---
title: "Unealta nu a hotărât niciodată singură"
date: 2026-10-09
author: "Petru Cojocaru"
categories:
  - name: "Similarități Istorice"
    url: "https://cojocarupetru.info/similaritati-istorice.md"
---

# Unealta nu a hotărât niciodată singură

*Ce s-a putut schimba când oamenii au vrut, cine alege direcția unei tehnologii și de ce răspunsul la o logică numită inevitabilă începe cu oameni care spun „nu așa".*

 Al unsprăzecelea din doisprăzece articole din seria ”**Noile tehnologii... da, totdeauna poluează**”. Am ajuns la capătul pantei: de la un râu poluat la o decizie fără răspunzător. Acum întrebăm ce s-a putut face atunci când oamenii au vrut. Este articolul în care seria încearcă să nu rămână doar o listă de pagube.

 
---

 **Un avertisment de la început.** Aici sunt mai tentat decât oriunde să scriu un text liniștitor, cu un final în care „lucrurile se rezolvă". Nu vreau. Ce voi spune are o parte solidă (câteva lucruri care s-au schimbat prin hotărâre, documentate) și o parte care este opinia mea (ce ar merita încercat azi). Le țin separate. Mai trebuie să repet că textul a fost scris cu ajutorul unui model de limbaj, o unealtă pe care o discutăm chiar aici.

 **Meșterul care a spus nu**

 Am în față o scenă pe care o dau drept compusă, nu drept întâmplare unică. Un meșteșugar dintr-un oraș ca al nostru, să-i spunem un mecanic cu atelier mic, cum a fost tatăl meu, primește o comandă. Un client vrea o reparație „ieftină și rapidă". Meșterul se uită la piesa adusă, o învârte în mână și spune că nu o face așa. Nu pentru că nu știe, ci pentru că știe ce se întâmplă după trei luni: piesa cedează, clientul se întoarce supărat, iar vina, în ochii lumii, e a atelierului.

 Clientul insistă, pentru că în altă parte i s-a spus da. Meșterul pierde comanda. Și, în acest fel, câștigă ceva ce nu se vede în factură: dreptul de a spune, peste un an, că lucrul făcut de el ține. Refuzul nu e încăpățânare. E o formă de meserie.

 Scena mi se pare potrivită pentru ultima parte a seriei din două motive. Primul: arată că cineva poate spune „nu așa" fără să spună „nu deloc". Meșterul nu a refuzat reparația; a refuzat felul în care i se cerea. Al doilea: arată că refuzul costă. Nu există un „nu" gratuit. Dacă ar fi existat, l-ar fi spus toți.

 
## Ce au schimbat oamenii când au vrut

 Până acum, în articolele 1–10, am descris o formă de poluare: costurile unei tehnologii noi cad pe lumi care funcționau deja, iar cei care le suportă nu au fost întrebați. Ar fi nedrept față de cititor să mă opresc aici, fiindcă istoria nu e doar o înșiruire de pagube. Există și lucruri care au fost oprite sau îndreptate. Nu s-au oprit singure.

 Cel mai curat exemplu, pentru seria asta, este plumbul din benzină, pe care l-am urmărit în articolul 3. Programul Națiunilor Unite pentru Mediu a anunțat în 2021 că benzina cu plumb nu se mai folosește în lume: Algeria, ultima țară care o mai folosea, și-a terminat în iulie stocurile. Organizația a descris o campanie de aproximativ nouăsprezece ani, începută în primii ani ai deceniului 2000, în care a lucrat cu guverne, firme și grupuri civice. Nu am găsit în sursa consultată estimări pe care să le pot cita despre vieți salvate, așa că nu le dau. Ce rămâne este un fapt simplu: o poluare globală, cu interese puternice în spate, a fost scoasă din uz printr-un efort lung, făcut de oameni care au vrut s-o scoată.

 Spun „lung" intenționat. Povestea nu începe în 2002; începe cu zeci de ani mai devreme, cu cei care au măsurat plumbul și au fost contraziși, așa cum am văzut. Iar eu trebuie să recunosc o limită: detaliile istorice despre cum au fost adoptate legile naționale, cu date și nume, nu le-am verificat în această sesiune, așa că le las la bibliografia de verificat. Pentru argumentul meu nu sunt necesare. Este suficient să notez ce spune și sursa verificată: oprirea a cerut ani, instituții și insistență.

 Mai sunt alte lucruri, la fel de cunoscute, pe care le trec ca exemple generale, fără cifre: normele de mediu care au pus filtre pe coșurile fabricilor, reglementările de siguranță la locul de muncă, programul de lucru limitat, tratatele care au controlat anumite substanțe sau arme. Nu le-am recitit acum, deci le tratez ca repere, nu ca dovezi. Ele au în comun trei lucruri pe care le văd la fiecare: cineva a măsurat paguba, cineva a organizat o presiune (un sindicat, o asociație, un grup de cetățeni, o instituție de control), și cineva cu putere de decizie a acceptat că nu mai merge ca până atunci.

 Niciuna nu a fost gratuită. Fiecare a costat bani, timp, uneori locuri de muncă într-un sector și multe discuții în care s-a spus că „piața se va regla singură". Spun asta fiindcă un text despre speranță care ascunde prețul nu e speranță, e reclamă.

 
## Direcția nu e un destin

 Cartea economiștilor Daron Acemoglu și Simon Johnson, *Power and Progress*, apărută în 2023, susține, în esență, că direcția unei tehnologii este o alegere, nu o fatalitate, și că beneficiile unui progres tehnic se împart larg atunci când există puteri care obligă pe cei care câștigă să împartă. Nu am citit cartea în întregime; o cunosc din pagini de prezentare și din comentariile unor cititori, care o descriu astfel. Prin ele, argumentul pare să fie următorul: aceeași tehnologie poate fi folosită ca să ajute oamenii să facă mai mult sau ca să îi înlocuiască, iar care dintre cele două se întâmplă depinde de cine are putere să hotărască.

 Exemplele pe care le citează comentatorii merg de la agricultură până la epoca industrială și până la inteligența artificială. Printre contraputerile care au contat în trecut sunt amintite sindicatele, societatea civilă, autoritățile care sparg monopolurile și reformele legislative.

 Rețin din asta nu o teorie economică, pe care nu sunt în măsură s-o judec, ci o schimbare de întrebare. În loc de „ce va face tehnologia?" întreb „cine hotărăște ce face?". Prima întrebare face din tehnologie un personaj. A doua o pune la locul ei: o unealtă, într-o mână.

 Iar aici revine formula pe care o folosesc de la început: unealta nu hotărăște singură. Un model de limbaj nu a ales să fie pus într-un program de la ghișeu. Un cip nu a ales să fie interzis la export. O dronă nu a ales să aibă un calculator în loc de antenă. Cineva a finanțat, cineva a cumpărat, cineva a scris reguli sau a lăsat loc gol unde ar fi trebuit să fie reguli. Direcția unei tehnologii este o listă lungă de decizii mici, luate de oameni cu nume, în birouri cu adrese.

 Să pun lista în trei coloane, ca să nu rămână abstractă:

 
- *Finanțarea.* Ce se plătește din bani publici și din bani privați. Cercetarea care aduce profit rapid atrage bani; cea care ajută un lucrător să facă mai bine ceea ce știe deja atrage mai puțin, fiindcă nu se vinde la fel de ușor.
- *Cumpărarea.* Ce achiziționează statul, școala, spitalul, primăria, firma. Un contract pe zece ani, cum am văzut în articolul 8, fixează o direcție pentru un deceniu.
- *Regulile.* Ce e permis, ce e interzis, ce trebuie arătat, cine controlează și cu ce drepturi.

 Fiecare coloană are oameni în spate. Nu toți au aceeași putere, dar toți sunt oameni.

 
## Unelte concrete, spuse ca probleme de organizare

 Cuvântul „soluție" mă face să mă încordez, fiindcă în întreaga serie am văzut cât de ușor se vinde. De aceea nu dau „pași de urmat". Ce urmează sunt probleme de organizare, adică lucruri care cer oameni care se adună, scriu, negociază, măsoară. Pentru fiecare spun ce am verificat și ce nu.

 **Negocierea despre sistemele automate la locul de muncă.** În mai 2026, un institut britanic de politici publice, IPPR, a publicat o propunere de a reface drepturile lucrătorilor în fața inteligenței artificiale. Ea cere ca angajatorii să informeze și să consulte lucrătorii și sindicatele înainte de a introduce asemenea sisteme, un fel de taxă pe schimbarea adusă de inteligența artificială, care să finanțeze recalificarea și reprezentarea lucrătorilor, și beneficii portabile, pe care fiecare lucrător să le poată folosi pentru instruire sau ajutor juridic.

 Datele din comunicat sunt ale institutului, nu ale mele: unul din cinci lucrători spune că inteligența artificială le-a înrăutățit munca, unul din douăzeci și cinci că și-a pierdut deja postul din cauza ei, iar jumătate spun că nu au nicio voce în deciziile despre ea. Estimarea de până la opt milioane de locuri de muncă deplasate în Marea Britanie este o proiecție a institutului, cu toată incertitudinea unei proiecții. Adaug că institutul e un grup de cercetare cu o orientare declarată, iar relatările din presă spun că raportul a fost sprijinit de confederația sindicală britanică. Nu pun asta ca defect; spun cine vorbește, ca să știi de unde vine propunerea.

 Merită pusă lângă ea o frază din articolul 7: o creștere promisă, care nu vine, nu e o pagubă care se vede. De aceea un drept de a fi informat la timp contează. Cel care nu știe că i se schimbă locul de muncă nu poate spune „nu așa".

 **Achizițiile transparente și clauzele de ieșire.** Din articolul 8 reiau ideea, fără cifre noi: un contract fără o cale de ieșire e o casă dată gratis cu cheia la altcineva. Unealta organizatorică aici sunt cerințele puse în caietul de sarcini: formate deschise, drept de export al datelor, evaluare publică înainte de semnare, perioade mai scurte, posibilitatea de a rezilia. Nu e spectaculos și nimeni nu face reportaje despre un caiet de sarcini. Dar exact aici se hotărăște cine rămâne captiv.

 **Controlul independent.** O regulă fără cineva care o verifică e o urare. Controlul independent înseamnă acces la date, la jurnale de funcționare, la teste făcute de altcineva decât cel care vinde. Am văzut în articolul 10 că tocmai accesul lipsește în cele mai grele cazuri. Aici stă, cred, una dintre cele mai importante probleme de organizare: cine finanțează, cine angajează, cine protejează oamenii care verifică.

 **Regulile europene.** Pentru cititorul din Botoșani, nivelul european este cel mai apropiat de casă. Regulamentul (UE) 2024/1689, cunoscut ca legea europeană a inteligenței artificiale, a fost modificat în 2026. O modificare publicată în Jurnalul Oficial pe 24 iulie 2026, ca Regulamentul (UE) 2026/1744, a amânat obligațiile pentru sistemele cu risc ridicat: pentru cele de sine stătătoare, de pildă pentru angajări sau acordarea creditelor, termenul a trecut de la 2 august 2026 la 2 decembrie 2027, iar pentru cele din produse reglementate, la 2 august 2028. Am aflat acest lucru dintr-un comentariu juridic, nu din textul oficial, pe care nu l-am citit; datele trebuie confirmate acolo. Aceleași comentarii spun că s-a adăugat o interdicție nouă, pentru sisteme care produc imagini intime fără consimțământ și materiale de abuz asupra copiilor.

 Nu judec dacă amânarea a fost bună sau rea; pot fi argumente pentru ambele. Observ doar că, într-o dispută despre „cât de repede", cei care vor mai mult timp au câștigat termene, iar cei care ar fi folosit regulile au rămas să aștepte. O dată de aplicare mutată cu aproape doi ani este, în felul ei, o decizie despre cine suportă riscul în acest interval.

 O a doua regulă europeană, mai puțin discutată, ține de munca prin platforme. Directiva (UE) 2024/2831 prevede protecții pentru cei care lucrează prin aplicații, între ele cele împotriva managementului făcut de algoritmi, și cere statelor membre să o aplice în legea națională până la 2 decembrie 2026. Din sursa pe care am consultat-o, un articol din decembrie 2024, nu rezultă că România ar fi adoptat deja o lege de transpunere; nu am găsit o sursă mai nouă, așa că nu pot spune în ce stadiu se află. Dacă ești curier, șofer de aplicație sau cunoști pe cineva care este, aici ai o dată concretă la care merită întrebat.

 
## Costul real al lipsei de decizie

 Mă întorc scurt la ce am arătat în articolul 5, ca să nu pară că „nehotărârea" este o stare neutră. Când nimeni nu decide, decide cel care construiește mai repede. Costurile se așază atunci pe cei care nu au fost la masă: energia, apa și terenul pentru centre de date, în comunități care nu au fost consultate; datele luate fără acord; munca invizibilă a celor care etichetează, curăță, moderează, pentru plăți mici, departe de vitrină. Nu repet cifrele. Reamintesc doar că lipsa deciziei nu înseamnă lipsa efectelor; înseamnă efecte fără semnătură.

 Aici apare, cred, cea mai grea problemă a seriei. Mi-e ușor să spun „cineva ar trebui să hotărască". Mi-e greu să spun cine. Răspunsul nu e un erou; e o rețea de oameni cu puteri mici: un consilier local care cere un studiu înainte de a aproba un centru de date, un jurnalist care citește caietul de sarcini, o asociație de proprietari care nu semnează un contract de zece ani fără clauză de ieșire, un sindicat care cere să afle ce program intră în fabrică, o școală care alege un instrument pe care îl poate înlocui. Fiecare e mic. Împreună, e ceea ce istoria numește presiune.

 
## Ce este diferit acum

 Ar fi dezonest să scriu că „am mai trecut prin asta și s-a rezolvat". O diferență mă îngrijorează și o dau ca opinie, cu argumentul ei.

 Poluările vechi au avut nevoie de decenii ca să fie recunoscute. Plumbul a fost folosit zeci de ani înainte ca dovezile să schimbe regulile; azbestul la fel. Acest timp lung a fost, tragic, și un timp în care oamenii s-au putut organiza, au adunat date, au câștigat procese. Tehnologiile de azi se așază în câțiva ani. Un sistem poate ajunge într-o școală, într-un spital și într-o firmă înainte ca cineva să fi apucat să-l măsoare. Dacă ritmul regulilor rămâne cel vechi, iar ritmul răspândirii e cel nou, golul dintre ele este tocmai spațiul în care apar pagubele fără răspunzător.

 Nu spun că asta se va întâmpla. Nu am un instrument ca să prevăd. Spun că riscul e real și că singura lui împotrivire este rapiditatea cu care oamenii se organizează. Iar aici tinerii de vârsta cititorilor au un avantaj pe care generațiile mai vechi nu l-au avut: cunosc dinăuntru cum funcționează aceste unelte, nu doar din reclame.

 Există și un contra-argument, pe care îl dau corect: o parte dintre cei care se opun regulilor spun că reglementarea timpurie poate ucide inovații bune, mai ales ale firmelor mici, care nu au juriști pentru a respecta zeci de cerințe. Are o parte de adevăr. Costul respectării regulilor nu cade egal. De aceea, într-o discuție serioasă despre reguli, trebuie întrebat și cine le poate duce, nu doar cine le cere.

 
## De ce nu e ajuns să spui „trebuie o lege"

 Înainte de a încheia, trebuie să spun și partea incomodă. Faptul că ceva s-a putut schimba în trecut nu garantează că se schimbă și acum, iar regulile scrise nu se aplică singure.

 Mai întâi, o regulă poate exista și să nu fie aplicată. Dacă cel care trebuie să controleze nu are oameni, bani sau acces la date, regula rămâne pe hârtie. Un termen mutat cu aproape doi ani, cum e cel din legea europeană a inteligenței artificiale, arată cât de mobilă poate fi o dată pe care la început o credeai fixă. Nu trag de aici concluzia că legea e inutilă; trag concluzia că o lege este începutul unei munci, nu sfârșitul ei.

 Apoi, cei care sunt reglementați pot ajunge să scrie regulile. Se întâmplă în orice domeniu: cine cunoaște cel mai bine un sector e și cel care este întrebat cum să fie reglementat, iar răspunsul lui nu e neutru. Aici revin la ceva ce am spus în articolul 3, despre îndoiala fabricată: există un moment în care o parte interesată cere „mai multe dovezi" ca să amâne o regulă. Nu orice cerere de dovezi este o manevră, iar uneori dovezile lipsesc cu adevărat. Dar întrebarea utilă este cine plătește timpul cât se adună dovezile și cine îl suportă.

 În sfârșit, există oboseala. Oamenii care se organizează fac asta pe lângă serviciu, familie, școală. O mișcare care depinde de entuziasmul câtorva se stinge când aceștia obosesc. De aceea cred că instituțiile mici, plictisitoare, contează mai mult decât momentele mari: un registru public, un comitet care se întrunește lunar, o clauză care obligă la o evaluare anuală. Nu sunt povești bune. Sunt însă ceea ce rămâne după ce știrile au trecut la altceva.

 
## Cum arată „nu așa", la scară mică

 Ca să nu rămân în abstract, dau trei scene imaginare, marcate ca atare, în care „nu așa" este un gest mic, făcut într-un oraș ca al nostru. Nu sunt povești adevărate și nu le prezint ca exemple de succes; sunt ilustrații ale tipului de decizie despre care vorbesc.

 O primărie vrea să cumpere un program de relații cu cetățenii, oferit la preț foarte mic în primul an. Un consilier cere trei lucruri înainte de vot: unde sunt păstrate datele, ce se întâmplă cu ele dacă contractul nu e reînnoit și în ce format pot fi scoase. Cele trei întrebări nu opresc achiziția. Poate că furnizorul răspunde bine și contractul se semnează. Dar răspunsul rămâne în scris.

 O școală primește oferta unui instrument care „personalizează" lecțiile. Profesorii cer să-l încerce o lună într-o singură clasă și să spună apoi ce au văzut: ce a funcționat, ce a încurcat, ce date au plecat de la elevi. Nu respingere, nici adoptare imediată, ci probă. Lecția din articolul 4 e simplă: povestea e mai ieftină decât dovada, deci dovada trebuie cerută înainte de plată, nu după.

 O firmă mică de servicii introduce un program care urmărește cât de repede răspund angajații la mesaje. Un angajat, singur, are puțină putere. Mai mulți, împreună, pot cere să afle ce se măsoară, cine vede datele și dacă o evaluare poate fi bazată exclusiv pe acele cifre. Directiva europeană despre munca prin platforme pornește, în domeniul ei, de la o idee asemănătoare: cel care e condus de un algoritm are dreptul să știe asta. Aceasta este o analogie a mea, nu o afirmație despre ce spune directiva în cazul firmelor obișnuite, pe care nu am verificat-o.

 În toate trei, gestul seamănă cu al meșterului: nu „nu deloc", ci „nu așa". Un pas mai încet, o întrebare pusă în scris, o probă înainte de plată. Și toate trei costă ceva: timp, o discuție neplăcută, riscul de a fi socotit „împotriva progresului". Aici revine logica numită inevitabilă din articolul 9. Cine spune „nu așa" riscă să audă că rămâne în urmă. Nu am un răspuns care să facă riscul să dispară. Am doar observația că cei care au oprit plumbul din benzină este plauzibil să fi auzit și ei ceva asemănător (nu am o sursă pentru asta), și că replica respectivă este, de regulă, o frică spusă ca argument.

 
## Unealta pe masa celui care o folosește

 Metafora care mi se pare cea mai potrivită pentru încheierea acestei părți vine din atelier. O unealtă bună stă pe masa celui care o folosește, nu în vitrina celui care o vinde.

 În vitrină, o unealtă arată perfect: curată, bine luminată, cu o etichetă. În vitrină nu o poți încerca, nu o poți desface, nu știi cât ține, nu știi dacă piesele se găsesc peste cinci ani. Pe masa celui care o folosește, unealta are urme. Are un loc al ei. Dacă se strică, omul știe cum se repară, sau măcar știe pe cine să întrebe. Se poate înlocui. Nu trebuie să ceri voie ca să o pui deoparte.

 Toate lucrurile pe care le-am numit mai sus sunt, la urma urmei, felul în care o unealtă trece din vitrină pe masă: negocierea (cine o folosește are un cuvânt), achizițiile cu clauză de ieșire (se poate pune deoparte), controlul independent (se poate desface și privi înăuntru), regulile (cineva răspunde dacă se rupe). Nimeni nu spune că unealta e rea. Spun că locul ei trebuie să fie lângă cel care lucrează cu ea.

 Seara trecută, Gri a sărit pe birou și a pus laba pe un carnețel în care notasem aceste rânduri. Nu a citit nimic, bineînțeles. Dar m-am gândit că, dintre toate lucrurile din cameră, ea e singura care nu a fost nevoită să aleagă între o vitrină și o masă. Noi, da.

 Iar dacă oamenii au putut să facă legi și tratate, ce îți rămâne ție de întrebat, la douăzeci de ani?

 
---

 **Bibliografie**

 *Verificate în sesiunea de lucru (✔)*

 
- ✔ IPPR, „Overhaul worker rights to prevent AI-driven inequality, says IPPR", comunicat din 29 mai 2026: https://www.ippr.org/media-office/overhaul-worker-rights-to-prevent-ai-driven-inequality-says-ippr (recomandări: informare și consultare înainte de introducerea sistemelor, taxă pe schimbarea adusă de IA, beneficii portabile; cifrele sunt ale institutului).
- ✔ (secundar) Computing, „Workers must have greater say over workplace AI, thinktank says", 2026: https://www.computing.co.uk/news/2026/ai/workers-must-have-greater-say-over-workplace-ai-thinktank-says (raportul e sprijinit de TUC; recomandări despre negociere colectivă și reprezentare în consilii; titlul raportului nu e confirmat în articol).
- ✔ (secundar) WEF, „Leaded petrol officially eliminated in 'milestone' for global health", septembrie 2021, preluând UNEP: https://weforum.org/stories/2021/09/leaded-petrol-eliminated-health-environment-un (iulie 2021, Algeria, campanie de circa 19 ani; fără cifre despre vieți salvate în sursa citită).
- ✔ (secundar) Gibson Dunn, „EU AI Act Omnibus Agreement – Postponed High-Risk Deadlines and Other Key Changes": https://www.gibsondunn.com/eu-ai-act-omnibus-agreement-postponed-high-risk-deadlines-and-other-key-changes/ (acord provizoriu 6 mai 2026; 2 decembrie 2027 și 2 august 2028; interdicție nouă în art. 5).
- ✔ (secundar) Cuatrecasas, „Digital Omnibus on AI has been published": https://www.cuatrecasas.com/en/spain/intellectual-property/art/digital-omnibus-ai-has-been-published (Regulamentul (UE) 2026/1744, publicat 24 iulie 2026, în vigoare 27 iulie 2026).
- ✔ (secundar) HotNews / EY, 17 decembrie 2024, despre Directiva (UE) 2024/2831: https://hotnews.ro/?p=1863118 (termen de transpunere 2 decembrie 2026; situația României la acea dată; fără sursă mai nouă).
- ✔ (secundar, doar prezentare și comentarii) MIT Shaping Work, pagina cărții *Power and Progress*: https://shapingwork.mit.edu/power-and-progress (argumentul despre direcția tehnologiei, redat după recenzii, nu după carte).

 
---
