Articolul 4 din 10 — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"
Articolele precedente: „Harta puterilor la 1780", „Anatomia tributului" și „Furnalele de peste munți".
I. O noapte de decembrie la Râmnic, 1778
Tipografia Episcopiei Râmnicului mirosea, la ora două după miezul nopții, a trei lucruri deodată: cerneală neagră de fum de rășină și ulei de in, hârtie umezită pentru a primi mai bine amprenta caracterelor, și lumânări de ceară de albine — nu de seu, pentru că seul, în topire lentă, dădea un fum care se lipea de foile proaspăt tipărite și le păta.
Diaconul Mihail Popovici, gravor și zețar, purta un șorț de piele înnegrit după cincisprezece ani de meserie. Punea, cu o pensetă subțire de os, ultimele litere ale unei pagini care avea să deschidă Mineiul lunii decembrie — al doilea volum dintr-o serie de douăsprezece cărți liturgice pe care episcopul Chesarie al Râmnicului o proiectase în 1776, imediat după înscăunarea lui. Un proiect editorial cum nu se mai văzuse în toată istoria tiparului românesc. Douăsprezece Mineie, câte unul pentru fiecare lună a anului bisericesc, tipărite cu font ecleziastic slavo-român, cu titluri roșii, cu inițiale ornamentate — o traducere completă din slavonă în românește, revizuită de învățații de la Râmnic și de la Mitropolia din București.
Popovici lucra la lumina a trei lumânări așezate într-un sfeșnic de alamă. Erau prea puține — știa asta — dar tipografia nu-și permitea mai multe pentru o singură noapte. Cera de albine era scumpă; sfeșnicul îl primise în dar de la vlădica Chesarie chiar el, cu doi ani în urmă, când terminase de gravat clișeele de aramă pentru Antologhionul din 1776.
Pe teasc — un teasc de lemn masiv, făcut de un dulgher local dintr-un stejar tăiat cu douăzeci de ani în urmă la Cozia — meșterul Radu Călin înălța piulița filetată cu un răsucitor de mână. Fiecare coală se apăsa între două forme, un moment, apoi se scotea, se punea la uscat pe frânghii întinse între grinzile de deasupra. Suna, la fiecare apăsare, un scârțâit gros de lemn îmbibat de umezeală, ca de căruță pe drum înghețat.
În noaptea aceea, în tipografia de la Râmnic, se tipăreau treizeci de coli pe oră. Într-o săptămână, o mie de coli. Într-un an, ieșeau din tipografia Râmnicului între douăsprezece și paisprezece cărți — un ritm care, prin comparație cu tipografiile mari europene, era modest. Dar în comparație cu ce se făcea la 1650 pe teritoriul actual românesc — sub coordonarea mitropolitului Varlaam, în tipografia de la Trei Ierarhi din Iași — era o creștere de cinci ori. Iar în comparație cu ce se făcea la 1500, când nu exista tipografie deloc pe teritoriul actualei Românii, era o civilizație.
Această tipografie de la Râmnic — pe care o vom folosi drept fir conducător pentru articolul de față — nu este un caz izolat. Este un simptom. Simptomul unei lumi pre-industriale românești care avea, totuși, propria ei densitate. Care nu era Angliei industriale. Nu era nici Banatului habsburgic. Dar nu era nici cimitir intelectual, cum au încercat unii istorici din secolul XIX să o descrie.
Articolul de față este dedicat acestei densități. Ce era, la 1780, în Principate? Nu ce nu era — despre asta am vorbit deja. Ci ce era, concret, în casele, târgurile, atelierele, tipografiile, spitalele, academiile lumii moldo-muntene la finalul secolului XVIII.
Este un inventar. Este, în același timp, o formă de respect.
