---
title: "Putrezirea nu face zgomot"
date: 2026-10-09
author: "Petru Cojocaru"
categories:
  - name: "Similarități Istorice"
    url: "https://cojocarupetru.info/similaritati-istorice.md"
---

# Putrezirea nu face zgomot

*Cum a pornit seria: de la un cuvânt împrumutat de la Cory Doctorow la un cuvânt ales de mine, și ce se află între ele.*

 Primul SUPLIMENT din seria ”**Noile tehnologii... da, totdeauna poluează**”. Seria s-a încheiat. Rămâne de spus de unde a pornit și ce cuvânt am ales în locul celui pe care îl foloseau mulți alții.

 A pornit într-o seară de toamnă la Botoșani, dintre acelea care vin devreme și se așază peste oraș ca un capac. Citeam în engleză, o limbă care nu e prima mea, cu dicționarul deschis lângă laptop și cu Gri, pisica, adormită exact peste notițele de care aveam nevoie. Cafeaua de lângă mine se răcise de o oră și nu băgasem de seamă.

 Pe ecran era un cuvânt care suna ca o glumă proastă spusă de cineva mulțumit de sine. Era vulgar, era comic și fusese inventat de un scriitor care voia limpede să fie ținut minte. Dicționarul putea traduce bucățile lui, dar nu lucrul la care trimitea, iar lucrul la care trimitea nu avea nimic comic.

 La câteva zile după aceea a venit a doua observație, și ea venea din munca mea. Fac site-uri pentru oameni din oraș: un magazin, o clinică, o firmă mică ce există de dinainte să am eu o listă de clienți. Unele pagini le-am făcut acum ani, cu mâna mea, și se strică. Nu le strică nimeni.

 Un mic modul încetează să mai primească actualizări. Un abonament de găzduire expiră, fiindcă anunțul de reînnoire pleacă pe o adresă pe care nu o mai citește nimeni. Un formular de contact care odinioară trimitea mesaje nu mai trimite nimic, iar proprietarul află abia când o clientă îi spune, după săptămâni, că a încercat să-l găsească. Nimeni nu a hotărât ca paginile acestea să cedeze. Toți cei care ar fi putut preveni asta aveau altceva de făcut.

 A doua observație nu se potrivea cu cuvântul pe care tocmai îl aflasem. Cuvântul descria pe cineva care înrăutățește un serviciu cu bună știință. Paginile clienților mei se degradau fiindcă nu avea cine să le îngrijească. Seria a crescut din golul dintre aceste două imagini, iar restul textului încearcă să-l măsoare.

 Cuvântul, pe care îl scriu o singură dată, este „enshittification". A fost inventat de Cory Doctorow, scriitor de science-fiction și activist, și numește un tipar pe care l-ai întâlnit probabil fără să știi cum se cheamă. Un serviciu e bun cu tine cât timp firma are nevoie să te adune: rapid, ieftin, curat. Când destui oameni depind de el, e înrăutățit pentru tine, în favoarea firmelor care plătesc ca să ajungă la tine, cu mai multă reclamă, mai multe rezultate plătite și mai puțin din ce veniseși să cauți.

 Mai târziu e înrăutățit și pentru acele firme, ca să rămână mai mult proprietarilor. Gândește-te la o aplicație video care îți plăcea și care acum se deschide cu o reclamă înainte să-ți arate clipul pentru care ai deschis-o. Sau la o hartă care odinioară îți arăta drumul și acum îți arată mai întâi restaurantele care au plătit să fie văzute.

 În relatarea lui, ce contează este că nu e un accident. Așa îl citesc eu: înrăutățirea devine posibilă, apoi profitabilă, când slăbesc laolaltă trei frâne: concurența, care îi lasă pe oameni să plece; legea, care ar interzice partea cea mai rea; și puterea de negociere a angajaților, care ar putea refuza să construiască versiunea mai proastă. Unde o firmă are puțini rivali, puțin de temut de la autorități și angajați care nu pot spune nu, un serviciu mai prost nu o costă nimic. Redau ideea lui cu vorbele mele și s-ar putea să o simplific; cărțile lui sunt locul unde se verifică.

 Cuvântul lui nu îl voi mai folosi în acest text. E englezesc, brutal și puțin comic, și vreau ca din el să păstrezi ideea, nu sunetul. Iar ideea, așa cum o descrie el, este o strategie: cineva face ceva unui serviciu, intenționat, fiindcă împrejurările o permit. Ce văzusem eu la site-urile clienților era altceva. Nu era un lucru înrăutățit prin fapta cuiva. Era un lucru care se strica fiindcă nimeni nu avea grijă de el. La diferența asta mă întorc.

 Doctorow a făcut apoi un pas care a contat pentru această serie: și-a îndreptat aceeași privire spre valul de investiții în jurul sistemelor automate de text și imagine. Ce urmează este argumentul lui, așa cum îl înțeleg din trei postări și o conferință, nu o constatare a mea.

 O firmă în creștere este evaluată de piață la un multiplu mare din ce câștigă, fiindcă cumpărătorii plătesc pentru creșterea ce urmează. Când creșterea se oprește, valoarea e recalculată, și brusc. După relatarea lui, o mare platformă ar fi pierdut în 2022, într-o singură zi, cam două sute patruzeci de miliarde de dolari, după ce anunțase o creștere puțin mai lentă decât se aștepta. Gândește-te la prețul unui fotbalist tânăr: se sprijină pe ce se așteaptă oamenii să devină, nu pe meciurile jucate, și scade în ziua în care scade așteptarea.

 Acțiunile unei firme în creștere sunt și un fel de monedă. Cu ele se pot cumpăra alte firme și se pot plăti oameni talentați. Conducerea unei firme care și-a cucerit deja piața trăiește deci cu o teamă anume, aceea de a fi socotită terminată. Ipoteza lui este că răspunsul vine sub forma unei înșiruiri de povești mari și costisitoare: trecerea la video, monedele digitale, jetoanele de colecție, lumile virtuale și, acum, sistemele automate de text și „superinteligența", cuvânt la care ajung mai jos.

 Câștigarea fiecărui pariu contează mai puțin, în relatarea lui, decât menținerea investitorilor convinși că urmează mai multă creștere. El nu spune că cei implicați pariază cu rea-credință. Spune că scopul principal e să rămână povestea vie, iar asta e o afirmație despre stimulente, nu despre caracter.

 Povestea creșterii spusă despre aceste sisteme, în lectura lui, merge așa. Un program îți va face munca; angajatorul te concediază; angajatorul păstrează jumătate din salariul tău și o dă pe cealaltă jumătate firmei care furnizează programul. Programul nu îți poate face munca, dar un vânzător îl poate convinge pe angajator că poate.

 Închipuie-ți o tejghea de magazin din Botoșani unde proprietarul a fost încredințat că un asistent automat va răspunde clienților, așa că doi oameni care cunoșteau marfa sunt concediați. Asistentul dă un răspuns plauzibil despre o piesă care nu se potrivește aparatului clientului. Singurului angajat rămas îi revine să își ceară scuze și să preia returul.

 Exemplul lui este un medic radiolog dintr-un spital, rămas „în circuit" doar ca să semneze diagnostice produse prea repede ca să fie verificate cum trebuie, și care va purta vina dacă unul e greșit. Expresia pentru un asemenea om, o groapă a răspunderii, aparține scriitorului Dan Davies, nu lui Doctorow.

 Din teoria automatizării el împrumută două figuri. Centaurul este un om ajutat de o mașină: judecata omenească deasupra, forța neobosită dedesubt. Centaurul invers este opusul: un om pus să slujească mașina, care face ce nu poate ea și în ritmul pe care îl dictează ea, ca un curier urmărit de camere ce scad puncte dacă se uită într-o direcție greșită.

 Unul dintre cazurile lui e al unui scriitor independent al cărui nume a apărut pe un ghid de lectură de vară în care figurau cărți inexistente. Ghidul fusese redactat de un program, iar scriitorului i se dăduse volumul de muncă al zecilor de oameni, așa că rolul lui real era să preia vina pentru erori pe care nu avea timp să le prindă. Doctorow însuși rulează pe propriul laptop un program de transcriere cu acces liber, alege când îl folosește și deci este centaur. Diferența, argumentează el, nu stă în unealtă, ci în cine hotărăște cum e folosită.

 Mai e un detaliu din conferința lui care mi se pare folositor: un om nu poate rămâne atent la erori care apar rar, de aceea cel pus să verifice rezultatul ajunge atât de des să nu mai prindă greșelile. Asta se leagă de două texte din serie, cel despre interfețele care ascund ce fac și cel despre salarii, și nu le repet. Din lectura lui rețin întrebarea pe care o deschide: pentru cine este construit un sistem și pe cine cade greutatea lui?

 El compară aceste sisteme, împinse în pereții societății, cu azbestul: ceva montat cu entuziasm și scos cu greu de generațiile următoare. Imaginea este a lui și nu o folosesc drept dovadă, deși răsună cu azbestul din al treilea articol.

 El susține că valul acesta este o bulă care se va sparge, că majoritatea firmelor vor eșua și că multe centre de date se vor închide. Este o previziune, iar în aceeași conferință spune că în general nu face previziuni. Alții au dat date pentru spargere; unele au trecut deja, iar cheltuielile nu s-au oprit, cel puțin în cifrele pe care le-am văzut, care ajung până în mai anul acesta. Previziunea lui o tratez ca pe un argument bun de cunoscut, nu ca pe un fapt.

 Păstrez partea din argumentul lui care mi se pare constructivă. Dacă valul de investiții se încheie, spune el, ar rămâne ceva util: procesoare ieftine, mulți oameni pricepuți în statistică aplicată și modele cu acces liber care rulează pe un laptop. Dă ca exemplu fibra optică instalată de firmele de telecomunicații care s-au prăbușit în jurul anului 2000 și care a purtat ani la rând trafic obișnuit. El nu e împotriva tehnologiei. E împotriva poveștii construite în jurul ei și îi sfătuiește pe critici să țintească banii din spatele acestei povești, nu oamenii care folosesc uneltele din motive proprii.

 El descrie și bani care circulă în cerc între firme strâns legate și sunt numărați de mai multe ori, și citează cifre mari despre cât ar trebui să câștige sectorul ca să-și justifice cheltuielile. Nu am putut urmări aceste cifre până la sursele lor, așa că le las deoparte.

 O postare a lui din 6 octombrie 2026 adaugă o lectură politică. Aceste sisteme mai noi, spune el, descoperă tipare fără să dețină un model al lucrului pe care îl prelucrează, așa că banii pot ține locul experților care odinioară trebuiau să explice lucrul acela, iar experții au o formă de putere: pot refuza, pot cere condiții, pot opri un proiect. În lectura lui, o parte din atracția acestor sisteme pentru cei care le finanțează este tocmai asta.

 Este un argument despre putere și intenție, în vreme ce al meu va fi despre absență, și cele două rămân separate. Se întâlnesc totuși într-un loc: acolo unde experții sunt dați la o parte, rămân mai puțini oameni care știu cum se ține un lucru în funcțiune.

 El se leagă și de cuvântul folosit când aceste sisteme greșesc, „halucinație", fiindcă sugerează că ceva vede ce nu există. Eroarea apare fiindcă sistemul nu deține un model al regulilor, iar de aici înainte voi spune „eroare plauzibilă".

 Cel mai scump cuvânt din această poveste este „superinteligența". Are sute de definiții, niciuna verificabilă, și ține de vocabularul reclamei, nu al științei. Unii conducători de firme au spus că etape apropiate de „inteligența generală" ar putea apărea anul acesta. Anul e aproape încheiat și nu am văzut să fi sosit vreo asemenea etapă.

 Alții contestă ideea din temelii: într-un sondaj făcut de o asociație americană de cercetători, mai mult de trei din patru respondenți au socotit puțin probabil ca simpla mărire a metodelor de azi să producă inteligență generală. Doctorow clasează asemenea povești la parabole de science-fiction, care după el nu sunt planuri de afaceri, și găsește absurde scenariile cu mașini care transformă lumea în agrafe. Părerea lui o redau ca părere; el e critic, nu arbitru.

 Un cuvânt care nu poate fi verificat servește la justificarea unor cheltuieli care pot fi. Sumele sunt la vedere. Banca Reglementelor Internaționale, instituție aflată în proprietatea băncilor centrale, și-a publicat raportul economic anual pe 28 iunie anul acesta. Raportul arată că cele mai mari cinci firme care construiesc infrastructură digitală vor cheltui peste un trilion de dolari, o mie de miliarde, pe investiții legate de aceste sisteme în 2025 și 2026, mai repede decât au crescut profiturile și numerarul lor liber, și că unele se împrumută pentru asta.

 Ca să se simtă mărimea: închipuie-ți că cheltuiești un milion de dolari pe zi. În ritmul acesta, un trilion ar dura în jur de două mii șapte sute de ani, adică ar duce înapoi dincolo de Republica Romană.

 Raportul pune valul acesta lângă alte patru: mania canalelor din anii 1830, mania căilor ferate din anii 1840, electrificarea de la sfârșitul anilor 1920 și balonul dot-com de la sfârșitul anilor 1990. Fiecare a pornit de la o descoperire reală, a atras mai mult capital decât puteau justifica veniturile și s-a încheiat cu bani retrași și recesiune.

 Banca nu spune că ar fi o bulă și nu prezice o prăbușire. Spune că asemănarea există și că riscurile pe termen scurt sunt serioase. Același raport oferă și un contrapunct: studiile pe sarcini mici găsesc economii de douăzeci până la cincizeci la sută din timp, în timp ce estimările pentru economia întreagă, pe termen lung, rămân sub unu la sută.

 Amândouă pot fi adevărate deodată. Un e-mail scris mai repede nu înseamnă o economie mai mare. Mi se pare folositor că un scriitor militant și o instituție a băncilor centrale apelează la aceeași istorie. Diferă ca ton, unul afirmând și celălalt avertizând, iar eu le țin separate.

 De ce n-am păstrat atunci cuvântul lui Doctorow? Pentru că vreau să despart trei lucruri ușor de confundat. O defecțiune tehnică este un accident sau o limită a codului și nu are vinovat. Înrăutățirea deliberată, ideea lui, este un act: cineva face un serviciu mai prost ca să ia mai mult din el. Putrezirea este o omisiune: cineva încetează să îngrijească, să repare, să înnoiască, iar ce rămâne se descompune.

 În ultimele două, oamenii decid, deci niciuna nu e o forță a tehnologiei; diferența e că una este ceva făcut, iar cealaltă ceva lăsat nefăcut. Atribui deciziile oamenilor și firmelor, niciodată programelor, și nu presupun motivele nimănui. Stimulentele se pot descrie. Intențiile nu se pot dovedi.

 Îngrijirea e o muncă fără strălucire, motiv pentru care e prima care dispare. În software înseamnă instalarea actualizărilor, închiderea breșelor de securitate, răspunsul dat omului al cărui formular nu mai trimite, verificarea că ce mergea anul trecut merge și acum. Nimeni nu aplaudă și rar apare pe un slide pentru investitori.

 Gândește-te la pagina cu orarul unei școli, neactualizată de când a plecat directorul de dinainte, la pagina de plăți a primăriei care încă arată un cont bancar închis, la catalogul bibliotecii a cărui căutare nu mai întoarce nimic de o lună. Nici una n-a fost atacată. Fiecare e o casă al cărei acoperiș cere reparat la câțiva ani, iar reparația nu produce nimic care să poată fi arătat, în afară de faptul că apa rămâne afară.

 Închipuie-ți o casă veche într-un cartier liniștit din orașul tău. O țiglă crapă, apa ajunge la o grindă, iar proprietarul amână reparația an după an, fiindcă banii se duc în altă parte. Lemnul nu cedează într-o zi. Putrezește încet și fără zgomot, iar costul cade pe cei care locuiesc înăuntru.

 Aici cuvântul meu se desparte de al lui Doctorow. El descrie o strategie: cineva înrăutățește un lucru cu știință, ca să extragă mai mult. Eu descriu altceva: cineva încetează să facă ceva, adică încetează să repare și să înnoiască. În ambele cazuri oamenii decid; într-un caz decizia e o faptă, în celălalt o omisiune. Nu pot dovedi ce gândește cineva când amână o reparație. Pot doar arăta cum arată casa.

 Și aici trebuie să îmi corectez o presupunere. Mă așteptam să găsesc că marile firme digitale cheltuie pe răscumpărarea propriilor acțiuni în loc să investească. Dovezile de anul acesta spun contrariul. O analiză Bloomberg din iunie arată că, dintre cele patru firme care cheltuiesc cel mai mult pe aceste sisteme, doar una și-a răscumpărat acțiuni în primul trimestru, și pe cea mai mică sumă din ultimul deceniu.

 Alte relatări descriu răscumpărări puternic reduse, unele firme emițând acțiuni noi sau împrumutându-se ca să finanțeze investițiile, și investiții anunțate pentru 2026 de peste șapte sute de miliarde de dolari la cele patru, cu aproximativ trei sferturi mai mult decât în 2025. Le-am citit în surse secundare și le-aș verifica în rapoartele firmelor, iar tabloul nu e uniform: o mare firmă continuă să-și răscumpere acțiunile.

 Problema nu este deci că lipsesc banii pentru investiții. Contează unde se duc: în capacitate de calcul, construită pentru o promisiune. Ipoteza mea, pe care o dau drept ipoteză, este că rămâne mai puțin pentru ce există deja: oameni care întrețin și asistă serviciile, fiabilitate, produse noi în loc de produse promise. Nu am încă datele care să o arate, și până atunci rămâne o bănuială că vechea casă e lăsată în părăsire în timp ce banii se duc spre construirea unei extinderi.

 O bănuială înrudită privește absența viziunii. Când conducerea unei firme nu mai construiește nimic nou, singura cale rămasă e să extragă mai mult din ce există și să vândă o poveste despre ce va veni. Doctorow descrie monopoluri fără loc de creștere. Adaug: și cu puțini oameni rămași care știu cum se construiește altceva. Amândouă duc la aceeași poveste goală.

 În ipoteză se ascunde o a doua întrebare, mai simplă, despre stimulente. Dacă toți rivalii cheltuiesc sume uriașe pe aceeași promisiune, își poate permite vreunul să fie ultimul care cheltuiește? Firma care se retrage riscă să fie socotită terminată, teama descrisă mai sus. Cheltuielile pot continua deci chiar și pentru conducători care se îndoiesc de ele, iar munca discretă a întreținerii este locul unde se plătește îndoiala. Nu pot arăta că cineva judecă așa. Pot spune că structura ar răsplăti asta.

 Dacă datele ar arăta altceva, aș spune-o. Dacă aceleași firme și-ar mări personalul de întreținere și asistență, ar scurta timpii de reparare și ar ține în stare bună produsele vechi în timp ce construiesc capacitate nouă, bănuiala mea ar slăbi, iar cuvântul ales de mine ar descrie altceva decât pare. Aș fi bucuros să mă înșel în privința asta.

 Există o observație veche, atribuită de obicei istoricului Lord Acton din secolul al nouăsprezecelea, că puterea tinde să corupă. Rețin din ea ceva mai îngust decât un verdict asupra caracterului. Unde nimeni nu poate spune nu, primele care dispar sunt semnalele care i-ar arăta celui puternic că greșește: contrazicerea, controlul, costul propriilor greșeli.

 Ce putrezește este legătura dintre o decizie și consecința ei. Cei care decid nu plătesc, cei care plătesc nu decid, iar omul „din circuit" preia vina. Nu susțin că cei puternici ar fi altfel decât oricine; susțin că nimic din jurul lor nu le mai arată greșelile.

 Tendința aceasta nu e o lege a naturii și nu vreau să o transform în una. Cercetările despre dacă puterea schimbă oamenii sunt amestecate: unele experimente celebre nu au fost reproduse, iar un studiu recent sugerează că efectul depinde de cultură. Nici puterea în cauză nu este absolută. Marile firme digitale răspund în fața autorităților, a instanțelor și a concurenților, cum arată cazurile de mai jos. „Multă putere cu puține frâne" este corect; „putere absolută" nu este.

 Același mecanism se vede la scară mică într-o asociație de proprietari, într-un comitet, într-o echipă de proiect în care unul singur hotărăște și nimeni nu poate verifica. Nu e nevoie de un răufăcător. Ajunge ca nimeni să nu întrebe.

 De ce am numit seria poluare, atunci, și nu pur și simplu declin? Putrezirea este boala unui singur organism. Poluarea este ce trece organismul în mediul din jur. Cât timp ceva putrezește singur, costul e al lui. Când se răspândește, costul cade pe alții care n-au fost de acord cu el. Textele anterioare au urmărit costul în afara firmei și în locuri unde se poate vedea.

 A ajuns în electricitate: Agenția Internațională a Energiei se așteaptă ca cererea centrelor de date să se dubleze aproximativ până în 2030, deși notează și că ele explică sub o zecime din creșterea cererii globale, o nuanță care merită păstrată. A ajuns în salarii, unde o analiză din acest an sugerează că efectul se vede mai întâi ca salarii comprimate, nu ca disponibilizări. Și a ajuns în contractele publice, unde o ofertă de lansare pentru o școală sau o primărie poate deveni dependență de un singur furnizor, tot mai costisitor de părăsit. În fiecare caz, pierderea cade pe cineva care n-a fost întrebat.

 Bunul-simț spune că unele promisiuni sunt prea mari ca să fie sincere. Legea e mai îngustă decât bunul-simț, iar diferența contează. Un panou deasupra unui magazin care spune „cea mai bună cafea din oraș" e o laudă pe care nu o verifică nimeni. Un panou care spune că cafeaua e din comerț echitabil, când nu e, face o afirmație pe care un client o poate testa și o instanță o poate examina. Cele mai multe sisteme juridice au tras demult linia aceasta, iar cazurile care au ajuns la o concluzie în ultimii ani se află de partea verificabilă a ei.

 În martie 2024, autoritatea americană a piețelor de capital a sancționat doi consilieri de investiții pentru declarații false despre folosirea acestor sisteme; împreună au plătit patru sute de mii de dolari. În septembrie 2024, comisia americană pentru comerț a anunțat cinci acțiuni împotriva unor firme care au folosit entuziasmul în jurul acestor sisteme ca să inducă clienții în eroare; într-unul dintre cazuri, un serviciu care se prezenta drept primul „avocat-robot" a acceptat să plătească o sută nouăzeci și trei de mii de dolari și să nu mai facă asemenea afirmații fără dovezi.

 Un rezumat juridic pe care l-am citit menționează și proceduri penale, între ele cazul unui fost conducător al unei platforme de angajări, acuzat că a indus în eroare investitori pentru douăzeci și șapte de milioane de dolari. O acuzație nu este o condamnare și nu numesc pe nimeni.

 Observă ce au în comun cazurile încheiate: afirmații concrete, care puteau fi verificate și au fost false, de pildă o firmă care spune că folosește o tehnologie pe care nu o folosește, sau o promisiune de randament. Previziunile despre „superinteligență" sunt altceva. Sunt afirmații despre viitor, greu de testat, și nu le voi așeza lângă acele cazuri ca și cum ar fi aceeași faptă.

 România are propriile reguli privind publicitatea înșelătoare, practicile comerciale neloiale și frauda. Nu sunt jurist, nu le-am citit destul de atent ca să spun cum s-ar aplica și nu voi spune dacă vreo promisiune anume ar constitui infracțiune aici; un jurist ar trebui să citească acest text înainte de publicare. Ce pot face, pornind doar de la cazurile încheiate, este să pun o întrebare despre un tipar: unde se oprește optimismul și unde începe inducerea în eroare?

 Acum o ipoteză, și vreau să arate ca una. Când o țară sau un bloc care a condus în tehnologie pierde teren în producție și industrie, o poveste despre o cursă care va decide totul mută competiția pe un teren unde acesta e încă puternic. Ridică miza și justifică bani publici, secretul și graba. Dacă așa stau lucrurile, povestea cursei servește și interesele celor care vor să-și recapete o poziție pierdută.

 Ce ar susține-o: vocabularul cursei în declarațiile oficiale, controalele asupra exportului de cipuri avansate, marile contracte publice, cheltuielile militare în creștere. Nu am adunat încă declarații concrete, cu date și surse, și până atunci nu pot prezenta nimic din toate acestea ca demonstrat.

 Ce o complică: competiția e reală. Alte state investesc în aceleași tehnologii, iar nu orice teamă de securitate e fabricată. Un conflict poate fi folosit de unii fără să fi fost inventat de ei, iar deosebirea dintre a profita de un conflict și a-l provoca este esențială. Nu pot dovedi intenții și nu voi atribui niciunui grup scopul de a provoca un conflict.

 Cele trei motive vechi din primul articol, frica, onoarea și interesul, sunt toate prezente în povestea aceasta. Frica de a rămâne în urmă. Onoarea, în prestigiul de a fi promis cel mai mult. Interesul, în banii investiți și contractele atribuite. Le amintesc nu ca să explic totul, ci fiindcă se văd mai ușor când ai un cuvânt pentru ce se întâmplă atunci când nimeni nu poate interveni.

 Unele limite sunt ale mele. Nu pot dovedi intenții. Nu pot prevedea când sau dacă se încheie valul. Nu pot ști câte dintre aceste promisiuni sunt sincere și câte calculate și nu pot spune ce face puterea cu caracterul unui om: cercetările sunt amestecate, iar eu nu sunt în măsură să văd în interiorul nimănui. S-ar putea ca și cuvântul să fie greșit. „Putrezire" se potrivește cazurilor pe care le cunosc; poate să nu se potrivească altora, iar locurile unde dă greș mă vor învăța probabil mai mult decât cele unde merge.

 Câteva cuvinte despre cum a fost făcut acest text. Ideile pe care le atribui lui Doctorow sunt rezumate din munca lui publică, cu vorbele mele, și mi-au putut scăpa nuanțe din ce a vrut el să spună. „Putrezire" este termenul meu, nu al lui, și nimeni nu ar trebui să-l citească drept traducere a cuvântului lui. Nu sunt economist și nici jurist; unde textul atinge banii sau legea, relatează ce au găsit alții, cu limitele precizate.

 Textul a avut ajutor editorial din partea unui asistent automat, iar acel asistent este făcut de Anthropic, una dintre firmele despre care scrie seria, așa că ce se spune aici despre asemenea firme se sprijină pe alte surse decât asistentul, iar partea aceea merită citită cu aceeași grijă. Ideea unei curse pentru supremație este o ipoteză și am scris-o ca atare.

 Seria se încheie deci cu o mărturisire: am pornit de la cuvântul altcuiva și am ajuns la unul al meu, iar acesta poate să nu fie ultimul.

 Înapoi la Botoșani, pisica s-a mutat de pe notițe pe tastatură, iar cafeaua s-a răcit din nou. Site-urile pe care le-am făcut încă merg, cele mai multe, iar în fiecare an câteva se opresc fără zgomot. Nu le-a stricat nimeni. Asta e cel mai apropiat lucru de un argument pe care îl am: lemnul nu face zgomot când putrezește. Auzi doar podeaua cedând când pui piciorul pe ea.

 A o auzi din timp e mai ales muncă plictisitoare. Înseamnă să întrebi cine are grijă de lucrul acesta, când a fost verificat ultima dată și ce se întâmplă în ziua în care pleacă omul care știe. Sunt întrebări mici, din cele care se sar într-o ședință, și le poate pune oricine folosește lucrul respectiv, cu mult înainte să cedeze podeaua.

 Dacă putrezirea nu face zgomot, cine ar trebui să asculte și ce ar trebui să facă cel care aude?

 
---

 **Bibliografie**

 *Verificate la sursă (✔)*

 
- ✔ Doctorow, C., „The Reverse-Centaur's Guide to Criticizing AI", Pluralistic.net, 5 decembrie 2025 (textul unei conferințe ținute la Universitatea Washington, pe 4 decembrie): https://pluralistic.net/2025/12/05/pop-that-bubble/
- ✔ Doctorow, C., „The real (economic) AI apocalypse is nigh", Pluralistic.net, 27 septembrie 2025 (eseu de blog scris după conferința de la Cornell): https://pluralistic.net/2025/09/27/econopocalypse/
- ✔ Doctorow, C., „Reverse centaurs are the answer to the AI paradox", Pluralistic.net, 11 septembrie 2025 (rezumatul unei coloane din *Locus*): https://pluralistic.net/2025/09/11/vulgar-thatcherism/
- ✔ Doctorow, C., „Swapping money for expertise", Pluralistic.net, 6 octombrie 2026 (cifrele lui financiare nu au sursă în text și nu sunt folosite aici): https://pluralistic.net/2026/10/06/nonfungible/
- ✔ Banca Reglementelor Internaționale (BIS), *Annual Economic Report 2026*, 28 iunie 2026, capitolul I, pp. 22–23: https://www.bis.org/publ/arpdf/ar2026e.htm
- ✔ Agenția Internațională a Energiei, *Energy and AI*, aprilie 2025.
- ✔ Comisia americană pentru valori mobiliare (SEC), acțiuni împotriva a doi consilieri de investiții pentru afirmații despre folosirea AI, martie 2024; Comisia federală americană pentru comerț (FTC), „Operation AI Comply", septembrie 2024.
- ✔ Galinsky, A. D., Magee, J. C., Inesi, M. E. și Gruenfeld, D. H., „Power and Perspectives Not Taken", *Psychological Science*, 17(12), 2006, pp. 1068–1074 (rezumat consultat). Înregistrări ale reproducerilor (secundar): Many Labs 3 (Ebersole și alții, 2016), consemnat ca nereușit în atlasul de reproduceri FORRT; Calin-Jageman și Kasprzyk, poster APS, 2017, rezultat amestecat. Un studiu despre putere, cultură și corupție, *The Journal of Social Psychology*, 164(6) (rezumat consultat).
- ✔ (secundar) AFP / *Fortune*, 28 martie 2025, relatări despre sondajul cercetătorilor făcut de Asociația pentru Avansarea Inteligenței Artificiale (peste trei din patru s-au îndoit că simpla scalare a metodelor actuale ar duce la inteligență generală). Procentul se verifică în raportul asociației înainte de publicare.
- ✔ (secundar, de verificat la surse primare) Bloomberg, „Big Tech Stock Buybacks Vanish as AI Spending Spree Eats Up Cash", 18 iunie 2026 (doar previzualizare); Wolf Street, 7 februarie 2026; ai2.work, despre estimările de investiții pe 2026, citând *Financial Times*.
- ✔ Apollo (Torsten Slok), analiză din 2026 despre salarii și expunerea la automatizare (folosire secundară; de verificat originalul).

 
---

  
