Despre traducere, adaptare, mașini care citesc și nuanțe care nu trec granița
De ce există această secțiune — și de ce nu este o traducere. 
Am stat mult timp cu această întrebare înainte de a deschide un fișier nou și de a scrie primul paragraf în engleză. Nu în sensul dramatic al ezitării artistice, ci în sensul mai prozaic și mai sincer al unui om care vrea să știe exact ce face înainte de a o face. Traducerea ar fi presupus echivalență. Adaptarea presupune alegere. Iar alegerea este întotdeauna personală, întotdeauna incompletă, întotdeauna urmată de o ușoară jenă față de textul original — ca și cum l-ai fi lăsat singur undeva, în locul lui, și ai fi plecat cu o versiune mai prezentabilă dar mai puțin adevărată a lui.
Textele din această secțiune nu sunt traduceri. Le numesc adaptări și insist pe termenul acesta nu din modestie, ci din onestitate față de cititorul care ar putea veni dinspre Dublin sau Toronto sau Singapore și s-ar aștepta să găsească același lucru pe care îl găsește un cititor din Botoșani. Nu găsește același lucru. Găsește ceva înrudit, ceva care gândește la fel, dar care respiră diferit — pentru că limba în care gândești îți modelează ritmul, iar ritmul nu se traduce, se reconstituie sau se pierde.
Există un motiv pentru care am ales British English și nu American English, deși audiența globală ar favoriza net a doua variantă. Este un motiv care ține de sensibilitate, nu de strategie: engleza britanică are o anumită densitate, o anumită distanță față de propriile afirmații, un umor de fundal care nu trebuie explicat — iar toate acestea sunt mai aproape de felul în care scriu în română decât varianta americană, mai directă, mai optimistă structural, mai puțin dispusă să lase o idee să rămână nesoluționată.