Am deschis ChatGPT și l-am întrebat: „Care sunt cele mai frecvente greșeli SEO pe care le fac site-urile care publică conținut generat cu AI?"
Mi-a răspuns impecabil. Structurat. Cu bullet points. Cu exemple. Mi-a explicat că textul generat de AI tinde să fie generic, că nu are autoritate tematică reală, că Google îl detectează din ce în ce mai bine, că E-E-A-T — Experience, Expertise, Authoritativeness, Trustworthiness — nu poate fi simulat, ci trebuie demonstrat prin experiență umană autentică.
Răspuns excelent.
Dat de un instrument care nu știe că vorbește despre sine.
Tatăl meu a fost mecanic toată viața lui. Nu vorbesc figurat — vorbesc despre un om care a trăit cu mâinile în motor, care știa după sunet dacă rulmentul e pe dreapta sau pe stânga, care putea diagnostica o mașină ascultând-o cum pornește la rece, ca un medic care ascultă inima unui pacient fără ecograf, numai cu stetoscopul și cu ani de experiență acumulată în tăcere. Știa lucruri pe care nu le scrisese nimeni, pe care nu le găseai în niciun manual, lucruri pe care le știai doar dacă stătuseși îndeajuns de mult sub mașini, în frig, cu pielea crăpată de unsoare și de iarnă.
Nu a avut niciodată un site.
Ascultă rezumatul audio dialogat
Îmi dau seama acum, la distanță de ani, că nici nu și-ar fi imaginat că ar putea să aibă nevoie de unul. Clienții veneau prin viu grai — un vecin îl recomanda altuia, cineva care îl știa din cartier aducea pe altcineva din alt cartier, și rețeaua aceasta invizibilă, organică, aproape tribală, funcționa suficient de bine cât să îi umple curtea cu mașini de reparat. Dar funcționa în limitele lumii lui fizice, limitate de raza pe care o putea acoperi un zvon dus din gură în gură. Dincolo de aceea, nu exista. Era, în sensul cel mai tehnic al cuvântului, invizibil.
Mă gândesc la asta des — mai des decât mi-aș fi imaginat — de când lucrez eu în servicii web. Lucrez de aproape opt ani pentru instituții publice și firme private din România, în mare parte firme mici, afaceri de cartier cu pretenții de seriozitate sau afaceri serioase cu umilința de a nu ști că există Google Business Profile. Și în tot acest timp, am văzut cum noi — agențiile mici, consultanții independenți, oamenii ca mine — facem în mod repetat, cu o consecvență aproape impresionantă, șapte greșeli care ne costă clienți, ne costă relații și ne costă, la final, sensul muncii noastre.
Nu le-am catalogat eu. Le-am trăit. Unele le-am făcut personal.
Paralelă perfect inteligibilă și legitimă ca joc de idei exprapolând celebră maximă a filozofului român — sau cum a anticipat Petre Țuțea criza de sens a inteligenței artificiale, cu douăzeci de ani înainte ca ea să existe.
Ascultă rezumatul audio dialogat
În secolul XX, cea mai gravă blasfemie părea să fie „Dumnezeu a murit" — proclamația nietzscheană pe care o citim azi mai mult ca diagnostic al unei epoci decât ca adevăr filozofic. Ea spunea că omul a eliminat referința transcendentă și că rămâne singur cu sine însuși, să-și fabrice sensul din propria substanță.
Blasfemia secolului XXI este mai subtilă și, prin aceasta, mai periculoasă: este credința că Omul poate crea un Dumnezeu fără să rămână el însuși Dumnezeul acelei creații. Că poate delega transcendența. Că poate construi o entitate care să preia funcțiile pe care nu mai vrea să le îndeplinească el însuși — funcția de orientare, de sens, de judecată, de înțelepciune.
Despre contiință: nu poți delega transcendența. Nu există subcontractare în acest sens.
„Omul fără Dumnezeu este un animal rațional și vorbitor care vine de nicăieri și merge spre nicăieri." — Petre Țuțea
Ieri dimineaţă am stat vreo zece minute în faţa chiuvetei din baie şi m-am uitat la robinet. Nu pentru că era ceva în neregulă cu el. Ci pentru că tocmai citisem un articol despre „cum să-ţi optimizezi prezenţa digitală ca profesionist în domeniul instalaţiilor sanitare" şi fraza aia — optimizezi prezenţa digitală — îmi rămăsese în cap ca un os în gât.
Ascultă rezumatul audio dialogat
Robinetul era un robinet. Cromul lui uşor pătat de calcar, şurubul de la bază strâns cu mâna de cineva care ştia ce face, garnitura schimbată probabil acum câţiva ani, vizibil după culoarea mai nouă a cauciucului. Cineva îl montase. Cineva ştia de ce acel şurub şi nu altul, de ce acel tip de garnitură pentru duritatea apei din oraşul ăsta. Şi omul ăla, oricare ar fi fost el, probabil nu avusese niciodată un blog.
Mă întreb uneori cum arată internetul din perspectiva lui.
În ultimele luni, internetul s-a umplut de sfaturi. Nu sfaturi obișnuite — sfaturi cu un ton special, un ton pe care îl recunosc după ani de practică în domeniu: tonul certitudinii fabricate.
„Structurează-ți conținutul în format FAQ și AI-ul te va cita."
„Construiește topical authority și vei apărea în răspunsurile modelelor."
„Optimizează pentru AEO — Answer Engine Optimization — și rămâi vizibil în era inteligenței artificiale."
Le citesc și mă surprind cu același gând pe care l-am avut acum zece ani, când SEO-ul românesc era plin de „experți" care îți garantau prima pagină Google în treizeci de zile. Același ton. Aceeași certitudine. Aceeași lipsă de onestitate față de complexitatea reală a subiectului.
Numai că de data asta, obiectul promisiunilor este mai greu de verificat, mai greu de contestat, și mai tentant de crezut.
De la notificarea rece la negocieri absurde – cum ne văd corporațiile când ne cer mai mulți bani
Problema – scumpirea fără scrupule
În urmă cu câteva zile, unui prieten i s-a întâmplat ceva ce ni se întâmplă, de fapt, cu toții, la intervale regulate, ca un ceasornic al ghinionului administrativ: a primit o notificare de la operatorul său de telefonie mobilă. Mesajul era scurt, sec și – lucrul cel mai dureros – total lipsit de orice urmă de regret. O informare rece, aproape robotică, prin care Orange îl anunța că, „din cauza situației economice”, se vede nevoită să îi crească abonamentul cu 6% din valoarea actuală.
Nicio scuză. Nicio lacrimă. Nici măcar un „Ne pare rău, dar…” care măcar să păstreze iluzia că vorbim cu oameni. În locul acestei umanități de bază, mesajul transmitea ceva de genul: „Se întâmplă. Plătește. Orice altceva e treaba ta.”
Și atunci apare întrebarea care ne trece prin minte fiecăruia când suntem tratați ca un număr de contract: Puteți, domnule operator, să puneți puțin suflet în factura aia? Atât. Să ne faceți, măcar o dată, să ne simțim importanți, iubiți, unici. Pentru că, sincer, dacă ați reuși să mă faceți să mă simt special, aș mai pune eu câteva procente peste, doar ca să nu suferiți voi. Dar nu, nu se poate. În loc de suflet, primim un SMS care pare scris de un birou de avocați specializați în pierderea clienților.
Era un mesaj scurt. Felul în care sunt scrise mesajele care știu că au o singură șansă să fie citite înainte de a fi șterse — compact, fără salut lung, cu o lovitură mică și precisă în primul rând. „Majoritatea brandurilor din România NU apar deloc în răspunsurile AI." Majuscule la NU. Deliberat.
L-am citit de două ori. Nu pentru că m-a convins, ci pentru că m-a oprit — și asta e un lucru rar, în fluxul de mesaje pe care le primesc zilnic și le trec prin ochii înceți ai unui om care a mai văzut destule pitchuri în opt ani de lucru cu site-uri pentru instituții publice. Ceva în formulare m-a zgâriat puțin. Poate „nu există" — nu „apare mai puțin", nu „are vizibilitate redusă", ci pur și simplu: nu există. Ca și cum absența dintr-un răspuns generat de un chatbot echivalează cu inexistența metafizică.
M-am ridicat de la birou. Am pus mâna pe ceașca de cafea care se răcise deja, pentru că mă ridicasem și cu jumătate de oră înainte să-i răspund fiului meu la ceva și uitasem de ea — lucru obișnuit în casa asta, unde cafeaua rece a devenit cumva un simbol al felului în care trăiesc, cu atenția mereu fragmentată între muncă și familie și gânduri care nu-și găsesc liniștea. Am băut-o rece. Și am început să mă gândesc.
