---
title: "Frica a fost mereu primul argument"
date: 2026-10-09
description: "Spune că una creștea, iar cealaltă se temea. Frica nu este la început o intenție; este un efect al creșterii altuia. Și, odată ce există, face ce fac fricile."
author: "Petru Cojocaru"
categories:
  - name: "Similarități Istorice"
    url: "https://cojocarupetru.info/similaritati-istorice.md"
---

# Frica a fost mereu primul argument

*Capcana lui Tucidide, spusă pe înțelesul celor care n-au deschis niciodată o carte de istorie: cum o cursă între mari puteri devine „inevitabilă" pentru că toți o declară așa.*

 Al nouălea din doisprăzece articole din seria ”**Noile tehnologii... da, totdeauna poluează**”. În articolul trecut am văzut cum un contract devine greu de contestat atunci când se spune că nu putem rămâne în urmă. Aceeași frică, care ține o instituție într-un contract, este cea pe care o invocă statele unele față de altele. Aici o urmăresc la scara cea mai mare. Este articolul în care frica, onoarea și interesul, cele trei motive din primul articol, sunt puse laolaltă și numite pe nume.

 
---

 Pe un teren de joacă dintr-un cartier, într-o după-amiază de vară, doi copii se joacă cu o minge. Regula e simplă și nimeni nu a scris-o: cine pierde mingea o recuperează, cine o aruncă prea departe aduce. Într-o zi, unul dintre ei vine cu un prieten mai mare. Spune că doar vrea să nu fie luat prin surprindere, că niciodată nu se știe. Nu are nimic împotriva celuilalt. E o prudență.

 Celălalt vede prietenul mai mare și face ce ar face oricine. Aduce a doua zi doi prieteni. Și el spune că doar se apără. Fiecare crede cu toată sinceritatea că celălalt a început, fiindcă fiecare își cunoaște propria intenție și vede doar rezultatul la celălalt. Terenul se umple de copii care stau în picioare, cu brațele încrucișate, și se uită unii la alții.

 Nimeni nu vrea să închidă jocul, dar nimeni nu vrea nici să rămână ultimul fără sprijin. Spre seară, nimeni nu mai joacă. Mingea e pe jos, în mijloc, iar toți se uită la ea fără să se atingă de ea. Scena e o schiță a mea, pe care o poți înlocui cu un teren de joacă din copilăria ta. Abia acum intră Tucidide: aceeași scenă, la scară de state.

 Tucidide a fost un general atenian din secolul al cincilea înaintea erei noastre, exilat după o înfrângere, care a scris povestea războiului dintre Atena și Sparta. În traducerea engleză a lui Crawley, pe care am citat-o în primul articol, el spune că cele mai adevărate cauze ale războiului nu sunt cele de la suprafață. Cea mai adevărată, spune el, a fost creșterea puterii Atenei și teama pe care ea a stârnit-o la Sparta. Redau ideea cu cuvintele mele, fiindcă nu folosesc citate în serie.

 Ideea merită oprită un moment. Nu spune că Atena a atacat, nici că Sparta a vrut război. Spune că una creștea, iar cealaltă se temea. Frica nu este la început o intenție; este un efect al creșterii altuia. Și, odată ce există, face ce fac fricile: pune oamenii să se pregătească, iar pregătirea lor sperie pe celălalt.

 Tot la Tucidide, într-un alt loc, atenienii care își apără imperiul spun că ceea ce îi mână sunt cele trei lucruri pe care le-am numit în primul articol: frica, onoarea și interesul. În ele nu e nimic ascuns. Sunt spuse sec, într-un discurs, ca o explicație pe care nu o socotesc rușinoasă. Mi se pare important că au fost numite pe față. Când frica e numită frică, poate fi discutată; când e numită prudență, se apără singură.

 Cum a ajuns de aici la o teorie modernă? În 2012, istoricul și politologul american Graham Allison a readus în discuție legătura, într-un articol publicat în Financial Times, și a dezvoltat-o într-o carte din 2017, *Destined for War*. Pe Allison îl citesc prin pagini de sinteză și recenzii, nu din carte. Termenul de „capcana lui Tucidide" nu îi aparține în întregime; același articol de enciclopedie spune că un scriitor, Herman Wouk, folosise comparația într-o conferință din 1980, despre rivalitatea SUA și Uniunii Sovietice.

 Argumentul lui Allison: când o putere nouă amenință să o depășească pe una veche, riscul de război crește. Un studiu condus de el la Universitatea Harvard a examinat 16 cazuri din ultimii aproximativ 500 de ani în care o putere în creștere a rivalizat cu una dominantă. Din cele 16, 12 s-au încheiat cu război. Allison scrie, și trebuie să-i recunosc asta, că războiul nu e inevitabil; dar că poate fi foarte greu de evitat fără o diplomație intensă. Ultimul capitol al cărții, spune o recenzie, examinează patru cazuri în care războiul a fost evitat.

 Tabloul n-ar fi cinstit fără critici, iar ele sunt serioase. Joseph Nye a argumentat în 2017 că nu e limpede ce este un „caz", deci cifra de 12 din 16 nu e fermă, și că unele cazuri sunt identificate greșit. Alți autori, citați de aceeași pagină, au spus că termenul „capcană" duce în direcții fatale: Lawrence Freedman l-a numit o construcție nefolositoare, iar altcineva a observat că textul lui Tucidide nu susține ideea de inevitabilitate.

 Recenzentul Donald Lateiner notează, în Michigan War Studies Review, că un set mai larg de date, al lui Richard Ned Lebow, cuprinde 94 de războaie și că teoria tranziției de putere nu explică niciunul dintre ele. El mai spune că verbul grecesc din care s-a tradus „inevitabil" e mai aproape de „presat" sau „silit", și că o frază atribuită lui Tucidide de Allison nu apare în textul grec. Eu nu pot verifica grecește. Le iau ca opinii ale unor specialiști.

 Richard Hanania, într-un articol din Strategic Studies Quarterly, din iarna lui 2021, aduce trei obiecții: definițiile sunt neclare, variabilele omise (arma nucleară, comunicarea, creșterea economică) fac cazurile vechi un ghid slab pentru azi, iar cazurile sunt alese în așa fel încât concluzia e deja conținută în eșantion. Cu un set lărgit, el numără 19 tranziții din 30 care s-au încheiat în conflict armat, dar spune că, de la mijlocul secolului al douăzecilea, doar una din șapte a dus la război. Dacă ai înțeles ceva din asta, e că cifra de 12 din 16 nu trebuie spusă ca o lege.

 Mai sunt două critici, pe care le pun fiindcă arată ce fel de discuție este aceasta. Potrivit paginii de enciclopedie, Arthur Waldron a argumentat în 2017 că Allison a caracterizat greșit mai multe conflicte, între ele războiul ruso-japonez din 1904, în care Japonia era puterea în creștere și a atacat prima. Iar Hal Brands și Michael Beckley au susținut în 2021 că multe războaie nu vin din ascensiunea unei puteri, ci din încetinirea ei, când o putere simte că fereastra ei se închide. Nu pot judeca între aceste lecturi. Văd doar că specialiștii se ceartă pe același material, și că fiecare cifră, fiecare caz sunt discutabile.

 Spun toate acestea înainte de a merge mai departe, fiindcă ideea articolului nu depinde de ele. Nu susțin că războiul e inevitabil. Susțin ceva mai modest: că povestea capcanei, adevărată sau nu ca teorie, este folosită ca argument. Iar când un argument se spune pe tonul „nimeni nu poate face altfel", merită întrebat cine îl spune și ce câștigă de la el.

 Înainte de a merge pe teren, o recapitulare scurtă a celor trei motive, fiindcă acesta este locul unde ele se întâlnesc. Frica am văzut-o în articolul 3: scutul concurenței, fraza dacă încetinim noi, ne depășesc alții, care a însoțit plumbul, azbestul și pesticidele. Onoarea am văzut-o în articolul 4: rușinea de a părea depășit, care i-a tăcut pe cei prudenți în adunarea Atenei și i-a făcut pe oameni cunoscuți să cumpere acțiuni de căi ferate. Interesul l-am văzut în articolul 8: contractul de zece ani, venitul previzibil, cheia ținută de altcineva.

 Aici, toate trei lucrează simultan. Frica spune că celălalt poate ajunge primul. Onoarea spune că a rămâne în urmă înseamnă a fi mai puțin. Interesul spune că cine ajunge primul câștigă piața, contractele, influența. Nu sunt motive rele în sine. Rău este amestecul lor, când fiecare se hrănește din celelalte și când nimeni din cameră nu mai poate spune pe care o aude.

 Terenul de azi. Descriu aici ce se vede, cu atenție, fără să iau partea nimănui. Statele Unite au introdus la 7 octombrie 2022 reguli care limitează vânzarea către China a calculatoarelor avansate folosite la programele de care vorbește seria, și le-au înăsprit în octombrie 2023 și în decembrie 2024, potrivit unei cronologii pe care o citesc dintr-un site de sinteză. Aceeași cronologie spune că, în 2025, au urmat licențe, retrageri, restricții și o înțelegere ciudată prin care o parte din veniturile vânzărilor către China ar fi mers la guvernul american, iar în 2026 livrările au început în număr, după un oficial, „foarte mic".

 Cronologia mi se pare interesantă nu prin fiecare dată, ci prin felul în care mișcările se răspund. O cronologie secundară notează că, după regulile din octombrie 2022, o firmă americană de cipuri a prezentat în noiembrie un produs cu performanțe scăzute, făcut anume să cadă sub pragurile noi. În octombrie 2023 pragurile au fost refăcute astfel încât produsul să intre sub control. În decembrie 2024, un nou pachet a vizat 24 de tipuri de echipamente pentru fabricarea cipurilor, primele controale asupra memoriei cu lățime mare de bandă și 140 de adăugări pe lista de entități. Tot atunci, China a deschis o anchetă antitrust împotriva aceleiași firme.

 În aprilie 2025 a venit o cerință de licență pentru un alt produs adaptat, iar firma a raportat o taxare de 4,5 miliarde de dolari. În iulie și august s-au dat licențe, cu o condiție raportată: 15 la sută din venituri către guvernul american. Presa a relatat apoi că autoritățile chineze au descurajat folosirea acelor cipuri în lucrări guvernamentale. În august 2026, aceeași firmă a spus că Beijingul a restrâns vânzările licențiate și a scos centrele de date din China din prognoza ei. Totul vine dintr-o cronologie care își recunoaște singură că unele date nu au putut fi confirmate din surse primare.

 Cealaltă parte nu stă pe loc. China a introdus controale la exportul unor pământuri rare, esențiale pentru magneți și electronice, cele din aprilie 2025 rămânând în vigoare, iar cele extinse din octombrie 2025 fiind suspendate pe un an, până pe 10 noiembrie 2026, potrivit unei relatări din aprilie 2026. Aceeași relatare spune că China produce circa 69 la sută din minereul de pământuri rare al lumii și prelucrează, în estimarea citată, până la 90 la sută. Reiau legătura cu articolul 5: mineralele nu sunt doar un cost; sunt o pârghie.

 În iulie 2025, la trei zile unul de altul, au fost publicate două planuri. Statele Unite au lansat, pe 23 iulie, un plan cu titlul *Winning the AI Race*, adică, aproximativ, „a câștiga cursa". China a prezentat, pe 26 iulie, la Shanghai, un plan global de guvernanță. Șase specialiști ai Consiliului Atlantic, într-o analiză din 7 august 2025, văd planul american ca fiind construit în jurul competiției strategice și al păstrării întâietății, iar pe cel chinez ca fiind mai îngust, centrat pe guvernanță internațională, standarde și norme. Unul dintre ei observă și că tabăra chineză își asociază ofertele tehnice cu diplomația, finanțarea și pregătirea.

 Notez două lucruri din aceeași analiză. Primul: cineva spune că ambele părți au totuși interese comune, de pildă accesul larg la tehnologie și energia, dar că cooperarea rămâne un „ar putea", nu o certitudine. Al doilea: cuvântul cursă apare chiar în titlul unui document oficial. Nu e un detaliu de limbaj. Când numești o activitate cursă, ai spus deja că cineva câștigă, cineva pierde și că a încetini înseamnă a pierde.

 Europa a vorbit și ea așa, pe tonul ei. La 11 februarie 2025, la summitul de acțiune pentru inteligența artificială de la Paris, Ursula von der Leyen a anunțat inițiativa InvestAI, menită să mobilizeze 200 de miliarde de euro, cu un fond de 20 de miliarde pentru patru „gigafabrici" europene, fiecare cu circa 100.000 de procesoare de ultimă generație. Relatarea citită nu menționează nici Statele Unite, nici China. Ca lectură a mea, logica de a nu rămâne în urmă se aude și aici, ca în multe alte anunțuri.

 Fiecare tabără își numește frica prudență. Cine limitează exporturile spune că își protejează securitatea. Cine limitează exporturile de minerale spune același lucru. Cine anunță miliarde spune că nu poate lăsa Europa fără propria capacitate. Nu spun că niciuna dintre aceste fraze e falsă. Spun că fiecare dintre ele, citită din tabăra cealaltă, arată ca o amenințare. Este exact schema copiilor de pe teren.

 Un lucru mi se pare de reținut din șirul acesta de măsuri și contra-măsuri: fiecare e rezonabilă din interior. Cine restrânge exporturile are un motiv de securitate. Cine răspunde cu propriile restricții are un motiv de securitate. Firma care adaptează produsul are un motiv comercial. Niciuna dintre mișcări nu pare, privită singură, o escaladare. Împreună, ele arată o spirală, pe care nimeni nu a hotărât-o ca spirală. Este diferența dintre un plan și o dinamică.

 Nu spun că de aici rezultă război. Cronologia mea e despre comerț și licențe, nu despre armate. Spun că forma e cea a terenului de joacă: fiecare adaugă un prieten mai mare, nimeni nu a vrut să vadă terenul gol.

 Acum trebuie să vorbesc despre unul dintre cele mai incomode pasaje din Tucidide, dialogul din Melos. În 416 înaintea erei noastre, Atena a cerut insulei Melos, o colonie spartană care încercase să rămână neutră, să intre în alianța ei și să plătească tribut, altfel va fi distrusă. Tucidide dramatizează negocierea. Atenienii spun că nu vor să discute morala și că, în practică, cei puternici fac ce pot, iar cei slabi suportă ce trebuie. Melienii răspund că a se preda fără luptă ar fi rușinos și speră la ajutorul zeilor și al Spartei.

 Melos a rezistat un timp, apoi s-a predat în iarna lui 416–415. Potrivit sursei citite, bărbații în vârstă de luptă au fost uciși, femeile și copiii înrobiți, iar insula a fost populată cu 500 de coloniști atenieni. Pasajul este predat de obicei ca exemplu de realism politic. Savanții rețin că e o dramatizare, nu o înregistrare, deoarece Tucidide nu era acolo. Un an mai târziu, Atena pornește expediția spre Sicilia, despre care am scris în articolul 4.

 De ce îl pun aici? Pentru că mă interesează ce rămâne unui stat mic sau mijlociu într-o lume povestită așa. Dialogul din Melos nu e despre două puteri egale; e despre una puternică și una care nu are cum să o oprească. România nu este Melos, și nici nu spun că cineva îi cere ceva asemănător. Dar ca țară de mărime medie, în Uniunea Europeană și în NATO, ea este de cele mai multe ori cumpărătoare, nu hotărâtoare, în privința tehnologiilor de care vorbim. Aceasta este o observație despre poziție, nu despre vreun conflict. Am văzut în articolul trecut ce înseamnă să fii cumpărător fără cheie.

 Să nu las impresia că totul e descurajare. Analiza Consiliului Atlantic notează că cooperarea nu e exclusă: un specialist arată că cele două tabere au interese comune, de pildă accesul larg la tehnologie, îmbunătățirea seturilor de date și infrastructura de energie, și amintește de Declarația de la Bletchley Park din 2023 ca precedent. El adaugă că cea mai mare parte a muncii ar avea loc în paralel, în compartimente separate, nu în comun. Cooperarea rămâne, în cuvintele analizei, un „ar putea". Este puțin, dar nu este nimic.

 Pentru contrast, People's Daily a publicat în decembrie 2017 o pagină întreagă intitulată, aproximativ, scapă de mit, despre capcană, potrivit aceleiași sinteze despre Xi. Nu știu ce intenție a avut. Ar putea fi dorința de a respinge ideea, ar putea fi cea de a o dezamorsa. Spun doar că ea circulă în ambele capitale, cu sensuri diferite.

 Mai există o parte pe care vreau s-o spun cu grijă, pentru că e cea mai ușor de uitat: povestea care se împlinește singură. Dacă toți cred că cursa e inevitabilă, toți se poartă ca într-o cursă. Pregătirile, secretul și contractele mari se justifică prin cursă, iar ele fac cursa mai reală. Un cercetător al relațiilor internaționale, Robert Jervis, a numit mecanismul dilema securității, dar nu l-am citit aici și îl pun printre cele de verificat. Ce pot spune din materialul citit este altceva: Allison însuși scrie că războiul nu e inevitabil, iar Hanania notează că încadrarea a atras mai ales cercuri dure față de China.

 Aceasta e, în două cuvinte, riscul argumentului. Cine invocă capcana poate fi cel care o face reală. Poate vorbi sincer, convins că descrie realitatea. Poate vorbi pentru că îi folosește: grabă fără întrebări, secret fără control, contracte mari fără concurență. Nu am cum să separ cele două cazuri de aici. Ce pot face este să notez că și ele aduc după ele aceeași frază: nu putem rămâne în urmă.

 Xi Jinping, spre exemplu, a vorbit despre capcană în mai multe rânduri. Potrivit unei sinteze, într-un interviu din ianuarie 2014 a spus că trebuie colaborat pentru a o evita; în septembrie 2015, la Seattle, a spus că nu există o astfel de capcană în lume, dar că marile puteri ar putea să și-o creeze singure prin greșeli strategice repetate; iar în octombrie 2023 a spus, după comunicatul chinez, că ea nu e inevitabilă. Aceeași sursă observă că cele două formulări nu se împacă ușor. Menționez asta ca să arăt că ideea e folosită de toate părțile, în sensuri diferite.

 Pentru cititorul de șaptesprezece până la douăzeci și trei de ani, cred că cea mai utilă parte a articolului este o mică listă de întrebări, de pus oricărei fraze care începe cu cursa. Cine spune că suntem într-o cursă și ce câștigă dacă o credem? Care sunt dovezile că celălalt vrea să ne depășească, nu doar că se pregătește? Ce s-ar întâmpla dacă încetinim, concret, și cine plătește dacă ne înșelăm? Ce a făcut celălalt ca răspuns la ultimul nostru pas, și ce am făcut noi ca răspuns la al lui? Există un loc unde cele două părți pot vorbi despre ce se pregătește?

 Ultima întrebare este cea mai neglijată. Pe un teren de joacă, spiralele se opresc, de obicei, când cineva spune cu voce tare ce se întâmplă. Nu rezolvă tot, dar scoate fraza din modul de apărare. Între state lucrurile sunt, desigur, mai grele. Dar ideea merită păstrată: o frică numită este mai mică decât una nenumită.

 Limitele ideii sunt multe și le spun deschis. Nimic nu este scris dinainte. Allison însuși enumeră patru cazuri în care războiul a fost evitat, iar Hanania arată că, în a doua jumătate a secolului al douăzecilea, tranziții de putere mari au trecut fără război. Armele nucleare, comerțul, instituțiile și comunicarea au schimbat mult față de lumea Atenei. Un cititor care ia din acest articol că războiul între puteri mari este de neocolit nu a citit ce am scris.

 Tot ce am spus despre cipuri, minerale, planuri și anunțuri este o descriere de la distanță, făcută de cineva care nu e specialist în relații internaționale, în economia tehnologiei sau în istoria antică. Cronologia controalelor la export vine dintr-un site secundar care își recunoaște singur nesiguranțe; rareori am putut verifica o dată în documentul oficial. Textul lui Tucidide îl cunosc prin traducere și prin rezumate. Fiecare cifră de aici trebuie verificată înainte de publicare.

 M-am întors în seara aceea la terenul de joacă din amintirea mea. Mingea rămăsese în mijloc, iar unul dintre copii, cel mai mic, s-a dus, a luat-o în brațe și a început să o driblească singur. Ceilalți s-au uitat la el și, după un timp, unul a venit să ceară mingea. Nu știu ce voi fi vrut să spun cu asta. Poate doar că frica, atunci când ajunge la scară mare, are nevoie de cineva care să nu o creadă.

 Gri a sărit pe pervaz și s-a uitat spre curte, unde nu era nimeni. Mi s-a părut că stă de pază, așa cum stau pisicile fără să se teamă de nimic anume.

 Iar dacă frica ține loc de argument, ce se întâmplă când ajunge pe front?

 
---

 **Bibliografie**

 *Verificate în sesiunea de lucru (✔)*

 
- ✔ (secundar) „Thucydides Trap", Wikipedia (originea termenului, Wouk 1980, Allison 2012 și 2017, 16 cazuri și 12 războaie, criticile lui Nye, Waldron, Freedman, Misenheimer, Brands și Beckley): https://en.wikipedia.org/wiki/Thucydides_Trap
- ✔ Lateiner, D., recenzie la Allison, *Destined for War*, Michigan War Studies Review, 2017: https://michiganwarstudiesreview.com/2017-063.htm (16 cazuri, 12 războaie; dataset Lebow cu 94 de războaie; probleme de traducere și de atribuire).
- ✔ Hanania, R., „Graham Allison and the Thucydides Trap Myth", *Strategic Studies Quarterly*, iarna 2021: https://www.airuniversity.af.edu/Portals/10/SSQ/documents/Volume-15_Issue-4/SC-Hanania.pdf (nu analizează textul lui Tucidide).
- ✔ (secundar) „Siege of Melos" / dialogul din Melos, Wikipedia (Cartea V, cap. 84–116; 416 î.Hr.; rezultat; interpretări): https://en.wikipedia.org/wiki/Melian_dialogue
- ✔ (secundar) Pekingnology, „Xi Jinping on the Thucydides Trap" (ianuarie 2014, septembrie 2015, octombrie 2023): https://www.pekingnology.com/p/xi-jinping-on-the-thucydides-trap
- ✔ (secundar) Atlantic Council, „Reading between the lines of the dueling US and Chinese AI action plans", 7 august 2025: https://www.atlanticcouncil.org/blogs/new-atlanticist/reading-between-the-lines-of-the-dueling-us-and-chinese-ai-action-plans/
- ✔ (secundar) ANSA, 11 februarie 2025, despre anunțul InvestAI (200 de miliarde de euro, 20 de miliarde pentru gigafabrici): https://www.ansa.it/english/news/2025/02/11/von-der-leyen-announces-200-billion-in-investments-for-ai_ed46d6fa-b571-4cb8-a67b-7293c2c8b780.html
- ✔ (secundar) Cronologie a controalelor americane la export de cipuri către China, actualizată septembrie 2026: https://whatledto.com/events/nvidia-china-export-controls (site secundar, cu avertismentul său că unele date nu au putut fi confirmate).
- ✔ (secundar) Mining Technology, 27 aprilie 2026, despre controalele chineze la pământuri rare (suspendare până la 10 noiembrie 2026; 69,2% din extracție): https://www.mining-technology.com/news/china-rare-earth-export-pause-nears-expiry-amid-persistent-supply-concentration/
- ✔ Tucidide, în traducerea lui R. Crawley, folosit în articolul 1 pentru frică, onoare, interes (nu recitit în această sesiune pentru cartea I, cap. 23).

 
---
