---
title: "Panoul din stânga, panoul din dreapta"
date: 2026-10-09
description: "Omul care a făcut programul acela a crezut că eu, cel din fața ecranului, merit să văd. Poate că nu l-a gândit așa. Dar dacă proiectarea se vede în ce arată."
author: "Petru Cojocaru"
categories:
  - name: "Similarități Istorice"
    url: "https://cojocarupetru.info/similaritati-istorice.md"
---

# Panoul din stânga, panoul din dreapta

*Ce știa un program din 1986 despre cum trebuie tratat omul din fața ecranului, și ce lipsește din ferestrele de azi, unde omul nu mai pare să fie clientul.*

 Al șaselea din doisprăzece articole din seria ”**Noile tehnologii... da, totdeauna poluează**”. Până acum am vorbit despre costuri care se văd în apă, în curent, în râuri și în rețele. În articolul trecut am căutat adresa norului. Aici mă uit la ecranul din fața mea și întreb ce ascunde el: cum este tratat omul căruia i se vinde povestea. Cu articolul acesta începe secțiunea despre mecanismele prin care un cost ajunge de la cine câștigă la cine nu a fost întrebat.

 
---

 În 1997 am urmat un curs de două săptămâni, „Operator PC IBM", la o instituție din Botoșani. Cursul s-a terminat, dar eu am rămas în încăpere încă vreo șase luni, cu aprobarea tacită a celui care ne învățase. În sala aceea erau două calculatoare, și pentru mulți oameni din oraș acelea erau singurele calculatoare pe care le puteau atinge. Am stat la ele zi de zi, cu ochii pe un ecran negru cu litere gri.

 Țin minte prima oră în care am văzut un program care nu era linia goală a sistemului de operare. Ecranul era albastru. Pe el se aflau două coloane de nume, una în stânga, una în dreapta, ca două pagini ale unui registru deschis. Jos, pe toată lățimea, era o linie cu zece cuvinte scurte, fiecare cu un număr în față. Am înțeles în cinci minute ce face fiecare, fără să mi-o spună nimeni. Programul se numea Norton Commander.

 Despre program pot spune cu sursă puțin, dar suficient. A fost scris de John Socha, care a început să lucreze la el în toamna lui 1984, sub numele de lucru „Visual DOS". Prima versiune a apărut în 1986, pentru MS-DOS. Ecranul arăta două liste de fișiere deodată, iar de-a lungul marginii de jos stătea o bară cu comenzile disponibile; cu tasta a treia deschideai vizualizatorul, cu a patra, editorul. Ultima versiune pentru DOS, 5.51, a ieșit pe 1 iulie 1998.

 Un detaliu mă face să cred că ideea a fost bună, nu doar frumoasă: ea a fost copiată. Pagina de enciclopedie enumeră aproximativ două duzini de programe inspirate de Norton Commander, între ele Total Commander, Midnight Commander, Double Commander și FAR Manager. Unele au rulat pe alte sisteme, altele au apărut cu decenii mai târziu. Când o schemă de ecran se păstrează, în forme diferite, ani de zile, de obicei înseamnă că face un lucru pe care oamenii îl vor.

 Nu pot spune cât de răspândit era programul la noi; pagina citită nu spune nimic despre Europa de Est sau România. Pot spune doar ce știu din sala aceea: pe ecran nu se afla nimic care să te facă să te simți prost.

 Nu mă interesează istoria programului ca atare. Mă interesează ce făcea el cu omul care stătea în fața lui, în trei lucruri simple. Primul: arăta ce poți face. Nu trebuia să cauți într-un manual, fiindcă bara de jos îți spunea, în fiecare clipă, cât de departe ești de fiecare acțiune. Al doilea: arăta unde ești. Cele două panouri spuneau ce ai în stânga și ce ai în dreapta, adică de unde pleci și unde ajungi. Al treilea: lucrul făcut se vedea imediat. Dacă mutai un fișier, îl vedeai dispărând dintr-o parte și apărând în cealaltă.

 Am găsit între timp un cuvânt pentru ce simțeam atunci: nimic nu era ascuns. Nu spun asta cu nostalgie. Programul avea greutăți, și ecranul albastru nu era pentru toată lumea. Dar omul din fața lui nu era lăsat să ghicească. Aceasta e ideea pe care o ține articolul acesta: costul de a înțelege ce face un sistem poate fi plătit de cel care îl construiește sau de cel care îl folosește, iar alegerea dintre cele două se face în proiectare, nu în natură.

 Acum, fereastra de azi. Mă refer la caseta în care scrii o frază și aștepți. Are o formă extrem de simplă: un câmp gol, cursorul care clipește, un buton. Dedesubt sau deasupra, un istoric de mesaje. Cei care o proiectează au avut motive reale, pe care le spun mai jos. Dar ca om care a crescut cu bara de jos din Norton Commander, mă uit la ea și întreb: ce nu se vede?

 Nu se vede ce poate sistemul și ce nu poate. Nu se vede cât de bun este rezultatul, ca grad de încredere. Nu se vede de unde vine ce primesc: dintr-o sursă citabilă, dintr-un tipar statistic, dintr-o combinație pe care nimeni nu o poate reconstitui. Nu se vede ce s-a întâmplat cu textul pe care l-am scris eu: unde a ajuns, cine îl poate citi, dacă mai poate fi șters. Fiecare din aceste lucruri poate fi spus pe ecran. Unele produse spun unele dintre ele. Eu nu am făcut un studiu al produselor și nu pretind că toate arată la fel.

 Descriu aici o schemă, nu un raport. De aceea voi avea grijă să nu atribui nimănui o intenție. Dar schema merită verificată, fiindcă există limbaj pentru ea de zeci de ani, iar acest limbaj e mai solid decât o părere.

 Cele mai cunoscute reguli de ușurință în folosire sunt zece și au fost formulate de Jakob Nielsen și Rolf Molich. Prima versiune a apărut în lucrări din 1989 și 1990, Nielsen a publicat o formă revizuită în 1994, iar lista pe care o folosesc oamenii astăzi datează din 2005; el a modificat-o din nou în noiembrie 2020. Le dau pe rând, cu cuvintele mele, ca să vezi cum se aplică.

 Prima regulă cere ca starea sistemului să fie vizibilă: omul trebuie să afle ce se petrece, la timp. A doua cere ca limbajul să semene cu lumea celui care folosește, nu cu a celui care construiește. A treia cere control și libertate: o ieșire clară din orice situație nedorită și posibilitatea de a anula. A patra cere consecvență: același cuvânt, aceeași mișcare pentru același sens. A cincea cere prevenirea erorilor, adică un sistem făcut să nu te lase să greșești ușor.

 A șasea mi se pare cea mai importantă pentru comparația noastră: recunoaștere în loc de memorare. Dacă opțiunile sunt la vedere, omul nu trebuie să țină minte ce poate face. A șaptea cere flexibilitate: scurtături pentru cei experimentați, fără să încurce pe începători. A opta cere un aspect curat, cu informații doar de interes. A noua cere mesaje de eroare în limbaj simplu, care spun ce s-a întâmplat și cum se repară. A zecea cere ajutor la îndemână, dacă e nevoie.

 Bara de jos din Norton Commander se leagă direct de regula a șasea. Ea face recunoașterea posibilă: nu trebuie să știi că tasta a patra deschide editorul, o citești. Caseta goală pune întrebarea invers. Cere recunoaștere? Nu. Cere memorare și imaginație: trebuie să știi ce poți cere, cum să formulezi, ce merge și ce nu. Nu spun că e o greșeală. Spun că este ceea ce regula a șasea descrie ca fiind cel mai costisitor lucru pentru om.

 Pentru a vedea cât de departe merg regulile acestea, merită să le ducem de la ecran la obiecte. Norman folosește exemple din viața de zi cu zi, iar unul dintre ele, în rezumatul pe care l-am citit, este aragazul: butoanele și ochiurile sunt așezate în așa fel încât nimeni nu știe care buton aprinde care ochi. Legătura dintre comandă și efect, pe care el o numește corespondență sau mapare, este proastă. Rezultatul este un om care încearcă, se arde, încearcă din nou, și până la urmă ține minte. Memorarea înlocuiește proiectarea.

 Mai există o carte, scrisă de Don Norman, *The Design of Everyday Things*, în care autorul vorbește despre două goluri. Golul execuției este distanța dintre ce vrei să faci și ce înțelegi că poți face. Golul evaluării este distanța dintre ce s-a întâmplat și ce înțelegi din asta. Un sistem bine făcut le reduce pe amândouă: primul cu indicii, cu limitări și cu o imagine simplă despre cum funcționează; al doilea cu reacții clare. Citesc cartea prin rezumate, iar aceste idei le dau după un rezumat de blog.

 Același rezumat spune că Norman consideră multe dintre erorile numite „greșeală de om" drept urmări ale unei proiectări slabe sau ale unei comunicări proaste. Dacă unui om i se pare că ușa nu se deschide, nu e neapărat neatent; poate că ușa nu spune cum se deschide. Eu o numesc, pentru mine, ușa fără clanță: o ușă pe care o împingi, o tragi, o împingi iar, iar când ești bătut de privirile celor din jur, te socotești tu prost. Imaginea e a mea, nu a lui Norman.

 Sunt trei idei ale lui Norman pe care le găsesc utile aici. Prima: indiciile, adică semnele care arată unde să acționezi, de pildă o placă de metal pe o ușă care se împinge. A doua: limitările, adică felul în care un obiect te împiedică să-l folosești greșit, cum e un ștecher care intră într-un singur sens. A treia: imaginea simplă despre cum funcționează lucrul, pe care el o numește model conceptual. Rezumatul spune că modelul nu trebuie să fie complet sau exact, dacă este util.

 Aplic a treia idee la fereastra goală. Ce model despre sistem îți dă ea? Dacă modelul tău este ca și cum ai vorbi cu cineva care înțelege, va trebui să-ți răspunzi singur, mai târziu, ce înseamnă asta. Dacă modelul este un model statistic de text, care produce un rezultat probabil din tipare, comportamentul lui devine mai ușor de anticipat: poate greși într-un fel plauzibil, iar rezultatul trebuie verificat. Interfața alege, prin ce arată, care model se formează în capul omului. Nu am dovezi că alegerea e făcută în mod conștient. Spun doar că se face.

 Încă un nume, ca să nu rămân la un singur autor: Ben Shneiderman a adunat opt reguli de aur ale proiectării interfețelor, publicate în cartea *Designing the User Interface*, ediția a șasea, din 2016. Printre ele: răspuns informativ la fiecare acțiune, posibilitatea de a anula ușor, menținerea omului în control, reducerea cantității de lucruri pe care trebuie să le ții minte între ecrane. Observ că regulile lui Shneiderman și ale lui Nielsen se suprapun pe multe locuri. Când două școli ajung independent la aceleași idei, e un indiciu bun că ideile sunt solide.

 De ce contează toate acestea pentru un articol despre cine plătește? Fiindcă fiecare regulă încălcată mută un efort. Dacă interfața nu-ți arată ce poți face, efortul de a afla trece la tine. Dacă nu-ți arată în ce stare e sistemul, efortul de a deduce trece la tine. Dacă nu te lasă să anulezi, riscul trece la tine. Costul nu dispare: se mută. Este exact ce am văzut în primul articol, doar că aici nu sunt litri de apă, ci minute și atenție.

 Mai e un fel de cost, pe care îl găsesc în literatura despre interfețele bazate pe cerere scrisă. În iunie 2023, Jakob Nielsen a publicat un text în care numește „bariera articulării" faptul că aceste instrumente cer să scrii limpede ce vrei. Pentru a susține ideea, el folosește date despre cunoștințele de citire ale adulților din cercetări ale OCDE din 2012–2017: în țări bogate ca Statele Unite și Germania, spune el, aproximativ jumătate din adulți au un nivel scăzut de citire, iar în Chile, Mexic și Turcia procentul depășește 85.

 Trebuie să spun cât de solid este textul acesta. Nielsen recunoaște că nu a găsit studii de amploare despre scris, așa că folosește citirea ca indicator și presupune că scrisul e mai greu. Estimarea lui că mai puțin de 20 la sută dintre oameni scriu suficient de articulat pentru o folosire avansată, cu 10 la sută ca cea mai probabilă valoare, este o opinie, nu o măsurătoare. Autorul spune și că nu știe soluția; propune studii calitative și interfețe hibride, care combină cererea scrisă cu elemente pe care le poți atinge. Eu îl citesc ca pe o ipoteză care merită testată, nu ca pe un rezultat.

 Dacă ipoteza se confirmă măcar în parte, ea mută întrebarea de la „cât de bun e programul" la „cât de bine îl poate folosi oricine". Iar răspunsul ar depinde de ceva ce nu ține de program: de cât de bine a fost învățat omul să scrie, de cât timp are, de ce limbă vorbește. La elevii și studenții din publicul acestei serii, diferența poate fi mare între cei care au avut profesori buni de limbă și cei care nu. Nu am date pentru România. Spun doar că ipoteza are o consecință socială care merită să fie citită cu atenție.

 Acum întrebarea cine plătește și cine folosește. Aici trebuie să fiu foarte atent, fiindcă e ușor să alunec într-o poveste cu răufăcători. Să pornesc de la ce se știe despre cum se câștigă bani cu platformele digitale. Shoshana Zuboff, în *The Age of Surveillance Capitalism* (2018–2019), susține că firmele digitale iau experiența oamenilor ca materie primă, o transformă în date despre comportament și vând predicții despre ce vor face oamenii. În această lectură, cel care folosește serviciul furnizează materia primă, iar clienții plătitori sunt alții, de pildă firmele care vor atenția oamenilor. Citesc cartea după descrierea ei enciclopedică; o critică notată acolo spune că ea poate duce la paralizie în loc de acțiune colectivă.

 Înainte de a-l pomeni pe Doctorow, o precizare despre cuvinte. Termenul lui a fost recunoscut pe scară largă: Societatea Americană de Dialect l-a numit cuvântul anului 2023, la începutul lui 2024, iar dicționarul australian Macquarie l-a numit cuvântul anului 2024. Asta arată că ideea a atins ceva. Nu arată că este adevărată în fiecare caz. Pagina citită notează voci care întreabă dacă toată această decădere e chiar atât de rea, și un text din New York Times care spunea în 2025 că sensul s-a lărgit până la o atmosferă generală. Doctorow însuși a acceptat această lărgire.

 Cory Doctorow, în explicația lui despre decăderea platformelor, descrie trei etape. Mai întâi platforma e bună cu cei care o folosesc, adesea în pierdere, ca să-i atragă și să-i țină. Apoi îi înrăutățește experiența ca să ofere avantaje clienților de afaceri, de pildă celor care fac reclamă sau vând. În sfârșit, când și aceia depind de ea, păstrează surplusul pentru acționari. Doctorow a folosit termenul pentru prima dată într-un text din noiembrie 2022; ca tot ce am scris în această serie, îl citesc prin pagini despre el, iar în supliment am explicat de ce prefer alt cuvânt.

 Observ ceva care mi se pare important de spus. Ambele descrieri, a lui Zuboff și a lui Doctorow, sunt făcute despre platforme: rețele sociale, magazine, motoare de căutare. Nu sunt scrise despre programele de care vorbește seria asta. Le aplic aici ca ipoteză de lucru, și anume că aceleași stimulente pot apărea oriunde veniturile nu vin exclusiv de la cel care folosește. Dacă această aplicare se potrivește sau nu rămâne de arătat cu date. Nu o afirm ca pe o concluzie.

 Pun cele două idei lângă bara de jos din Norton Commander și văd o diferență de stimulent. Norton Commander se vindea cu un preț; versiunea pentru OS/2, de pildă, a fost redusă la 49 de dolari în 1993. Era un produs cumpărat de cei care îl foloseau. Dacă omul nu înțelegea programul, nu avea motiv să-l cumpere. Clientul și omul din fața ecranului erau același om. Când veniturile vin din altă parte, de la investitori care așteaptă creșteri, de la clienți de afaceri sau de la state, legătura aceasta se slăbește. Omul din fața ecranului poate rămâne foarte important, dar nu mai e singurul care decide dacă produsul supraviețuiește.

 Nu pot demonstra că aceasta a dus la o interfață mai puțin grijulie. Pot demonstra stimulentele, nu intențiile. Pot spune că structura banilor poate explica o lipsă de grijă, nu că a produs-o. Poate că ea vine din grabă, din obișnuință, din lipsă de timp, din faptul că cei care proiectează sunt foarte aproape de produs și nu își mai dau seama ce nu e evident. Am vorbit în supliment despre diferența dintre omisiunea de grijă și defectul tehnic; aici o aplic: pot spune că grija lipsește, nu pot spune că a fost scoasă cu bună știință.

 Trebuie să spun și partea în favoarea casetei simple. Are un avantaj mare: bariera de intrare e mică. Un om care n-a mai văzut niciodată un astfel de program poate începe în zece secunde, fără să învețe nimic. Nu are meniuri, nu are butoane care sperie, nu cere să înțelegi o structură. Unii proiectanți ar spune că tocmai simplitatea e regula a opta: aspect curat, doar ce trebuie. Nu am cum să le dau dreptate sau să le contrazic fără să fi văzut cum se descurcă oamenii în practică.

 Totuși, simplitatea la intrare nu înseamnă simplitate la ieșire. Un câmp gol este simplu de început și greu de stăpânit. Norton Commander era invers: greu de început pentru un om care n-a văzut calculator, ușor de stăpânit după o oră. Nu spun care e mai bun; spun că sunt două feluri de simplitate și că cineva le poate amesteca.

 Mă gândesc și la ce nu poate face un om singur. Dacă o interfață te lasă fără indicii, poți încerca zece formulări până găsești una bună. Dar fiecare încercare costă timp, iar timpul nu e distribuit egal. Un student cu o seară liberă poate experimenta. Un angajat cu un termen peste o oră nu poate. Cineva care lucrează într-o limbă pe care o stăpânește mai puțin trebuie să facă și un efort în plus. Costul ascuns nu cade deci uniform: cade mai greu pe cei care au mai puțin timp, mai puține cuvinte sau mai puțin sprijin. Este, în felul ei, tot o poluare cu efect inegal.

 Aici ajung la costul ascuns. Imaginează-ți un rezultat slab. Poate fi greșit, poate fi confuz, poate fi nepotrivit pentru ce voiai. Cine e vinovat? În lipsa unor informații pe ecran, răspunsul cel mai la îndemână, și cel pe care îl aude mulți, este: nu ai formulat bine cererea. Uneori e adevărat. Dar fraza aceasta face un lucru în plus: mută un defect posibil al sistemului pe umerii celui care îl folosește, exact ca în cazul ușii fără clanță.

 Aici apare firul poluării, pe care l-am cusut în articolele precedente. Cine bea apa de după fabrică nu a ales unde se pune fabrica și nu poate analiza apa. Cine ghicește ce vrea ecranul nu a ales ce arată ecranul și nu poate vedea ce e în spatele lui. În ambele cazuri, costul de a afla cum stau lucrurile cade pe cel care are cele mai puține mijloace să afle. Nu spun că situațiile sunt egale: una e sănătatea, alta e timpul. Dar structura costului mutat este aceeași.

 Un exemplu mic, în care nu numesc nicio firmă. Un elev scrie o cerere pentru o temă, primește un text care sună bine și îl predă. Nu a văzut dacă faptele din text sunt verificate, nu a văzut de unde vin și nu a știut să întrebe. Dacă profesorul descoperă greșeli, elevul poartă vina. Nimeni din lanț nu a fost rău. Dar costul verificării a mers până la capătul cel mai slab al lanțului.

 Imaginea mea centrală pentru articolul acesta este ușa fără clanță. Una cu clanță arată de la distanță cum se deschide. Una fără clanță cere să încerci, să greșești, să te rușinezi puțin, apoi să ceri ajutor. Cine proiectează ușa știe cum se deschide, fiindcă a montat-o. Cine o folosește nu are de unde. Interfața e clanța. Când lipsește, nu e nevoie să ai intenții rele ca să lași oamenii în fața unui perete.

 Pentru cititorii care au între șaptesprezece și douăzeci și trei de ani, ar fi un exercițiu util să nu mă crezi pe mine, ci să verifici. Alege trei sau patru aplicații pe care le folosești mult. Pentru fiecare, ia lista celor zece reguli de mai sus și pune-le întrebări simple. Ce îmi arată despre ce face acum? Pot anula? Pot vedea ce pot face fără să țin minte? Ce se întâmplă când greșesc? Notează răspunsurile într-un caiet, cu o captură de ecran la fiecare. Datele tale valorează mai mult decât părerea mea.

 Mai adaug o nuanță, din dreptate față de cei care proiectează. Interfețele se schimbă repede. Ce am descris ca fiind o casetă goală poate fi, în unele produse, deja înlocuit cu butoane, sugestii, surse afișate, avertismente. Nielsen însuși propune interfețe hibride. Dacă citești articolul peste un an, ar fi normal ca unele observații să fie depășite. Aceasta e și o rezervă, și un semn bun: dacă regulile vechi sunt aplicate, partea de aici se estompează.

 Mai trebuie să spun unde se oprește ce am scris. Nu am testat nicio platformă pentru acest articol și nu am făcut un studiu cu utilizatori. Ce am pus aici sunt idei din literatura de proiectare, citate prin pagini de rezumat și prin pagina unei enciclopedii, aplicate printr-un raționament al meu. Despre Norton Commander am citit doar o pagină de enciclopedie și o păstrez drept scenă personală. Ce se întâmplă cu fiecare produs concret se poate verifica doar cu produsul în față.

 Seara, în birou, am pornit pe un calculator vechi un program care imită bara albastră. Nu e același lucru, dar mi-a ajuns să văd cele două coloane. Gri s-a urcat pe masă și s-a așezat exact între tastatură și ecran, ca și cum ar fi vrut să fie sigură că nu scap nimic din ce era în stânga și în dreapta. Am pus mâna pe tasta a patra și s-a deschis editorul. Nu am avut nevoie de nicio explicație.

 Mi-a rămas un gând simplu: omul care a făcut programul acela a crezut că eu, cel din fața ecranului, merit să văd. Poate că nu l-a gândit așa. Dar dacă proiectarea se vede în ce arată, atunci a arătat că m-a luat în serios.

 Iar dacă ecranul mă lasă singur în fața unui rezultat și mă face vinovat de el, cine câștigă din singurătatea mea la locul de muncă?

 
---

 **Bibliografie**

 *Verificate în sesiunea de lucru (✔)*

 
- ✔ (secundar) „Heuristic evaluation", Wikipedia (cele zece euristici ale lui Nielsen, nume exacte; Nielsen și Molich, 1989–1990; versiuni din 1994, 2005 și 2020): https://en.wikipedia.org/wiki/Heuristic_evaluation (pagina NN/g originală nu a putut fi deschisă în sesiune).
- ✔ „Norton Commander", Wikipedia (John Socha, 1984, apariția din 1986, cele două panouri, bara de comenzi, versiunea 5.51 din 1 iulie 1998): https://en.wikipedia.org/wiki/Norton_Commander
- ✔ Shneiderman, B. și colab., *Designing the User Interface*, ediția a 6-a, Pearson, 2016, secțiunea 3.3.4, „Eight Golden Rules of Interface Design": https://www.cs.umd.edu/~ben/goldenrules.html
- ✔ (secundar) Rezumat de blog al lui Norman, D., *The Design of Everyday Things* (gulfs of execution și evaluation, eroarea omului ca urmare a proiectării): https://www.ybrikman.com/blog/2015/01/26/the-design-of-everyday-things/ (cartea nu a fost citită).
- ✔ Nielsen, J., „The Articulation Barrier: Prompt-Driven AI UX Hurts Usability", 26 iunie 2023, modificat 1 aprilie 2025: https://jakobnielsenphd.substack.com/p/prompt-driven-ai-ux-hurts-usability (opinii și estimări ale autorului, fără teste cu utilizatori; datele OCDE sunt citate de el).
- ✔ (secundar) „The Age of Surveillance Capitalism", Wikipedia (Zuboff: experiența ca materie primă, surplus comportamental; critică: paralizie în loc de acțiune): https://en.wikipedia.org/wiki/The_Age_of_Surveillance_Capitalism (cartea nu a fost citită).
- ✔ (secundar) „Enshittification", Wikipedia (cele trei etape; prima utilizare în noiembrie 2022): https://en.wikipedia.org/wiki/Enshittification

 
---

  
