Războiul mondial devastează parțial această infrastructură. Bombardamentele aliate asupra Ploieștiului (Operațiunea Tidal Wave, 1 august 1943) distrug o parte semnificativă din capacitatea petrolieră. Rechizițiile germane extrag resurse. Bătăliile pentru Iași și Chișinău din 1944 lasă zone întregi în ruine.
23 august 1944. România schimbă tabăra. Trupele române luptă alături de Aliați până în mai 1945. Prețul: aproximativ 170.000 de morți români pe frontul de est (contra URSS, 1941–44) plus 90.000 pe frontul de vest (contra Germaniei, 1944–45).
1945–1947. Sovieticii instalează, în etape, un guvern comunist. Alegerile din noiembrie 1946 sunt falsificate. Regele Mihai I este forțat să abdice la 30 decembrie 1947.
11 iunie 1948. Legea de naționalizare. Într-o singură zi, aproximativ 8.000 de întreprinderi industriale trec în proprietatea statului. Familii ca Malaxa, Auschnitt, Blank pierd totul. Unii fug (Malaxa emigrează în Statele Unite, unde va înființa altă companie). Alții sunt arestați (Auschnitt e închis în anii 1950, moare la Iași în 1957).
Se închide, brutal, arcul industrializării „burgheze" românești. Un arc de exact un secol — de la Assan 1853 la naționalizare 1948.
X. Concluzie: ce am făcut, ce nu am făcut, ce a fost prea puțin
Tudor Vladimirescu s-a ridicat la Padeș, în 23 ianuarie 1821, într-o zi cu zăpadă și cu preotul care citea proclamația. Nu a apucat să vadă ce s-a construit în cele treisprezece decenii următoare.
Am construit multe. Am făcut, între 1821 și 1948, un stat modern, o economie industrială medie, o cultură literară de nivel european, o rețea de universități, o armată care s-a bătut pe două fronturi mondiale, o dinastie constituțională care a rezistat opt decenii. Am făcut, cu întârziere, cu compromisuri, dar am făcut.
Nu am făcut o industrie a inovației. Am construit locomotive de licență (Malaxa era, în esență, o mare fabrică de asamblare); am construit avioane cu motoare licențiate; am extras petrol cu tehnologie străină; am produs oțel cu procedee occidentale. Am fost imitatori competenți. Nu am fost creatori paradigmatici.
Nu am făcut, până în 1948, o burghezie industrială care să reziste generațional. Familii ca Malaxa, Auschnitt, Blank aveau, la naționalizare, două sau trei generații de continuitate. Nu au avut timp să se solidifice. Când comunismul a lovit, s-au evaporat rapid.
Nu am făcut, în deceniile comuniste, o transformare care să depășească structura extractivă. Industria socialistă a României — construită între 1948 și 1989 — a fost, structural, o replică a modelului Demidov: complexuri imense (Combinatul de la Reșița, Combinatul de la Galați, Combinatul de la Călărași), forță de muncă mobilizată sub-optim, planificare centralizată, exportul de bulk industrial. A produs oțel, aluminiu, ciment, chimie grea. Nu a produs, cu excepții rare, produse cu valoare adăugată mare.
Concluzia cu trei întrebări.
Prima. Cât din decalajul de la 1780 a fost recuperat până la 1948? Aproximativ 60–70%. Am ajuns o țară industrială medie. Nu am ajuns paradigmă. Diferența dintre România și Anglia s-a redus, dar nu s-a închis. Iar decalajul rămas la 1948 va persista, cu variații, până astăzi.
A doua. Ce a lipsit ca să recuperăm mai mult? Timp — nu am avut cele 300 de ani ai Angliei. Cadre — am format ingineri, dar puțini savanți-fondatori de industrie. Continuitate — două războaie mondiale, plus revoluția comunistă, au tăiat generațional. Alianțe geopolitice — Rusia nu a fost, timp de un secol, un aliat modernizator (Kiselev fiind excepția, nu regula); Germania, principalul partener comercial interbelic, ne-a dus în război.
A treia — pentru cititorul contemporan. Ce arcuri de modernizare comprimată se joacă astăzi? România post-1989 e, în felul ei, o încercare de compresie — treizeci și șapte de ani pentru a face saltul de la economie de comandă la economie de piață, de la stat comunist la stat de drept european, de la producție de bulk la potențială producție de valoare adăugată. Suntem în anul treizeci și șapte al acestei compresii. Cum ne descurcăm?
Vom vedea în ultimul articol. Care va fi și cel mai speculativ. Trei scenarii pentru 2050 — refanariotizare, model habsburgic intern, modernizare inclusivă post-1821. Cititorul va rămâne cu întrebarea deschisă: pe ce drum suntem astăzi?
Tudor Vladimirescu s-a ridicat la Padeș, în 23 ianuarie 1821. Nu a apucat să vadă. Noi apucăm. Suntem singurii care putem decide dacă ce a început în ziua aceea, cu zăpadă și cu proclamație, se termină în felul în care el ar fi vrut, sau altfel.
Bibliografie selectivă
- Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500–2010), Polirom, 2010, capitolele privind sec. XIX–XX: archive.org.
- Keith Hitchins, România 1866–1947, Humanitas, ediții multiple — sinteză clasică.
- Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Humanitas, ediții multiple — pentru istoriografia mitului național.
- Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Humanitas.
- Nicolae Iorga, Istoria românilor, volumele privind sec. XIX.
- Wikipedia RO, Revoluția lui Tudor Vladimirescu: ro.wikipedia.org.
- Wikipedia RO, Regulamentul Organic: ro.wikipedia.org.
- Wikipedia RO, Revoluția de la 1848 în Țara Românească: ro.wikipedia.org.
- Wikipedia RO, Unirea Principatelor Române: ro.wikipedia.org.
- Wikipedia RO, Anghel Saligny: ro.wikipedia.org.
- Wikipedia RO, Nicolae Malaxa: ro.wikipedia.org.
Ultimul articol în serial: „Refanariotizare, model habsburgic intern, modernizare inclusivă: trei scenarii pentru 2050" — cum ar putea arăta România în 2050. Trei căi posibile, cu semnalele fiecăreia în 2026. Închiderea unei istorii lungi de 245 de ani, cu întrebarea despre unde alegem să mergem. Va apărea în două săptămâni.