---
title: "Norul are adresă"
date: 2026-10-09
description: "La nivel mondial, centrele de date explică în jur de o zecime din creșterea cererii de electricitate până în 2030. Restul creșterii vine din alte părți."
author: "Petru Cojocaru"
categories:
  - name: "Similarități Istorice"
    url: "https://cojocarupetru.info/similaritati-istorice.md"
---

# Norul are adresă

*Despre apa, curentul, mineralele și munca omenească din spatele a ceea ce ni se spune că nu cântărește nimic.*

 Al cincilea din doisprăzece articole din seria ”**Noile tehnologii... da, totdeauna poluează**”. În articolul trecut am văzut cum o poveste se vinde fără dovadă. Una dintre cele mai reușite povești spune că totul se petrece într-un „nor", undeva sus, fără greutate și fără miros. Aici caut adresa norului. Este articolul în care metafora poluării din titlul seriei încetează să mai fie o comparație.

 
---

 Dimineața, în biroul din Botoșani, cafeaua a ajuns să se răcească lângă tastatură, iar calculatorul de sub masă toarce de câteva ore. Ventilatorul lui are un sunet pe care îl aud de ani de zile și pe care l-am încetat de mult din ureche, ca pe frigider. Dacă pun palma pe carcasă, simt căldură. Dacă ating încărcătorul telefonului, e cald și el. Nu mă gândesc la asta decât când vine factura de curent.

 Într-o dimineață, cu factura pe birou, m-am prins că folosesc un cuvânt fără să-l fi întrebat nimic. Spun „am pus pe nor". Spun „e în nor". Spun asta despre fotografii, despre fișiere, despre site-urile pe care le fac. Nu știu unde stau ele. Nu știu în ce țară, în ce hală, pe ce rafturi, la ce temperatură. Cuvântul mi-a spus că nu trebuie să știu.

 Pisica Gri doarme pe scaunul de lângă fereastră, cu laba peste nas. Ea știe exact unde e locul cald din casă: pe lângă calculator, deasupra caloriferului, în soarele de după-amiază. Nu are nevoie de cuvinte pentru asta. Oamenii, în schimb, au inventat un cuvânt care le spune că locul cald nu există.

 Articolul acesta urmărește patru lucruri care stau în spatele cuvântului: curentul, apa, mineralele și munca. Încheie cu o întrebare locală, despre România, la care răspunsul meu este scurt și onest: am puține date. Nu pretind că știu cât consumă fiecare program în parte și nu spun că tehnologia aceasta e mai vinovată decât altele. Spun că are o adresă, și că adresa se poate descrie.

 Încep cu numele. Cuvântul „nor" vine dintr-o convenție veche a schemelor tehnice, în care un desen de nor marca partea rețelei despre care nu era nevoie să știi nimic. A rămas, și a ajuns să sune a ceva natural. Norii adevărați nu au proprietar, nu plătesc chirie, nu cer autorizație. Cei de care vorbim au toate trei.

 Ce ascunde cuvântul este destul de banal, și de aceea ușor de uitat. O hală mare, cu pereți groși, fără ferestre. În ea, rafturi cu calculatoare puse unul lângă altul, rânduri lungi, cabluri groase, ventilatoare, conducte de răcire. Lângă hală, o stație electrică. În jur, un teren pe care înainte era altceva. Industria le numește centre de date. Ele sunt, în mare, fabrici fără coș: nu scot fum la vedere, scot căldură, și consumă mult.

 Cât de mult? Agenția Internațională a Energiei, în raportul *Energy and AI* din aprilie 2025, estimează că centrele de date au folosit în 2024 în jur de 415 terawați-oră de electricitate, adică aproximativ 1,5 la sută din consumul mondial. Din acest consum, 45 la sută era în Statele Unite, 25 la sută în China și 15 la sută în Europa. Agenția spune că, din 2017, consumul lor a crescut cu circa 12 la sută pe an, mai mult de patru ori mai repede decât consumul total de electricitate.

 Pentru 2030, aceeași agenție proiectează că cererea se va mai mult decât dubla, până la circa 945 terawați-oră, puțin peste consumul întregii Japonii de azi. Pentru centrele de date optimizate pentru programele de care vorbim, aceeași instituție spune că cererea ar putea mai mult decât să se împătrească până în 2030. Pentru 2035, scenariul de bază dă în jur de 1.200 de terawați-oră, cu o plajă între 700 și 1.700, ceea ce arată cât de mult depinde totul de ipoteze.

 Aici trebuie să fiu cinstit, fiindcă e ușor să arunci cifre mari fără să le pui în proporție. La nivel mondial, centrele de date explică în jur de o zecime din creșterea cererii de electricitate până în 2030. Restul creșterii vine din alte părți. În Statele Unite, însă, ele ar explica aproape jumătate din creștere, iar în economiile avansate peste o cincime. Același raport arată că în economiile emergente partea este de circa cinci la sută. Mă interesează de ce cifra globală, mică, ascunde cifre locale mari.

 Răspunsul este în felul în care se așază hălile. Agenția notează că aproape jumătate din capacitatea americană este concentrată în cinci grupuri regionale, iar jumătate din centrele aflate acum în construcție se ridică lângă cele existente. Un centru de date de tipul celor pentru programe de acest fel folosește, după același raport, cât 100.000 de gospodării; cele mai mari, aflate în construcție, ar folosi de douăzeci de ori mai mult. Cifra globală e un număr mic; cifra dintr-o vale cu cinci hale e o problemă a rețelei.

 Rețeaua este a doua parte a poveștii. Raportul spune că circa 20 la sută din proiectele planificate ar putea întârzia, fiindcă liniile de înaltă tensiune durează între patru și opt ani în economiile avansate, iar timpii de așteptare pentru transformatoare și cabluri s-au dublat în trei ani. Un centru de date se poate construi mai repede decât se poate aduce curentul până la el. Cine stă lângă o linie nouă știe că nu sunt vorbe: sunt stâlpi, expropriări, terenuri tăiate în două.

 Mai e o chestiune pe care ni se spune rar, pentru că strică povestea simplă: ce fel de curent. Raportul arată că, până în 2035, sursele regenerabile ar acoperi cam jumătate din creșterea cererii centrelor de date, cu peste 450 de terawați-oră în plus. Gazul natural ar crește cu circa 175, iar energia nucleară cu o cantitate apropiată. Cu alte cuvinte, curentul nu e curat sau murdar în abstract. Depinde de unde se află hala și ce ard centralele din jurul ei.

 Aici apare poluarea în sensul cel mai direct. O centrală pe gaz arde gaz. Fumul ei e un fum adevărat, chiar dacă consumatorul e un calculator la sute de kilometri. Nu spun că asta e un lucru special al programelor; același lucru se poate spune despre un oraș, o fabrică, o linie de tren. Spun doar că „norul" mută fumul de pe ecran și îl pune la coșul altcuiva.

 Apa. Aceasta este partea la care am fost cel mai puțin pregătit, fiindcă n-aș fi crezut că un calculator bea. Dar o hală cu mii de procesoare se încălzește, iar încălzirea trebuie dusă undeva. Una dintre metode este răcirea cu apă: apa evaporă și ia căldura cu ea. Evaporată, ea nu se mai întoarce în râul din care a fost luată.

 Cercetătorii care au studiat problema fac o distincție utilă. Retragerea de apă înseamnă apa luată dintr-o sursă, în mod temporar sau definitiv. Consumul înseamnă apa retrasă minus cea restituită, adică apa care se evaporă sau pleacă din mediul local. Prima arată concurența pentru o resursă, a doua arată ce nu mai ajunge în aval. Distincția contează, fiindcă o cifră mare de retragere nu înseamnă automat o cifră mare de consum, și invers.

 Un grup de cercetători condus de Shaolei Ren a estimat, într-o lucrare apărută întâi în 2023 și revizuită în martie 2025, apa folosită pentru antrenarea unui model mare de text numit GPT-3: circa 5,4 milioane de litri, din care circa 700.000 litri consumați direct la hală. Pentru o conversație scurtă, adică între zece și cincizeci de răspunsuri de lungime medie, estimarea lor este de circa o jumătate de litru, în funcție de loc și de moment. În tabelul lor, în Statele Unite, în medie, un răspuns costă aproape 17 mililitri.

 Spun clar cât de solide sunt cifrele acestea, fiindcă o cifră fără ipoteze se repetă ușor cu o siguranță pe care autorii înșiși nu o au. Locul unde s-a făcut antrenarea nu este public, așa că ei au luat locuri unde firma are centre. Apa folosită pentru fabricarea echipamentelor nu e inclusă. Pentru consumul de energie al unei cereri au folosit o valoare pe care o numesc prudentă și spun că, la alte modele, apa ar putea fi de câteva ori mai mare. Sunt estimări cu ipoteze, nu numărători. Textul lor are și o mică neconcordanță între intervalul din rezumat și cel din tabel, pe care o semnalez.

 Același studiu citează date raportate de o mare companie digitală: în 2023, centrele ei au retras circa 29 de miliarde de litri de apă și au consumat peste 23 de miliarde, aproape 80 la sută din ea fiind apă potabilă. Tot acolo se arată că aceeași hală consumă mult mai mult într-un loc secetos și vara decât într-un loc rece: de la circa un litru pe kilowatt-oră, în medie, la circa nouă litri pe kilowatt-oră într-un centru mare din Arizona, în sezonul cald. Locul contează la fel de mult ca programul.

 Aceeași lucrare încearcă și o privire spre viitor, cu ipoteze pe care le declară: pentru 2027, ea estimează că apa retrasă la nivel mondial pentru aceste programe ar putea ajunge la 4,2–6,6 miliarde de metri cubi, iar cea consumată la 0,38–0,60 miliarde. Autorii compară prima cifră cu consumul de apă a patru până la șase țări de mărimea Danemarcei sau cu circa jumătate din cel al Regatului Unit. Pentru Statele Unite, ei vorbesc de o posibilă ajungere a consumului direct din centrele de date la 150–280 de miliarde de litri în 2028. Sunt proiecții cu ipoteze, iar autorii spun că au luat, la cererea de curent, scenariul mai mic dintre două.

 Numerele acestea îmi spun un singur lucru: nimeni nu știe încă cu precizie. Ordinul de mărime nu e neglijabil și nici apocaliptic; depinde de eficiența hălilor, de locul unde sunt puse și de câte cereri primesc. Se întâmplă ușor ca o cifră din lucrarea aceasta să fie repetată fără ipotezele ei. O cifră fără ipoteze se transformă într-un mic zgomot publicitar, chiar când vine dintr-o sursă serioasă.

 Aceasta e lecția din primul articol, aplicată literal. Apa luată dintr-un râu sau dintr-un acvifer nu mai poate fi băută de altcineva. Cine locuiește în aval nu a fost consultat, iar cine locuiește lângă hală află, de obicei, după. Nu spun că se întâmplă oriunde. Spun că întrebarea cine bea apa de după fabrică se poate pune și aici, cu un cuvânt în plus: cine bea apa de după hală.

 Pământul. Un centru de date ocupă teren, un teren pe care a fost un câmp, o pășune, o fostă platformă industrială. Are nevoie de drumuri, de stații, de linii de înaltă tensiune. Asta e mai ușor de văzut decât de măsurat, și nu am cifre bune pentru ea. Nu o trec sub tăcere, fiindcă oricine locuiește aproape de o astfel de investiție vede mai întâi pământul.

 Și mineralele. Calculatoarele din hale, cablurile, bateriile, rețelele electrice care le hrănesc cer metale: cupru, litiu, nichel, cobalt, grafit, pământuri rare. Cartea lui Kate Crawford, *Atlas of AI* (2021), pe care am cunoscut-o din recenzii, pornește exact de aici. Autoarea merge într-o mică localitate minieră din Nevada, în Clayton Valley, ca să vadă ce înseamnă extragerea litiului, și arată că tehnologia nu mai poate fi vorbită în abstract, ca un „nor". Cartea e lăudată de recenzia pe care am citit-o; recenzia e însă un interviu, deci nu pot spune cât de bine s-a discutat cartea în critică.

 Mă opresc la un detaliu care se repetă în tot ce am citit despre locul hălilor: nu cade din cer. Cineva hotărăște unde se pune un centru de date. Firma alege un teren, o linie electrică, o primărie care primește bine investiția, o țară cu impozite mici. Raportul agenției vede că jumătate din centrele aflate în construcție sunt lipite de cele existente, iar asta arată o logică economică simplă: unde e deja curent, rețea și oameni care știu meseria, se adaugă încă o hală. Locul nu e ales ca să nu supere pe nimeni; e ales ca să coste mai puțin.

 Asta nu face din nimeni un răufăcător. Dar înseamnă că povara se strânge în locurile unde infrastructura există deja, iar acolo, adesea, locuiesc oameni care nu au avut nici un cuvânt de spus la ceea ce s-a adăugat lângă ei. Dacă ai citit al doilea articol, recunoști scena: cine a hotărât și cine a rămas să locuiască în apropiere nu sunt aceiași.

 Mineralele aduc o întrebare diferită de cea a apei: nu doar cine plătește, ci cine controlează. Dintr-o relatare despre perspectivele agenției energetice pe 2026, aflu că primele trei țări care prelucrează aceste minerale au, în medie, 86 la sută din piață, față de 82 la sută în 2020, și că pentru 19 din cele 20 de minerale strategice analizate, China e principalul prelucrător, cu o pondere medie de aproximativ 70 la sută. Cifra de 70 la sută este atribuită în pagina citită unui institut american, nu agenției, iar titlul exact al raportului nu apare acolo. O iau ca indiciu, nu ca dovadă.

 Ce înseamnă concentrarea? Nu spun că e rea în sine. Spun că schimbă natura riscului: din cost, devine dependență. Cine depinde de o singură sursă nu mai negociază doar prețul; negociază și accesul. Această întrebare revine într-un articol de mai târziu, despre decizii fără nimeni care să răspundă, dar o semnalez aici, la locul unde ea se vede mai întâi: la un raft de calculatoare.

 În sfârșit, munca. Aici cuvântul „nor" face cea mai mare ascundere, fiindcă ascunde oameni. Un model statistic de text nu apare singur. Cineva trebuie să adune exemple, să le curețe, să le eticheteze, să judece dacă un rezultat e bun sau rău, să citească ce e prea urât ca să fie lăsat în circulație. Munca aceasta există, e plătită, și e făcută de oameni, de obicei departe de cei care vor folosi rezultatul.

 Un proiect numit Data Workers' Inquiry, condus de cercetătoarea Milagros Miceli la Institutul Weizenbaum, împreună cu institutul DAIR, a adunat poveștile unor lucrători în date, scrise sau spuse chiar de ei. Anunțul proiectului vorbește de cincisprezece lucrători din Kenya, Venezuela, Siria, Liban și Germania, angajați prin firme de externalizare și platforme. Munca lor: etichetare de date, moderare de conținut, alte prelucrări pentru sistemele numite inteligență artificială. Repertoriul acoperă și abuz psihic, fizic și sexual, strategii de rezistență și încercări de sindicalizare.

 Nu am pus acolo salarii, fiindcă pagina citită nu le dă. Pun doar ce spune pagina: munca e descrisă ca grea și epuizantă emoțional, iar o cercetătoare notează vulnerabilitatea specială a lucrătorilor refugiați. Nu pot spune cât de reprezentative sunt aceste cincisprezece povești pentru milioane de oameni. Pot spune că sunt povești ale celor care le trăiesc, nu rapoarte despre ei, iar asta le schimbă greutatea.

 Cu câțiva ani înainte, Mary Gray și Siddharth Suri, doi cercetători de la Microsoft Research, publicaseră *Ghost Work* (2019), pe baza unui studiu de cinci ani în Statele Unite și India. Din recenzia citită, cartea descrie o forță de muncă la cerere, de circa douăzeci de milioane de oameni, care face sarcini de judecată pe care calculatoarele nu le fac încă bine: moderare, corectare, descrieri. Platformele sunt fără chip, lucrătorii apar ca numere, iar aproape o treime spun că au rămas neplătiți pentru muncă terminată. Cifrele sunt ale cărții, citite prin recenzie.

 Observ ceva comun între cele două surse, deși diferă ca ton și ca an. În amândouă, lucrătorul nu se vede în produsul final. Cine întreabă un program ceva primește un text curat, fără urmă de om. Munca care a făcut textul acceptabil e ștearsă, la fel cum apa e ștearsă din cuvântul „nor". Nu e o conspirație; e felul în care sunt făcute interfețele. Despre ele vorbesc în articolul următor.

 Mi se pare important să nu spun că munca aceasta e de prisos sau că programele ar putea scăpa de ea cu timpul. Nu știu. Ce am găsit în surse este mai simplu: acum, în felul în care sunt făcute lucrurile, ea există și e necesară. De aceea nu o numesc o fază trecătoare. O numesc, cu prudență, o parte a produsului. Cine o scoate din imagine scoate din calcul un om care ar trebui să fie plătit corect, tratat cu grijă și protejat de ce citește.

 Mai observ o diferență de limbaj. Despre curent și apă vorbim în unități: kilowați, litri. Despre munca omenească vorbim în adjective: grea, epuizantă. Unitățile sunt comode: te lasă să compari, să faci o schemă, să ajungi la o cifră. Adjectivele sunt incomode, fiindcă cer să te întrebi cine este omul. Poate de aceea apar mai rar în prezentările despre „nor".

 Acum partea locală. Când am început să scriu, mi-am pus întrebarea simplă: se construiesc centre de date aici, în România? Nu am vrut să afirm fără sursă. Am găsit, într-un articol din Ziarul Financiar despre un summit din 2026, estimări rostite de oamenii din domeniu. Mihai Manole, de la firma Tema Energy, a spus că în țară sunt în jur de 100 de megawați în centre de date private și o capacitate similară în centre publice, ale ministerelor și ale autorităților. Un alt participant a vorbit de o dublare a capacității în anii următori.

 Sunt cuvinte rostite la un eveniment, nu o statistică oficială, așa că le iau ca ordin de mărime. Aceeași sursă spune că firma lui Manole construiește un centru de 3–4 megawați și că un megawatt de infrastructură costă în România între 6 și 8 milioane de euro, față de 8–10 în Europa de Vest. Nu am găsit, în materialele citite, nici o hală la Botoșani, și nu pretind că nu există. Pur și simplu nu am o sursă.

 Am căutat și informații despre rețea. Transelectrica a anunțat, după o relatare, că peste 2.500 de megawați de capacități noi de producție și stocare au fost conectați la rețea în 2026, din care circa 1.331 solar, 663 stocare și 496 eolian, cu încă circa 2.000 așteptați până la sfârșitul anului. Relatarea nu spune nimic despre centre de date. Deci nu pot lega cele două lucruri și nu o fac. Nu am cifre despre cât curent cer proiectele de centre de date din România și nici despre ce ar însemna asta pentru prețuri. Aceasta e golul meu, și îl las vizibil.

 Ce pot face în schimb este să descriu întrebarea pe care ar merita să o pună orice comunitate înainte de o hală: de unde vine curentul, cine plătește linia nouă, cât consumă din apă, ce se întâmplă cu căldura, câți oameni lucrează acolo după ce se termină construcția. Sunt întrebări simple, de primărie. Nu cer o părere despre tehnologie. Cer o adresă.

 Revin la metafora care mă ajută aici: norul cu fundație de beton. Uită-te la un nor adevărat: se mișcă, se subțiază, se duce. Norul despre care vorbim stă pe beton. Are fundație, are stâlpi, are conducte, are paznic la poartă. Poate fi frumos desenat pe ecran, dar greutatea lui stă în pământ și se poate măsura în metri cubi de beton, în kilowați, în litri, în ore de muncă.

 Dacă încerc să adun cele patru lucruri într-o singură imagine, îmi apar trei feluri de plată, care nu se văd la fel. Prima este plata locală și imediată: apa luată dintr-un râu, terenul scos din altă folosință, linia nouă de curent care taie o pădure. O vede cine locuiește aproape. A doua este plata răspândită: fumul unei centrale pe gaz, care ajunge în aerul tuturor, fără adresă clară. A treia este plata amânată, și cea mai greu de văzut: dependența de câteva țări pentru minerale, sau munca unor oameni care nu apar nicăieri în produsul final.

 Fiecare plată cere o întrebare diferită. Pentru prima întrebi cine a fost consultat. Pentru a doua, cine măsoară și cine publică ce se măsoară. Pentru a treia, cine răspunde dacă lanțul se rupe sau dacă omul din capătul lui nu mai poate lucra. Poluarea, în sensul din primul articol, a avut mereu cele trei fețe: ce se vede la poarta fabricii, ce se duce cu vântul și ce se descoperă peste ani.

 Mai trebuie spus unde se oprește această privire. Nu spun că tot ce înseamnă tehnologie digitală e rău din cauza consumului. Centrele de date servesc și lucruri care nu au legătură cu textul generat: poșta, plățile, filmele, serviciile publice. Mai spun că unele dintre aceste costuri pot scădea: calculatoarele devin mai eficiente, hălile pot fi răcite altfel. Nu știu cât și cât de repede. Agenția însăși vorbește de incertitudini mari, legate de ritmul în care sunt folosite programele, de câștigurile de eficiență și de capacitatea rețelelor.

 Unele limite sunt ale mele. Nu sunt inginer energetician și nu sunt specialist în hidrologie. Raportul agenției l-am citit în rezumat; lucrarea despre apă am citit-o direct, dar fără să-i refac calculele; despre minerale, mă bazez pe o relatare, nu pe raportul însuși; despre muncă, pe pagini de prezentare și pe o recenzie. Cifrele din acest articol sunt de verificat înainte de publicare, iar bibliografia spune ce am văzut și ce nu.

 Dimineața se făcuse târziu. Cafeaua se răcise de tot, iar în birou ventilatorul calculatorului continua să toarcă. Am pus mâna pe carcasă și am simțit același cald. Am încercat să mă gândesc la tot ce stă în spatele lui: stația electrică de lângă o hală pe care n-o voi vedea, un râu, o mină, un om care citește, într-o cameră din altă țară, ce nu trebuie să citească restul.

 Nu mi-a venit nicio concluzie. Mi-a venit o schimbare mică în felul de a vorbi. Data viitoare când spun „e în nor", o să mă întreb unde. Nu cred că o să aflu mereu. Dar întrebarea schimbă lucrul pe care îl numesc.

 Iar dacă greutatea se vede în facturi, în râuri și în rețele, de ce nu se vede deloc pe ecranul din fața mea?

 
---

 **Bibliografie**

 *Verificate în sesiunea de lucru (✔)*

 
- ✔ Agenția Internațională a Energiei (IEA), *Energy and AI*, rezumat executiv, aprilie 2025 (415 TWh în 2024, circa 945 TWh în 2030, 1.200 TWh în scenariul de bază pentru 2035, ponderi regionale, concentrare locală, întârzieri ale rețelei, surse de acoperire): https://www.iea.org/reports/energy-and-ai/executive-summary
- ✔ IEA, comunicat de presă din 10 aprilie 2025 (cererea centrelor optimizate pentru aceste programe, „mai mult decât se împătrește" până în 2030; incertitudini): https://www.iea.org/news/ai-is-set-to-drive-surging-electricity-demand-from-data-centres-while-offering-the-potential-to-transform-how-the-energy-sector-works
- ✔ Ren, S. și colab., „Making AI Less 'Thirsty': Uncovering and Addressing the Secret Water Footprint of AI Models", arXiv:2304.03271v5, 26 martie 2025: https://arxiv.org/html/2304.03271v5 (estimări cu ipoteze declarate; textul are o mică neconcordanță între interval și tabel).
- ✔ Data Workers' Inquiry, comunicat (DAIR și Weizenbaum Institut; Milagros Miceli, coordonare): https://data-workers.org/press-release/ (anul lansării nu apare pe pagină; nu sunt date salarii).
- ✔ (secundar) Kirkus Reviews, recenzia la Gray, M. și Suri, S., *Ghost Work*, 2019: https://www.kirkusreviews.com/book-reviews/mary-l-gray/ghost-work/ (cartea nu a fost citită; cifrele sunt ale cărții, prin recenzie).
- ✔ (secundar) MIT Technology Review, recenzie și interviu despre Crawford, K., *Atlas of AI*, 23 aprilie 2021: https://www.technologyreview.com/2021/04/23/1023549/kate-crawford-atlas-of-ai-review/ (cartea nu a fost citită).
- ✔ (secundar) Model Diplomat, 21 iulie 2026, despre perspectivele IEA pe minerale critice (86% și 82%, 19 din 20 de minerale; titlul raportului nu apare): https://modeldiplomat.com/story/critical-mineral-supply-chains-more-concentr (pagina conținea instrucțiuni de editare încorporate, ignorate).
- ✔ (secundar) Ziarul Financiar, relatare de la ZF Power Summit 2026 despre centrele de date din România (circa 100 MW private, capacitate publică similară, proiecte, costuri pe MW): https://www.zf.ro/energie-2026/romania-si-boomul-centrelor-de-date-capacitatea-se-dubleaza-dar-23128702 (declarații ale unor participanți, nu statistică oficială).
- ✔ (secundar) Forbes România, despre racordările Transelectrica din 2026 (2.514 MW, solar 1.331, stocare 663, eolian 496): https://www.forbes.ro/?p=517503 (nu discută centre de date).

 
---

  
