---
title: "Decizia fără nimeni care să răspundă"
date: 2026-10-09
author: "Petru Cojocaru"
categories:
  - name: "Similarități Istorice"
    url: "https://cojocarupetru.info/similaritati-istorice.md"
---

# Decizia fără nimeni care să răspundă

*Cum ajung programele de calcul pe front, ce se știe și ce nu despre ele, și de ce, atunci când o listă o produce un sistem, cel care răspunde devine greu de găsit.*

 Al zecelea din doisprăzece articole din seria ”**Noile tehnologii... da, totdeauna poluează**”. După frica dintre state, urmează locul unde ea se plătește: câmpul de luptă. Acesta este cel mai greu articol al seriei și, probabil, cel mai contestat.

 
---

 **O notă de transparență, înainte de orice.**

 Subiectul este disputat. O parte din ce se spune despre sistemele militare vine de la surse anonime, altă parte de la firme care vând aceste sisteme, altă parte de la armate care au interes să arate fie că ele funcționează, fie că sunt controlate. Eu nu sunt specialist militar. Sunt un om care scrie dintr-un oraș mic și citește ce poate verifica. De aceea țin, în tot textul, trei sertare separate: ce este *documentat* (cineva a văzut, a măsurat, a găsit resturile), ce este *susținut* (o parte spune, cealaltă neagă) și ce este doar *bănuit* (pare plauzibil, dar nu are dovadă). Când nu pot spune în care sertar intră o afirmație, o spun.

 Mai trebuie să amintesc ceea ce am spus și în alte articole: textul a fost scris cu ajutorul unui model de limbaj, iar firmele care fac asemenea modele apar și ele în rândul celor care vând programe armatelor. Cititorul are dreptul să știe asta.

 **O seară cu știrile pornite**

 Într-o seară de toamnă, cu cafeaua rece lângă laptop, am lăsat știrile să meargă. Gri s-a așezat pe marginea biroului, între cană și tastatură, cum face când vrea să fie în același loc cu mine fără să facă nimic. Pe ecran, o hartă cu săgeți, apoi o imagine alb-negru, luată de sus, cu un punct care se mișcă pe o șosea. Prezentatorul spunea că „sistemul a identificat ținta". Apoi, în altă știre, „sistemul a recomandat". Apoi, în a treia, „sistemul a respins".

 Cuvântul acesta a revenit de atâtea ori, încât m-am oprit. Cine a identificat? Cine a recomandat? Cine a respins? Nicio știre nu avea un subiect al propoziției care să fie un om. Era mereu „sistemul". L-am pus pe pauză și m-am întrebat cine a apăsat pe buton. Poate nimeni. Poate cineva care nu are un nume în știre. Poate un om care a avut douăzeci de secunde și o listă.

 Granița cu Ucraina nu este departe de Botoșani. Cât de departe este, nu am verificat și nu vreau să scriu o cifră din memorie; poți s-o măsori tu pe hartă. Zgomotul războiului ajunge, în felul lui, și aici: în prețuri, în vorbele de la piață, în oamenii care au venit și în cei care au rămas. Tocmai de aceea mi se pare că avem dreptul să ne întrebăm cum se iau deciziile acolo, nu ca specialiști, ci ca vecini.

 
## Ce se întâmplă deja

 Mai întâi, o precizare de vocabular, fiindcă aici se pierd mulți. „Autonom" nu înseamnă același lucru peste tot. Există sisteme care doar ajută un om să vadă mai bine: sortează imagini, semnalează mișcări, propun o listă. Există sisteme care duc singure la capăt o parte din misiune, de pildă o dronă care, după ce legătura radio cu operatorul se întrerupe, își urmărește singură ținta ultimii metri. Și există, în teorie, sisteme care aleg ținta și lovesc fără ca un om să mai spună „da". Între aceste trepte nu e o graniță clară. De multe ori, ce diferă este chiar răspunsul la întrebarea „cine a decis".

 Din ce am citit, primele două trepte sunt deja răspândite. În războiul din Ucraina, dronele parțial autonome sunt folosite pe scară largă, mai ales în faza finală a atacului, când legătura se pierde. Ambele părți spun că un om rămâne în decizie. Un articol Al Jazeera din 14 septembrie 2026 reia această afirmație și citează o cercetătoare care spune că nu se poate afla dacă ea este adevărată. Țin să o spun exact așa: nu că afirmația este falsă, ci că, din afară, nu poate fi verificată.

 În alte părți ale lumii, descrierile sunt la fel de neclare. Rapoarte ale unor organizații pentru drepturile omului și ale unor centre de cercetare vorbesc despre sisteme de calcul folosite în conflicte din Orientul Mijlociu și din Africa. Se vorbește, în unele estimări, despre sute de asemenea sisteme. Nu am găsit o numărătoare pe care s-o pot verifica, așa că las cifra la nivelul unui ordin de mărime, ca bănuială, nu ca fapt. Ce pot spune cu mai multă încredere este direcția: tot mai multe decizii despre ce se vede, ce contează și ce se lovește trec prin programe.

 
## Ucraina, teren de încercare

 Un război lung are un efect pe care puțini îl spun cu glas tare: devine și un teren de probă. Ce nu a putut fi încercat pe un poligon se încearcă, cu grabă, pe front. Firme de programe, firme de drone și mici echipe locale livrează sisteme comerciale sau făcute în câteva luni, iar ce funcționează se păstrează, ce nu, se schimbă.

 Conducătorul firmei americane Palantir a spus public, în februarie 2023, că firma răspunde de o mare parte din țintirea din Ucraina. Un purtător de cuvânt al firmei a adăugat că programul ajută la alegerea unor ținte, precum tancuri și artilerie. Trebuie să fiu atent aici: este o afirmație a firmei, adică a părții care vinde. Sursa pe care am putut-o consulta, o relatare Reuters preluată de un site financiar, nu aduce o confirmare independentă a faptului că firma răspunde de „cea mai mare parte" a țintirii. Ceea ce relatări independente au confirmat în mai multe rânduri este altceva, mai modest: firma este integrată în operațiuni din Ucraina. De la „este integrată" la „răspunde de țintire" drumul este lung, iar cifra o dă cel care o vinde.

 La noi aproape, un centru de cercetare din București, New Strategy Center, a publicat în februarie 2025 o analiză despre rolul inteligenței artificiale în războiul dronelor din Ucraina. Nu am citit-o în întregime în această sesiune; o trec la bibliografie ca sursă de verificat. Pe un punct important însă, concluziile pe care le-am putut vedea merg în aceeași direcție cu relatările din presă: sistemele au limite tehnice reale, iar autonomia lor este incompletă. Un sistem care vede bine pe vreme senină se poate încurca la ceață, fum sau o cameră ieftină.

 Cel mai nou caz, relatat în septembrie 2026, ține de această limită. Potrivit Al Jazeera, care se sprijină pe o analiză a New York Times din 24 august 2026 (pe care eu nu am putut-o deschide), o dronă rusească a explodat la o stație de carburanți din Zaporijjia, într-o zi de 6 iulie. Au murit trei civili, între care o studentă de optsprezece ani, Tetiana Bubynets. Funcționari ucraineni au examinat resturile și au găsit un minicomputer de la firma Nvidia în locul unei antene obișnuite. Ei spun că aparatul putea recunoaște un tip de țintă, probabil butelii de propan, să se fixeze pe ea și să lovească. Ziarul american a numit cazul prima folosire înregistrată a unei drone rusești complet autonome, bazate pe inteligență artificială.

 Să punem aici cele trei sertare. *Documentat*: o dronă a lovit stația, oameni au murit, resturile au fost examinate, iar în ele s-a găsit un calculator. *Susținut*: că drona a fost complet autonomă; asta vine din analiza ziarului și din examinarea făcută de oficiali ucraineni, adică de partea atacată. *Bănuit*: ce anume a „ales" drona și de ce; că ținta ar fi fost buteliile, nu oamenii, este o presupunere a celor care au examinat resturile. Nimic din toate acestea nu schimbă faptul că trei oameni au murit. Dar ne arată cât de ușor se amestecă ce se știe cu ce se crede, într-un loc unde nimeni din afară nu poate merge să verifice.

 
## Un caz documentat cu rezerve: listele

 Cel mai discutat caz de acest fel nu este din Ucraina. În aprilie 2024, o publicație israeliană-palestiniană, +972 Magazine, împreună cu Local Call, a publicat o investigație a jurnalistului Yuval Abraham despre un sistem numit „Lavender" și altul numit „Gospel", folosite, potrivit articolului, de armata israeliană în Gaza. Investigația se bazează pe mărturiile a șase ofițeri de informații, toți anonimi. Prezint ce spun ei ca ce spun ei, nu ca adevăr stabilit.

 Potrivit surselor: sistemul ar fi marcat până la 37.000 de palestinieni ca presupuși membri ai Hamas sau ai Jihadului Islamic, ca posibile ținte. Ofițerii știau, spun ei, că sistemul greșește în aproximativ 10% din cazuri, iar o verificare prin sondaj ar fi arătat o acuratețe în jur de 90%, lucru care, potrivit lor, nu a oprit folosirea. Verificarea făcută de oameni ar fi durat în jur de douăzeci de secunde pe țintă, în principal pentru a confirma că ținta este bărbat; una dintre surse a numit rolul omului o ștampilă. Tot ele spun că, la începutul războiului, armata ar fi acceptat ca, pentru un membru de rang mic, să mai fie uciși până la cincisprezece sau douăzeci de civili, iar pentru comandanți superiori, mai mult de o sută.

 Armata israeliană a răspuns, iar răspunsul a fost inclus în articol. Ea a negat existența unei „liste de uciși" și a spus că nu folosește inteligența artificială pentru a stabili dacă o persoană este țintă. A descris sistemele drept instrumente auxiliare și a spus că un analist independent trebuie să verifice fiecare țintă, că fiecare țintă primește o evaluare individuală, în care avantajul militar este cântărit față de riscul pentru civili, și că nu lovește atunci când răul pentru civili ar fi excesiv. A negat o mare parte din ce descriau sursele și a pus răspunderea pe Hamas, care, spune ea, plasează obiective militare printre civili.

 Eu nu pot arbitra între cele două versiuni și n-ar fi cinstit să pretind că pot. Ce pot spune este altceva, și este suficient pentru tema acestui articol: chiar și în versiunea armatei, programele există și produc ceva ce un om trebuie să verifice. Iar în versiunea surselor, verificarea a devenit o formalitate. Între cele două versiuni stă întrebarea care mă interesează: cât de mult contează „un om în decizie" când omul are douăzeci de secunde, o listă și o presiune?

 Cercetătoarea din articolul Al Jazeera, Marina Miron, spune ceva asemănător despre război în general: sub presiunea timpului, comandanții fac adesea ce propune sistemul, ceea ce poate goli de conținut controlul uman formal. Iar o altă cercetătoare citată, Kateryna Bondar, avertizează că aparatul nu înțelege ce face, ci aplică regulile scrise de oameni, și că tehnologia de azi nu poate deosebi sigur civilii de combatanți când camerele sunt ieftine sau vremea e rea. Le redau cu cuvintele mele; sunt opinii de specialiști, nu fapte măsurate.

 
## Cine semnează, când lista o face un program

 Aici ajungem la miezul articolului. Într-o armată, o decizie de a lovi are, în mod normal, un lanț: cineva culege informații, cineva le evaluează, cineva aprobă, cineva execută. Dreptul războiului presupune că, la sfârșit, există un om sau o comandă care poate fi întrebat: de ce aici, de ce acum, de ce așa?

 Când o parte din acest lanț este făcută de un program, lanțul nu dispare, dar se întinde și se destramă. Cel care a scris programul nu a ales ținta. Cel care a antrenat modelul nu a văzut câmpul. Cel care a aprobat lista a avut douăzeci de secunde. Cel care a apăsat nu a știut cum a fost făcută lista. Fiecare a făcut o bucată rezonabilă dintr-o decizie pe care nimeni nu a luat-o întreagă.

 Nu spun asta ca o acuzație. O spun fiindcă e un mecanism pe care l-am mai văzut în serie. În articolul 3, plumbul din benzină a ajuns în sânge printr-un lanț de decizii mici, fiecare cu o explicație, niciuna cu un vinovat limpede. Ca la o fabrică care deversează în râu: nimeni nu a vrut apa murdară, dar apa e murdară, iar cei din aval o beau. Aici, în loc de apă, sunt vieți, și în loc de râu, un lanț de aprobări.

 Organizațiile pentru drepturile omului descriu exact acest gol. Human Rights Watch notează, într-un comunicat din 21 mai 2025, că mai multe state, între ele Austria și Costa Rica, au vorbit despre o „lacună de răspundere": nu e limpede cine răspunde juridic atunci când un asemenea sistem încalcă dreptul internațional. Tragerea la răspundere penală a unui operator este grea, iar a celui care a programat sau a dezvoltat sistemul, în dreptul civil, întâmpină obstacole mari. Întrebările juridice, cu alte cuvinte, rămân deschise. Nu e o dovadă că cineva a încălcat legea; e o dovadă că legea nu știe încă pe cine să întrebe.

 
## Argumentul celeilalte părți

 Ar fi o nedreptate să prezint doar un singur lucru. Argumentul opus există și nu este prostesc.

 Susținătorii folosirii acestor sisteme spun, în esență, că oamenii în război greșesc din oboseală, frică, furie și grabă, iar un sistem bine făcut nu obosește, nu se teme și nu se răzbună. Unii oficiali americani au sugerat, în dezbaterile publice, că armele cu un grad mare de autonomie ar putea pune în pericol mai puțini civili decât cele conduse de oameni sub presiune. Nu am găsit în această sesiune textul exact al unei declarații oficiale pe care s-o pot cita, așa că trec argumentul la capitolul de verificat și îl redau ca argument, nu ca poziție atribuită cuiva anume. În același spirit, un sistem care își vede ținta cu precizie și lovește doar atunci când este sigur ar putea evita greșeli pe care un om obosit le-ar face.

 Argumentul are o parte adevărată: oamenii au comis atrocități cu mult înainte de programe. Dar are și trei puncte slabe, pe care cei care îl contestă le ridică.

 Primul: „mai puțini civili" este o promisiune despre un sistem ideal, nu o măsurătoare despre sistemele existente, iar dovezile pe care le avem, în cazul Zaporijjia, de pildă, sunt contrare. Al doilea: un sistem poate greși mai rar și totuși mai la scară; să zicem, ca exemplu inventat de mine, că un om greșește de zece ori pe zi, iar un sistem mai bun greșește de zece ori pe oră, dar lucrează fără oprire pe mii de ținte: rata lui de eroare e mai mică, iar victimele pot fi mai multe. Al treilea, cel mai important pentru acest articol: chiar dacă sistemul greșește mai puțin, rămâne întrebarea cine răspunde de greșeală. Un procent mai mic de erori nu rezolvă golul de răspundere.

 Mai este o idee, a mea, pe care o dau ca opinie. Dacă folosirea forței devine mai ieftină și mai rapidă, e mai ușor să o folosești. Cine a stat vreodată într-o ceartă știe că o replică care costă puțin se spune mai ușor. Un prag mai jos nu înseamnă război în fiecare zi, dar înseamnă că decizia de a lovi cere mai puțin efort politic și mai puțină dezbatere. Istoricii militari pot spune dacă asta s-a mai întâmplat. Eu observ doar că, în logica seriei, costul se mută: câștigul de viteză e al celui care decide, riscul e al celor din aval.

 
## Regulile care întârzie

 Din ce am verificat, dreptul se mișcă mai încet decât tehnologia, ca de obicei, dar se mișcă.

 În decembrie 2024, Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluție despre armele autonome cu 166 de voturi pentru, trei împotrivă și 15 abstențiuni. Ea a dus la prima întâlnire a Adunării pe acest subiect, ținută la New York pe 12 și 13 mai 2025, cu reprezentanți din 96 de țări. Multe state au cerut un tratat; cele mai multe au preferat o interdicție a sistemelor imprevizibile și a celor care funcționează fără control uman semnificativ. Secretarul general al ONU și președinta Comitetului Internațional al Crucii Roșii au cerut, împreună, un instrument obligatoriu din punct de vedere juridic până în 2026. Human Rights Watch spune că peste 120 de state susțin negocierea unui tratat.

 În paralel, la Geneva, un grup de experți guvernamentali în cadrul Convenției asupra anumitor arme convenționale lucrează de ani la un text. Mandatul lui expiră în 2026.

 Pentru prima sesiune din acest an, programată între 2 și 6 martie, președintele grupului a revizuit un text de lucru pentru un posibil instrument. Cei mai mulți observatori l-au numit o bază bună pentru negocieri; unii au cerut formulări mai ferme despre controlul uman, o legătură mai clară între părtinirea algoritmică și dreptul umanitar și scoaterea unui paragraf care ar permite sisteme interzise pentru antrenament și contramăsuri. Președintele speră să încheie textul și să-l trimită conferinței de revizuire, programată pentru noiembrie. Nu am găsit, în sursele consultate, nici o indicație că s-ar fi ajuns la un acord final, iar la o dată de 9 octombrie 2026 nu pot spune cum va arăta rezultatul.

 Aici se vede ritmul. Tehnologia a trecut de la demonstrații la folosire în câțiva ani. Dreptul a avut nevoie de mai mult de un deceniu ca să ajungă la un text de lucru. Nu este vina nimănui anume; este felul în care se negociază între state care se tem unele de altele, exact ca în articolul trecut. Cu cât frica e mai mare, cu atât fiecare vrea să-și păstreze mâna liberă, iar mâna liberă este opusul unei reguli.

 
## Războiul care nu are tancuri

 Până acum am vorbit despre arme. Dar o mare parte din ce se numește conflict azi nu se întâmplă cu arme.

 Se întâmplă cu imagini și cu sunete false, făcute ieftin și răspândite repede. Mecanismul este cel din articolul 4: o poveste costă mai puțin decât dovada ei. O înregistrare audio cu vocea unui comandant care ordonă retragerea, o imagine cu un oraș în flăcări care nu a ars, un videoclip cu un lider care spune ce nu a spus: oricare poate fi făcut în ore și poate fi desfăcut în zile, după ce a făcut ce avea de făcut. Dovada vine după pagubă, iar ce rămâne în mintea oamenilor e povestea.

 Se întâmplă și cu presiune economică. Controalele la export de cipuri, restricțiile la pământuri rare, tăierea sau scumpirea energiei sunt arme fără foc, cu efecte reale pentru oameni care nu au votat nimic. În articolul trecut am urmărit cum o interdicție provoacă alta. Aici adaug doar că cei care simt prima lovitură nu sunt cei care au decis, ci cei de la capătul lanțului: un atelier care nu mai găsește piese, o familie căreia îi crește factura.

 Nu spun că toate acestea sunt tot una cu războiul din tranșee. Spun că au același miez: o decizie luată departe, într-un lanț în care nimeni nu poate fi arătat cu degetul, cu efecte aproape de casă. Și că, pentru cei de vârsta cititorilor acestei serii, războiul nu mai vine doar prin sirenă. Vine și prin telefon.

 
## Formularea sigură

 Am ajuns la partea în care trebuie să fiu foarte atent cu ce spun, fiindcă subiectul invită la exagerare, în ambele sensuri.

 Nu pot spune că programele „provoacă" războaie. Războaiele le pornesc oameni, state, interese, frici. Nu am nici o dovadă că un program a decis să înceapă unul și nu cred că afirmația ar rezista unei verificări serioase.

 Ce pot spune, cu dovezile de până aici, este mai puțin dramatic și, de aceea, mai greu de ignorat. Programele pot *grăbi* deciziile: o listă care se produce în secunde pune presiune pe cel care trebuie s-o aprobe. Pot *scădea pragul* de folosire a forței: ceea ce cere mai puțin efort se face mai ușor. Și pot *împrăștia răspunderea*: o decizie la care contribuie zece pași, dintre care nouă sunt tehnici, nu mai are un singur om în dreptul căruia să scrii „a decis".

 Fiecare dintre cele trei lucruri are un grad diferit de sprijin în ce am citit. Despre grabă, relatările din Gaza (susținute de surse anonime, contestate de armată) și analiza din Ucraina (cu un expert care spune că presiunea timpului golește controlul) merg în aceeași direcție. Despre pragul de folosire, am doar un raționament, nu o măsurătoare. Despre împrăștierea răspunderii, am un lucru mai solid: organizații și state diferite, care nu se înțeleg între ele pe multe alte lucruri, spun că există o lacună și că dreptul nu a umplut-o încă.

 
## Râul cu mai mulți proprietari

 Revin la imaginea pe care o urmăresc în toată seria: poluarea. În articolul 1 am vorbit despre cel care bea apa de după fabrică. Aici imaginea se complică.

 Gândește-te la un râu care trece prin mai multe terenuri. Fiecare proprietar are un drept pe malul lui. Unul scoate apă, altul își scurge ceva, altul pune un dig. Nimeni nu deține tot râul, nimeni nu a vrut să-l strice, și totuși, la un moment dat, apa din aval este murdară și peștii au murit. Poluarea se vede: culoarea, mirosul, malul gol. Dar când întrebi cine a făcut-o, fiecare arată spre ceilalți, iar fiecare are dreptate că partea lui a fost mică.

 Așa arată o decizie care trece prin mai multe mâini și printr-un program. Efectul se vede, uneori pe un ecran, uneori la o stație de carburanți din Zaporijjia, uneori într-un bloc dintr-un oraș al cărui nume îl știm doar din știri. Vinovatul nu se vede. Nu pentru că se ascunde neapărat, ci pentru că răspunderea s-a împărțit în bucăți prea mici ca să le mai poți pune în fața cuiva.

 Diferența față de râul adevărat este că, la apă, putem măsura cine ce a pus. La decizia care trece printr-un sistem, măsurătoarea cere acces la liste, la date, la reguli, la jurnale de funcționare, adică la exact lucrurile pe care cei care le dețin au cele mai multe motive să nu le arate. De aceea mi se pare că primul pas nu este o lege nouă, ci o cerință simplă: să existe, pentru fiecare decizie importantă, un nume. Nu al programului, ci al omului sau al instituției care răspunde pentru el. Un râu nu poate fi pus în fața unui judecător. Un proprietar, da.

 Seara aceea, după ce am oprit știrile, Gri s-a întins pe tastatură și a șters cu laba o parte din ce scrisesem. Am râs, apoi mi-am dat seama că e o lecție mică. Când pisica șterge un rând, știu cine a făcut-o. Pentru o decizie care costă vieți, vreau să pot spune la fel.

 Dar dacă nimeni nu răspunde singur pentru o decizie, cine ar putea fi făcut să răspundă?

 
---

 **Bibliografie**

 *Verificate în sesiunea de lucru (✔)*

 
- ✔ Abraham, Y., „'Lavender': The AI machine directing Israel's bombing spree in Gaza", +972 Magazine / Local Call, aprilie 2024: https://972mag.com/lavender-ai-israeli-army-gaza/ (afirmațiile surselor anonime și răspunsul armatei, citite din articol; cifrele nu sunt verificate independent).
- ✔ „Attacks will be fully autonomous: Russia, Ukraine race towards AI warfare", Al Jazeera, 14 septembrie 2026 (cazul Zaporijjia, după o analiză New York Times din 24 august 2026, pe care nu am putut-o deschide; citările Miron și Bondar; anul incidentului nu e dat explicit în articol).
- ✔ Human Rights Watch, „UN: Start Talks on a Treaty to Ban 'Killer Robots'", 21 mai 2025: https://www.hrw.org/news/2025/05/21/un-start-talks-treaty-ban-killer-robots (reuniunea din 12–13 mai 2025, 96 de țări; rezoluția din decembrie 2024, 166–3–15; lacuna de răspundere; apelul pentru 2026; peste 120 de state).
- ✔ Reuters, „Ukraine is using Palantir's software for 'targeting,' CEO says", 1 februarie 2023, în preluarea StreetInsider (declarația firmei, fără confirmare independentă în text).
- ✔ Reaching Critical Will, CCW Report vol. 14 nr. 1, 2026 (text de lucru revizuit; sesiunea 2–6 martie 2026; mandatul expiră în 2026; conferința de revizuire în noiembrie, fără dată precisă în sursa consultată): https://reachingcriticalwill.org/disarmament-fora/ccw/2026/laws/reports/18145-ccw-report-vol-14-no-1
- ✔ (secundar) Rezultate de căutare despre „Software on the Front Line: How Palantir Is Aiding Ukraine" (Kyiv Independent) – doar titlul și existența relatării; articolul nu a fost citit integral.

 
---
