--- title: "Frumoasă imagine a domesticirii techno - mârțoaga slabă din basmul Harap Alb" date: 2026-09-23 description: "Calul năzdrăvan nu e un cal dresat. E un cal cu care eroul are o relație. Calul îl sfătuiește, îl ajută, îl salvează. În multe momente, calul știe mai mult." author: "Petru Cojocaru" categories: - name: "Stiință și civilizație" url: "https://cojocarupetru.info/stiinta-si-civilizatie.md" --- # Frumoasă imagine a domesticirii techno - mârțoaga slabă din basmul Harap Alb Omul, măsura ecranului. **Scrisoare pentru cei care n-au cunoscut niciodată lumea fără Wi-Fi** ”Calul ai să-l poţi alege punând în mijlocul hergheliei o tava plină cu jăratic” - Povestea lui Harap-Alb a lui Ion Creangă --- **Prolog: C:> și cursorul care aștepta** În 1997 aveam o problemă pe care voi n-o veți avea niciodată: nu aveam acces la un calculator. Nu vorbesc despre un calculator bun, cu placă video decentă, sau despre unul care nu se blochează când deschizi prea multe tab-uri. Vorbesc despre orice calculator. În Botoșani, în acel an, un PC era un obiect pe care îl vedeai la televizor, în filme americane dublate prost, sau în câteva birouri în care nu aveai ce căuta. Și totuși m-am înscris la un curs de două săptămâni, „Operator PC IBM”, la o instituție care facea cursuri. Avea două calculatoare funcționale si unul desfăcut defect, un instructor răbdător și un miros de praf încălzit pe care îl recunosc și astăzi, oriunde l-aș întâlni. Cursul s-a terminat după două săptămâni. Eu am mai stat șase luni. Nimeni nu mi-a dat vreo aprobare scrisă. Instructorul a ales să nu vadă că revin zi de zi, ca un câine care și-a găsit un stăpân. Mă așezam în fața ecranului verde, pe care clipea un singur lucru: `C:\>` Și, după el, cursorul. Linia aceea mică, albă, care apărea și dispărea la o jumătate de secundă. Vreau să vă descriu ce simțeam atunci, pentru că tot eseul acesta pornește de acolo. Cursorul acela aștepta. Nu mă chema, nu mă ademenea, nu-mi trimitea notificări, nu știa cum mă cheamă și nu voia să afle. Dacă nu scriam nimic, nu se întâmpla nimic. Mașina era complet, absolut, liniștitor pasivă. Tot ce făcea pornea de la mine. Dacă voiam să văd ce fișiere sunt pe disc, scriam `dir`. Dacă greșeam o literă, mașina îmi răspundea sec, `Bad command or file name`, fără să se supere și fără să mă judece, dar și fără să mă ajute. Trebuia să învăț eu limba ei, dar, odată învățată, ea făcea exact ce îi ceream. Nici mai mult, nici mai puțin. Acum trei decenii, mașina aștepta omul. Astăzi, omul e cel care așteaptă mașina: vibrația din buzunar, bifa albastră, încărcarea feed-ului, următorul videoclip care pornește singur înainte să apuci să hotărăști dacă îl vrei. Nu scriu asta ca să vă spun că „pe vremea mea era mai bine”. Nu era. Pe vremea mea, cei mai mulți oameni nu aveau acces la nimic din ce aveți voi, iar informația se distribuia cu țârâita, prin relații, prin noroc, prin rămânerea tolerată șase luni într-o sală în care nu aveai ce căuta. Voi aveți în buzunar mai multă putere de calcul decât toată Camera de Comerț din Botoșani, poate decât tot județul, în 1997. E un câștig enorm și nu-l disprețuiesc. Dar ceva s-a inversat pe drum. Și cred că merită să ne uităm împreună la ce anume. --- ## De ce vă scriu vouă Voi, cei care aveți acum între 20 și 25 de ani, v-ați născut cam în anii în care eu construiam primele site-uri pentru oameni care încă întrebau „dar la ce-mi trebuie mie internet?”. Ați crescut odată cu smartphone-ul. Nu vă amintiți o lume fără el, cum eu nu-mi amintesc o lume fără electricitate. Pentru voi, ecranul nu e o tehnologie, ci peisajul. E aerul. Tocmai de aceea e greu să vorbim despre el. Peștele, zice o glumă veche, e ultimul care descoperă apa. Nu vreau să vă țin o predică despre „detox digital”. Am văzut destule articole care vă spun să vă aruncați telefonul, să mergeți la munte și să citiți Tolstoi. Majoritatea sunt scrise de oameni care și-au făcut cariera pe internet și care, după ce au publicat articolul, s-au uitat de patruzeci de ori câte like-uri a strâns. Nu e o poziție pe care o respect, nici măcar când e a mea. Vreau altceva. Vreau să vă propun o întrebare veche de două mii cinci sute de ani și să vedem ce se întâmplă când o punem în fața ecranului. Întrebarea vine de la un grec pe nume Protagoras. Iar pentru ecran vom avea ca ghid un filosof francez, Stéphane Vial, care a scris una dintre cele mai inteligente cărți despre felul în care digitalul ne schimbă percepția. O să fiu de acord cu el în multe privințe. Într-una singură, dar esențială, o să mă despart de el. --- ## Omul, măsura tuturor lucrurilor Protagoras din Abdera a trăit în secolul al V-lea înainte de Hristos. Era sofist, adică un profesor itinerant care îi învăța pe tinerii bogați din Atena cum să vorbească în public, cum să convingă, cum să câștige un proces. Platon nu-l suferea. Aproape tot ce știm despre el știm din dialogurile lui Platon, adică de la adversarul lui, ceea ce e cam ca și cum ai afla despre un influencer doar din comentariile hater-ilor. Dintr-o carte pierdută a lui Protagoras ne-a rămas o singură frază, citată în dialogul *Theaitetos*: > Omul este măsura tuturor lucrurilor: a celor care sunt, că sunt, și a celor care nu sunt, că nu sunt. Să fim cinstiți cu el: Protagoras nu voia să spună ce o să vreau eu să spun. Ideea lui era una de relativism al percepției. Dacă mie vântul mi se pare rece și ție ți se pare cald, amândoi avem dreptate, fiecare pentru sine. Nu există un adevăr „obiectiv” deasupra percepțiilor noastre. Fiecare om e judecătorul propriei lumi. E o idee periculoasă și fascinantă în același timp. Periculoasă, pentru că, dacă fiecare are adevărul lui, atunci nimeni nu mai poate spune că altcineva greșește, iar asta seamănă îngrijorător de mult cu bulele în care vă închid algoritmii, unde fiecare își primește propria versiune a realității. Fascinantă, pentru că mută centrul de greutate de la lucruri la om. Eu vreau să citesc fraza lui Protagoras altfel. Nu ca pe o teorie despre adevăr, ci ca pe o regulă de prioritate. Omul ca măsură nu înseamnă că fiecare are adevărul lui. Înseamnă că lucrurile pe care le facem, inclusiv mașinile, trebuie judecate după ce fac din oameni. O unealtă e bună dacă îl face pe om mai liber, mai atent, mai capabil, mai prezent. E rea dacă îl micșorează, chiar dacă e spectaculoasă, profitabilă sau „inovatoare”. Pare evident. Dar nu e. Pentru că, în ultimii douăzeci de ani, măsura s-a mutat pe nesimțite. Am început să măsurăm oamenii după mașini: timp petrecut în aplicație, rata de retenție, engagement, câte secunde ai stat pe un videoclip înainte să dai mai departe. Nu mai întrebăm ce face aplicația din om, ci ce poate scoate aplicația din om. Măsura s-a inversat. Asta e toată povestea, restul sunt detalii. --- ## Un filosof care se uită la ecran Stéphane Vial nu e un nume pe care să-l fi auzit la facultate, probabil. E francez, filosof și designer, a predat la Universitatea din Nîmes, iar mai târziu la Școala de Design a Universității din Québec la Montréal. Cartea lui cea mai importantă se cheamă *L'être et l'écran*, adică *Ființa și ecranul*, un joc de cuvinte cu *Ființa și timpul* a lui Heidegger și cu *Ființa și neantul* a lui Sartre. A apărut în 2013, la Presses Universitaires de France, iar în 2019 a fost tradusă în engleză la MIT Press, sub titlul *Being and the Screen*. Ce face Vial diferit de alții care scriu despre tehnologie? Nu întreabă ce poate face tehnologia, cât de rapidă e, câți bani produce, ce joburi distruge. Pune o întrebare mai adâncă și mai ciudată: cum ne apare lumea prin tehnologie? Ideea lui centrală e că tehnicile nu sunt doar unelte, ci structuri ale percepției, care condiționează felul în care lumea ni se arată. Sună abstract, așa că să luăm un exemplu. Gândiți-vă la ochelari. Un om miop care își pune ochelarii nu folosește o unealtă așa cum folosește un ciocan. Nu se uită la ochelari, ci prin ei. Iar după o vreme uită că îi poartă. Lumea pur și simplu i se arată clară. Ochelarii nu i-au adăugat un obiect nou în viață. I-au schimbat felul în care îi apar toate celelalte obiecte. Acum gândiți-vă la telefonul vostru. Nu vă uitați la el, ci prin el: la prieteni, la știri, la muzică, la locurile în care vreți să mergeți, la oamenii de care vă îndrăgostiți. Iar după o vreme uitați că e acolo. Lumea pur și simplu vi se arată așa: în format vertical, cu posibilitate de scroll, cu un număr sub fiecare lucru care îi indică valoarea socială. Vial are un cuvânt pentru asta, un cuvânt greu, dar care merită învățat: **ontofanie**. Vine din grecescul *ontos*, ființă, și *phainein*, a (se) arăta. Ontofania înseamnă felul în care ființa, adică realitatea, ni se arată. Fiecare epocă tehnică are ontofania ei. Omul din epoca tiparului vedea lumea altfel decât omul din epoca manuscrisului. Omul din epoca trenului și a telegrafului percepea distanța și timpul altfel decât bunicii lui, care umblau cu căruța. Iar noi, spune Vial, trăim într-o ontofanie numerică: realitatea ni se arată prin interfețe, prin ecrane, prin programe. Nu e o metaforă. E o descriere literală a experienței voastre zilnice. Câte dintre lucrurile pe care le știți despre lume le-ați aflat direct, fără un ecran între voi și ele? Faceți exercițiul serios. Numărați. O să vă sperie cifra. --- ## Nu există „viața reală” Aici Vial spune ceva cu care sunt profund de acord și care cred că vă privește direct. Probabil ați folosit de o mie de ori expresia „în viața reală” sau „IRL”, ca s-o deosebiți de ce se întâmplă online. Generația mea a inventat distincția asta. Prin anii 2000, internetul era numit „spațiu virtual”, „cyberspațiu”, un fel de lume paralelă în care intrai și din care ieșeai. Ne logam și ne delogam. Aveam un nickname, o altă identitate, o altă viață. Ce se întâmpla pe chat nu se întâmpla „de-adevăratelea”. Vial spune că distincția asta e falsă. Pretinsa diferență dintre real și virtual nu există și n-a existat niciodată: trăim într-un mediu hibrid, online și offline deopotrivă. El numește viziunea veche un fel de dualism, o moștenire a lui Platon, care împărțea lumea într-una adevărată și una de umbre. Pe ecran am fi în peșteră, printre umbre, iar lumea adevărată ar fi afară. Dar gândiți-vă. Când cineva vă scrie un mesaj care vă rupe inima, inima vi se rupe „virtual”? Când primiți o ofertă de job pe e-mail, jobul e „virtual”? Când un grup de colegi râde de voi într-un chat de clasă, rușinea e „virtuală”? Când vă îndrăgostiți de cineva cu care ați vorbit luni de zile pe Instagram înainte să vă vedeți, dragostea e „virtuală”? Nu. Totul e cât se poate de real. Emoțiile sunt reale, consecințele sunt reale, banii sunt reali, iubirile sunt reale, depresiile sunt reale. Virtualul nu e o altă lume, ci o altă textură a aceleiași lumi. Și acum vine partea care mă interesează, pentru că de aici Vial trage o concluzie pe care eu vreau s-o duc mai departe decât a dus-o el. Dacă virtualul e real, atunci și răul din el e real. Manipularea prin interfață e manipulare reală. Dependența de feed e dependență reală. Un algoritm care îi arată unei fete de cincisprezece ani, la două noaptea, conținut despre cât de urât e corpul ei nu face un rău „virtual”. Supravegherea digitală e supraveghere adevărată. Nu mai există scuza „e doar internetul”. Mulți ani, companiile de tehnologie au profitat, conștient sau nu, de dualismul acesta. Dacă e „doar virtual”, nu trebuie reglementat ca lumea reală. Dacă e „doar un joc”, nu trebuie tratat ca un cazinou. Dacă e „doar o rețea socială”, nu e responsabilă pentru ce se întâmplă în casele oamenilor. Critica lui Vial la adresa dualismului e, fără ca el să insiste pe asta, și o armă etică. Ne obligă să luăm în serios tot ce se întâmplă pe ecran, cu aceeași seriozitate cu care am lua ce se întâmplă pe stradă. Voi știți asta deja, în oase. Generația mea a trebuit s-o învețe. Voi n-ați crezut niciodată că online nu contează. Doar că încă folosiți cuvintele noastre, „viața reală”, care vă mint puțin despre propria voastră experiență. --- ## Tata și motorul Aici trebuie să vă povestesc despre tatăl meu. Tata a fost mecanic. Nu filosof, nu inginer, mecanic. Omul care se apleca deasupra motorului deschis, cu mânecile suflecate și unghiile care nu mai ieșeau curate oricât le-ar fi frecat. Pentru mine a rămas, și după ce a murit, un fel de reper al cunoașterii: nu cunoașterea din cărți, ci cea din mâini. Cunoașterea care știe fără să poată explica. Un mecanic bun ascultă motorul. Nu-i trebuie un aparat de diagnoză ca să știe că ceva nu e în regulă. Aude un ritm schimbat, un zgomot în plus, o ezitare. Mâna lui știe cât de tare să strângă un șurub fără să-l rupă. Există o intimitate între om și mașină care pentru cei din afară pare magie. Și totuși, o lecție pe care n-am formulat-o niciodată cu voce tare, dar pe care am învățat-o privindu-l: tata cunoștea motorul, dar motorul nu-l cunoștea pe tata. Relația era asimetrică. Omul era cel care asculta, înțelegea, repara, hotăra. Motorul nu voia nimic de la el. Nu-l studia, nu-i cataloga obiceiurile, nu știa la ce oră se trezește și ce-l face trist. Motorul era, în sensul cel mai nobil al cuvântului, o unealtă. Iar tata era, fără discuție, stăpânul relației. Nu un stăpân tiranic, ci unul atent, uneori chiar tandru. Dar stăpân. De ce vă povestesc asta? Pentru că aici mă despart de Stéphane Vial. Vial spune, și o spune frumos, că tehnologia nu mai e separată de noi, dacă a fost vreodată. Suntem la fel de mult parte din mașină pe cât mașina e parte din noi. E o observație adevărată ca descriere. Când tata ascultă motorul, devine în sens real o prelungire a motorului, iar motorul o prelungire a urechii lui. Când voi vă mișcați degetul pe ecran fără să vă gândiți, telefonul a devenit o parte a corpului vostru. Dar formula „la fel de mult” ascunde o capcană. Sugerează o simetrie. Ca și cum relația ar fi echilibrată, ca și cum omul și mașina ar fi parteneri egali. Iar asta nu e adevărat, și nici nu trebuie să fie. Mașina lui tata nu îl cunoștea. Mașina voastră vă cunoaște. Știe la ce oră vă culcați, ce vă face să vă opriți din scroll, ce tip de față vă atrage, ce știri vă înfurie, ce cumpărați când sunteți triști. Știe, în unele privințe, mai multe despre voi decât știți voi. Iar asimetria s-a inversat. Nu mai e omul care ascultă motorul. E motorul care ascultă omul. Teza mea e simplă: relația dintre om și tehnologie poate fi intimă, reciprocă, profundă, dar prioritatea trebuie să rămână a omului. Nu e o simetrie, ci o ierarhie. Una bună, cum e ierarhia dintre grădinar și grădină sau dintre muzician și vioară. Vioara îl transformă pe muzician, îi deformează umărul și îi bătătorește degetele, îi schimbă auzul. Dar nimeni nu ar spune că vioara cântă cu muzicianul. Nu vreau să ies din relație. Vreau să rămân omul care ascultă motorul. --- ## Cine a ales felul în care vă apare lumea? Să ne întoarcem la ontofanie, la ideea că tehnologia hotărăște felul în care lumea ni se arată. Vial descrie fenomenul ca un filosof: ca pe ceva ce se întâmplă, o schimbare de epocă, aproape o forță a naturii. Ontofania industrială a venit cu mașina cu abur, cea numerică a venit cu calculatorul. Nimeni nu a ales-o, pur și simplu ne-a căzut pe cap. Și aici am a doua obiecție. Ontofania digitală nu a căzut din cer. Cineva a proiectat-o. Când vă deschideți aplicația preferată, felul în care lumea vi se arată nu e rezultatul „tehnologiei digitale” în general. E rezultatul unor decizii concrete, luate de oameni concreți, în birouri concrete, pentru scopuri concrete. Cineva a hotărât ca feed-ul să fie infinit, adică să nu existe un capăt, un moment în care să poți spune „gata, am terminat”. Cineva a hotărât ca videoclipul următor să pornească automat. Cineva a hotărât ca numărul de like-uri să fie vizibil sub fiecare postare. Cineva a hotărât ca notificările să fie roșii, nu gri. Cineva a testat zeci de variante de buton ca să vadă care vă ține cu două secunde mai mult. Nimic din toate acestea nu e natural. Totul e design. Iar designul are un scop. În lumea din care vin eu, cea a construirii de site-uri, există o întrebare pe care o punem la începutul fiecărui proiect: care e obiectivul? Pentru un site de primărie, obiectivul ar trebui să fie ca cetățeanul să găsească repede formularul de care are nevoie și să plece. Un site bun de primărie e unul pe care stai cât mai puțin. Pentru o platformă care trăiește din reclame, obiectivul e opus: să stai cât mai mult, pentru că fiecare minut în plus e un minut vândut cuiva. Shoshana Zuboff, o profesoară de la Harvard, a numit sistemul acesta **capitalism al supravegherii**: o economie în care materia primă e comportamentul uman, extras, prelucrat și vândut ca predicție. Cory Doctorow, un scriitor canadian, a inventat un cuvânt și mai colorat, **enshittification**, ca să descrie felul în care platformele sunt la început bune cu utilizatorii ca să-i atragă, apoi bune cu clienții de publicitate în detrimentul utilizatorilor, iar în final se întorc împotriva tuturor ca să stoarcă profit pentru acționari. Iar economistul grec Yanis Varoufakis merge și mai departe și vorbește despre **tehnofeudalism**: platformele nu mai sunt piețe, ci moșii digitale, iar noi suntem iobagii care le lucrăm pământul, adică le producem conținutul și datele, gratis. Nu trebuie să fiți de acord cu toate aceste teorii. Eu nu sunt de acord cu toate în toate detaliile. Dar au un lucru în comun, iar lucrul acesta completează ce spune Vial: ontofania digitală are proprietari. Felul în care vi se arată prietenii, iubirile, știrile, corpul propriu, viitorul a fost modelat de oameni care au interese. Iar interesele lor nu coincid întotdeauna cu ale voastre. Când eram eu tânăr, în 1997, calculatorul din sala de la Camera de Comerț nu mă spiona. Nu avea cum, nu avea nici măcar internet. Dar mai știu, din poveștile celor mai în vârstă din jurul meu, că cu zece ani înainte, în 1987, existau alte urechi care ascultau, alte dosare care se completau, alți oameni care voiau să știe la ce oră te culci și cu cine vorbești. Supravegherea nu a fost inventată de Silicon Valley. S-a mutat doar din dosarele de carton în servere și a trecut de la frică la confort. Pe vremuri te ascultau cu forța. Acum le dai singur, zâmbind, voluntar, în schimbul unui filtru care îți face tenul mai frumos. --- ## Anatomia sălbăticiei Am folosit în titlul acestui eseu, în mintea mea, cuvântul „domesticire”. Dar ca să vorbim despre domesticire, trebuie întâi să vorbim despre sălbăticie. De ce ar fi tehnologia sălbatică? Trei gânditori m-au ajutat să înțeleg asta, fiecare dintr-un unghi diferit. ### Tehnica merge singură Primul e Jacques Ellul, un sociolog francez cu o viață neobișnuită: a fost în Rezistență în timpul războiului, protestant devotat și un critic feroce al tehnicii încă din anii '50, când toată lumea era îndrăgostită de progres. Ellul a observat ceva neliniștitor: tehnica pare să aibă o logică proprie de creștere. Fiecare invenție creează probleme care cer alte invenții. Fiecare eficiență nouă devine standardul sub care nu mai poți coborî. Nu mai alegem tehnologia, ci ea se alege singură, iar noi alergăm după ea. Gândiți-vă la asta în viața voastră. V-a întrebat cineva dacă vreți să fiți disponibili non-stop pe mesagerie? Nu. Pur și simplu, odată ce a devenit posibil, a devenit obligatoriu. Dacă nu răspunzi în două ore, ceva e în neregulă cu tine. Tehnica n-a cerut voie. A venit și s-a instalat, iar normele sociale s-au rearanjat în jurul ei. Asta e prima formă de sălbăticie: tehnica ce crește după logica ei, nu după a noastră. ### Remediu și otravă Al doilea gânditor e Bernard Stiegler, tot francez, cu o biografie și mai neobișnuită: a descoperit filosofia în închisoare, unde ajunsese pentru jaf armat în tinerețe, și a ieșit de acolo unul dintre cei mai originali gânditori ai tehnicii din generația lui. Stiegler a reluat un cuvânt grecesc de la Platon: **pharmakon**. În greaca veche, cuvântul însemna în același timp remediu și otravă. Același lucru care te vindecă te poate omorî. Diferența e în doză, în context, în felul în care îl folosești. Pentru Stiegler, orice tehnică e un pharmakon. Scrisul ne ajută să ne amintim și ne slăbește memoria. Platon se plângea deja de asta. Internetul ne leagă de oamenii de departe și ne dezleagă de cei de lângă noi. Telefonul ne dă acces la toată cunoașterea lumii și ne fragmentează atenția până la punctul în care nu mai putem citi zece pagini legate. Asta e a doua formă de sălbăticie: nu o tehnologie rea, ci una ambivalentă, care poate lua oricare dintre direcții dacă nu e îngrijită. ### Pragul peste care unealta se întoarce împotriva ta Al treilea gânditor e cel mai important pentru mine: Ivan Illich. Un preot catolic născut la Viena, care a trăit mult în Mexic, un om enciclopedic și imposibil de clasificat. În 1973 a scris o carte scurtă, *Tools for Conviviality*, *Unelte pentru convivialitate*, pe care o recomand oricui vrea să înțeleagă ce ni se întâmplă astăzi, deși a fost scrisă înainte de calculatorul personal. Illich a observat că multe instituții și tehnologii moderne trec printr-un prag. Până la un punct, ajută. Dincolo de el, încep să producă exact opusul scopului lor. Exemplul lui clasic e mașina. La început, automobilul te face mai rapid. Dar când toată lumea are mașină, apar ambuteiajele, orașele se lățesc, distanțele cresc, iar la final petreci mai mult timp deplasându-te decât petreceau bunicii tăi mergând pe jos. Illich a făcut chiar un calcul celebru: dacă aduni timpul pe care îl petreci la volan cu timpul în care muncești ca să plătești mașina, benzina, asigurarea și reparațiile, ajungi la o viteză medie de deplasare de câțiva kilometri pe oră. Cam cât un om care merge pe jos. Acum aplicați ideea la rețelele sociale. La început, te conectează cu prietenii. Dincolo de un prag, te fac să te simți mai singur decât înainte. La început, te informează. Dincolo de prag, te dezinformează. La început, îți dau o voce. Dincolo de prag, te fac să vorbești doar ca să fii văzut, după regulile algoritmului, nu după ale tale. Illich a numit asta **contraproductivitate**. E a treia formă de sălbăticie, poate cea mai perfidă: unealta care nu devine rea dintr-odată, ci trece pe nesimțite pragul peste care începe să lucreze împotriva scopului pentru care ai luat-o în mână. ### Sălbăticia crescută în crescătorie Există și o a patra formă de sălbăticie, pe care niciunul dintre cei trei n-a apucat s-o vadă pe deplin, dar pe care eu o văd zilnic în meseria mea. Unele tehnologii nu sunt sălbatice din natură. Sunt crescute să fie așa. În lumea designului există un termen: **dark patterns**, tipare întunecate. Sunt trucuri de interfață făcute deliberat ca să te păcălească: butonul „Accept toate cookie-urile” e mare și colorat, iar „Refuz” e mic, gri și ascuns sub trei meniuri. Abonamentul se face dintr-un clic, dar ca să-l anulezi trebuie să suni la un număr care nu răspunde. Contorul care îți spune „Mai sunt doar 2 camere la acest preț!” când de fapt sunt treizeci. Streak-ul din aplicație care te face să te simți vinovat dacă rupi seria de 147 de zile. Toate acestea nu sunt accidente. Sunt testate, optimizate, măsurate. Iar aici ajung la distincția cea mai importantă a acestui eseu. --- ## Domesticire sau dresaj Există două feluri de a îmblânzi un animal sălbatic. Primul e **dresajul**. Îl înveți să execute comenzi prin recompensă și pedeapsă. Câinele lui Pavlov saliva la sunetul clopoțelului, pentru că fusese condiționat să asocieze clopoțelul cu mâncarea. Animalul dresat nu înțelege ce face. Reacționează. Nu e un partener, ci un mecanism. Al doilea e **domesticirea**. Aceasta e o relație care se construiește în timp, prin grijă, prin prezență, prin încredere. Câinele domesticit nu e doar dresat. E tovarășul omului. Există o reciprocitate: omul are grijă de câine, câinele are grijă de om. Dar e limpede cine hotărăște direcția drumului. Iar acum, întrebarea care mă neliniștește: în relația voastră cu tehnologia, cine e dresat? Pentru că, dacă vă uitați atent, tiparele întunecate, notificările, recompensele variabile ale feed-ului („oare ce o să găsesc la următorul refresh?”) sunt exact tehnicile dresajului. Clopoțelul lui Pavlov e vibrația din buzunar. Bucata de carne e like-ul. Iar animalul care salivează nu e telefonul. Nu v-o spun ca să vă acuz, pentru că mi se întâmplă și mie. Am cincizeci și ceva de ani, lucrez de aproape trei decenii cu tehnologia, știu exact cum sunt construite aceste mecanisme, pentru că unele le-am construit chiar eu, pentru clienți, în versiuni mai blânde. Și totuși, de multe ori, mâna mea ia telefonul înainte ca mintea mea să hotărască. Cunoașterea nu te vaccinează. Doar te face mai conștient de cât de dresat ești. De aceea insist pe cuvântul **domesticire**. Nu vreau să vă spun să fugiți de tehnologie. Nici să o lăsați să vă dreseze. Vreau să vă propun a treia cale, cea mai grea: să o domesticiți. Să intrați cu ea într-o relație în care voi rămâneți omul. --- ## Ce înseamnă o tehnologie locuibilă Aici mă întorc la Vial, pentru că, deși m-am despărțit de el în două puncte, în al treilea îmi dă cel mai frumos cuvânt din toată povestea. Vial e și teoretician al designului, a scris un *Scurt tratat despre design*. Iar în viziunea lui, designerii sunt cei care fac noua realitate digitală **locuibilă**. Inginerii inventează tehnologia, designerii îi dau formă umană. Primii construiesc motorul, ceilalți construiesc casa în care poți locui cu motorul acela fără să te ardă. Mi se pare un cuvânt minunat, „locuibil”. O casă locuibilă nu e doar o clădire în care încap. E un loc în care pot trăi: unde știu unde e lumina, unde pot închide ușa, unde pot dormi, unde pot primi oaspeți când vreau eu, nu când vor ei. Iar dacă pun „locuibil” de la Vial lângă „convivial” de la Illich, obțin ceva care seamănă cu un program. Pentru Illich, o unealtă e convivială atunci când poate fi folosită de oricine, cât de des sau de rar vrea, pentru scopurile pe care le alege el, fără să-l facă dependent de ea sau de un stăpân al ei. Bicicleta e o unealtă convivială. Biblioteca publică e o unealtă convivială. Telefonul fix cu disc al bunicii era destul de convivial: suna, răspundeai, vorbeai, închideai. O tehnologie locuibilă și convivială ar avea câteva trăsături. Le spun ca pe niște întrebări pe care le puteți pune oricărei aplicații, oricărui site, oricărui gadget. E, dacă vreți, un test de domesticire. **Pot să înțeleg ce face?** O tehnologie domesticită e lizibilă. Nu trebuie să știi tot ce se întâmplă în interiorul ei, dar trebuie să știi în mare ce face și de ce. Când vezi o postare în feed, știi de ce ți-a apărut? Dacă răspunsul e „nu am idee”, nu tu ești stăpânul relației. **Pot să mă întorc?** O tehnologie domesticită e reversibilă. Poți șterge, poți anula, poți ieși. Poți să-ți iei datele și să pleci. Dacă o platformă îți face imposibil să pleci, pentru că toți prietenii tăi sunt acolo sau pentru că ți-a luat zece ani de amintiri pe care nu le poți exporta, nu e o casă, e o cușcă aurită. **Merge în ritmul meu?** O tehnologie domesticită respectă timpul uman. Te lasă să termini. Are un capăt. Nu te întrerupe când nu vrei. Nu pornește singură următorul episod. Un om are nevoie de pauze, de plictiseală, de timp mort, de liniște. Un algoritm optimizat pentru retenție le urăște pe toate. **Mă face mai mult sau mai puțin capabil?** Aceasta e întrebarea lui Protagoras, reformulată. După ce ai folosit o unealtă, ești mai capabil sau mai neputincios? GPS-ul te duce oriunde, dar, dacă îl pierzi, mai știi să te orientezi? Un asistent de scriere te ajută să scrii, dar, dacă îl închizi, mai știi să-ți formulezi un gând? Nu e o întrebare retorică. Răspunsul poate fi și „mai capabil”. Dar trebuie să ți-o pui. **Cine câștigă când eu stau mai mult?** Dacă răspunsul e „eu”, e o unealtă. Dacă răspunsul e „altcineva, pe spatele meu”, e o momeală. Nu vă cer să aruncați toate aplicațiile care pică testul, pentru că n-ar mai rămâne aproape nimic. Vă cer doar să știți care dintre ele pică. Pentru că a ști e deja primul pas al domesticirii. Un animal sălbatic pe care îl cunoști e mai puțin periculos decât unul pe care nu-l vezi. --- ## O noapte, un fiu, o întrebare Am un fiu adolescent. E mai mic decât voi, dar nu cu mult, și e, într-un fel, și el cititorul acestui eseu. Într-o seară, stăteam amândoi în bucătărie. El, cu telefonul. Eu, cu laptopul. Între noi, o farfurie cu ceva ce se răcea. La un moment dat și-a ridicat privirea și m-a întrebat, fără legătură cu nimic: — Tu cum făceai când te plictiseai? N-am știut ce să-i răspund pe loc. Am încercat să-mi amintesc. Și mi-am dat seama că răspunsul cinstit era: *mă plictiseam*. Pur și simplu. Stăteam în plictiseală ca într-o cameră goală. Mă uitam pe geam. Mă uitam la tavan. Mă gândeam la lucruri. Uneori din plictiseala aceea ieșea ceva: o idee, un desen, o poveste, o hotărâre. Sau hotărârea de a mă întoarce zi de zi, șase luni, într-o sală cu două calculatoare, doar ca să văd ce se mai poate face cu `C:\>`. Plictiseala era o cameră în care locuiam. Astăzi e o cameră în care nimeni nu mai intră, pentru că ușa ei a fost zidită cu un ecran. Nu i-am ținut o lecție. Știu cum sună lecțiile părinților la vârsta aceea. I-am spus doar: „Mă plictiseam. Și cred că mi-a folosit.” A ridicat din umeri și s-a întors la telefon. Dar peste câteva zile l-am văzut stând pe balcon, fără nimic în mână, uitându-se la nimic. Nu știu dacă a avut vreo legătură cu discuția noastră. Probabil că nu. Dar mi-a plăcut să cred că da. Vă spun povestea asta pentru că domesticirea nu începe cu mari principii. Începe cu mici camere recucerite: zece minute pe balcon, o plimbare fără căști, un drum pe care îl faci fără GPS, o seară în care telefonul stă în altă cameră și descoperi că lumea nu s-a prăbușit. Nu e o revoluție, e grădinărit. --- ## Trezvia: un cuvânt vechi pentru o problemă nouă Vreau să aduc aici un cuvânt pe care probabil nu l-ați auzit niciodată în legătură cu tehnologia. Vine dintr-o tradiție care pare cât se poate de departe de Silicon Valley: tradiția călugărilor ortodocși din primele secole creștine, adunată într-o colecție de texte numită *Filocalia*, pe care părintele Dumitru Stăniloae a tradus-o în română cu o răbdare de benedictin, în ani în care a traduce texte creștine nu era tocmai o activitate încurajată. Cuvântul e **trezvie**. În greacă, *nepsis*. Pentru acești călugări, cea mai mare luptă a omului nu se dădea în afară, ci înăuntru, în atenție. Ei observaseră, cu o finețe psihologică uluitoare, felul în care gândurile vin în minte: întâi o imagine mică, o sugestie, apoi o conversație cu ea, apoi o învoire, apoi o obișnuință, apoi o robie. Isihie Sinaitul, unul dintre ei, a scris un întreg tratat despre trezvie, adică despre paza minții, despre capacitatea de a observa ce intră în tine înainte să te stăpânească. Nu vă cer să deveniți călugări. Nici eu nu sunt. Dar mi se pare extraordinar că oameni care trăiau în deșert, acum mai bine de o mie de ani, fără electricitate, au descris cu precizie exact mecanismul pe care îl exploatează astăzi economia atenției. Notificarea e sugestia. Deschiderea aplicației e conversația. Scroll-ul e învoirea. Ora pierdută e obișnuința. Senzația de gol la final e robia. Trezvia e, dacă vreți, versiunea interioară a domesticirii. Nu poți îmblânzi o tehnologie dacă nu ești treaz în fața ei. Nu poți fi măsura lucrurilor dacă nu te mai poți măsura pe tine. Și ce e interesant e că trezvia nu înseamnă fuga din lume. Călugării acestia nu fugeau de gânduri, ci le priveau în față. Nu spuneau „să nu mai ai gânduri”, ci „să nu lași gândurile să te aibă pe tine”. Transpus în lumea voastră: nu „să nu mai ai telefon”, ci „să nu lași telefonul să te aibă pe tine”. E o diferență de o literă și de o viață. --- ## Ce pot face cei care construiesc Până acum am vorbit mai ales despre voi ca utilizatori. Dar mulți dintre voi, la 20–25 de ani, sunteți sau veți fi și constructori de tehnologie: programatori, designeri, marketeri, antreprenori, funcționari care vor alege ce soft cumpără instituția, profesori care vor decide ce aplicații folosesc elevii. Asta înseamnă că veți avea în mână o bucată din ontofania altora. Veți hotărî, măcar puțin, cum li se arată lumea altor oameni. Vă spun din experiență: presiunea va fi mereu spre sălbăticie. Clientul va vrea mai mult engagement. Șeful va vrea o rată de conversie mai mare. Investitorul va vrea creștere. Și veți fi tentați să adăugați încă un pop-up, încă o notificare, încă un buton colorat care îl face pe om să apese înainte să se gândească. Va fi ușor. Va funcționa. Cifrele vor crește. Și totuși, există altă cale. Am lucrat ani de zile cu instituții publice, primării, școli, spitale, și am învățat că un site bun pentru un cetățean e un site care îl respectă. Care îi spune clar ce trebuie să facă. Care nu-l obligă să accepte cookie-uri de care nu are nevoie. Care funcționează și pentru bunicul cu ochelari groși, și pentru omul care vede prost, și pentru cel care are doar un telefon vechi și un semnal slab la marginea satului. Care îi protejează datele nu pentru că așa scrie în regulament, ci pentru că datele acelea sunt o bucată din viața lui. Securitatea informatică, pe care mulți o văd ca pe o corvoadă tehnică și birocratică, e de fapt o formă de grijă. A proteja datele cuiva înseamnă a-i proteja intimitatea. Accesibilitatea nu e o bifă într-un formular de conformitate, ci o formă de ospitalitate: ușa casei e destul de lată să intre și căruciorul. Dacă veți construi tehnologie, puneți-vă întrebarea lui Protagoras la fiecare decizie: ce va face asta din omul care o folosește? Nu doar ce va scoate din el, ci ce va face din el. Uneori răspunsul vă va costa bani. Nu întotdeauna, dar uneori. Iar atunci veți afla cât valorează principiile voastre. --- ## Obiecții, pentru că le aud deja Aș fi necinstit dacă aș încheia fără să ascult obiecțiile. Le aud și în capul meu. **„E ușor să vorbești așa la cincizeci și ceva de ani, când ți-ai făcut deja viața. Noi, dacă nu suntem online, nu existăm. Nu găsim job, nu ne găsim prieteni, nu ne găsim parteneri.”** Aveți dreptate. Și tocmai de aceea nu vă spun să ieșiți. Critica lui Vial la adresa dualismului funcționează și aici: nu există un „afară” curat unde să fugiți. Lumea hibridă e singura lume pe care o avem. Dar a trăi în ea nu înseamnă a o accepta așa cum a fost proiectată de alții. Înseamnă a-ți construi înăuntrul ei o casă locuibilă. Domesticirea nu e emigrare. E amenajare. **„Tehnologia e neutră. Depinde doar cum o folosești.”** Asta e fraza preferată a celor care vând tehnologie. Și e pe jumătate adevărată, pe jumătate falsă. E adevărat că depinde de folosire. Dar e fals că e neutră. Un cuțit poate fi folosit și în bucătărie, și ca armă, dar un cuțit de bucătărie e proiectat pentru bucătărie. O aplicație proiectată să te țină cât mai mult posibil nu e neutră. A fost făcută cu o intenție, iar intenția aceea e înscrisă în fiecare pixel. Tocmai asta e lecția lui Vial: tehnica nu e o unealtă transparentă, ci o structură a percepției. Nu e niciodată neutră, pentru că schimbă felul în care vezi. **„Și ce dacă suntem dresați? Suntem fericiți.”** Sunteți? Întreb serios, fără ironie. Uitați-vă la ce simțiți după o oră de scroll. Nu în timpul ei, după. Dacă răspunsul e „mă simt bine, odihnit, conectat, inspirat”, atunci poate că relația voastră cu aplicația aceea e deja una domesticită și n-aveți nevoie de sfaturile mele. Dar dacă răspunsul e „gol”, „obosit”, „puțin rușinat”, „nu știu unde a trecut timpul”, atunci ceva din voi știe deja ce știu și eu. **„Folosești AI ca să scrii articole despre cum tehnologia ne dresează. Nu e ipocrit?”** Aceasta e cea mai bună obiecție, așa că îi răspund în nota de la final, cu toată cinstea de care sunt capabil. --- ## Epilog: calul lui Harap-Alb Închei cu o poveste pe care o știți, pentru că ați citit-o la școală, probabil fără mare entuziasm: *Povestea lui Harap-Alb* a lui Ion Creangă. Vă amintiți începutul? Fiul cel mic al craiului trebuie să plece la drum lung, la împăratul Verde. Are nevoie de un cal. Iar Sfânta Duminică, deghizată în cerșetoare, îl sfătuiește să pună o tavă cu jăratic în mijlocul hergheliei. **Calul care va veni să mănânce jăraticul, acela e calul lui.** Și vine, desigur, cel mai prăpădit dintre toți. **O mârțoagă slabă, râioasă, pe care fiul craiului o lovește** de câteva ori cu frâul, pentru că nu-i vine să creadă că asta e comoara. Dar calul se întoarce și mănâncă jăraticul. Iar după ce mănâncă, se scutură și devine un cal năzdrăvan: frumos, puternic, care vorbește, zboară până la lună și îl sfătuiește pe erou în toate încercările care urmează. Mă gândesc de mult la scena asta, pentru că mi se pare cea mai frumoasă imagine a domesticirii pe care o cunosc. Calul năzdrăvan nu e un cal dresat. E un cal cu care eroul are o relație. Calul îl sfătuiește, îl ajută, îl salvează. În multe momente, calul știe mai mult decât stăpânul lui. Și totuși, drumul e al lui Harap-Alb. Calul nu hotărăște unde merg, ci ajută ca stăpânul să ajungă unde a hotărât el. E un partener puternic, poate mai puternic decât omul în anumite privințe, dar care rămâne în slujba unui rost omenesc. Și încă un detaliu: calul acesta devine năzdrăvan abia după ce primește jăraticul. Adică după ce omul îi dă ceva, îl hrănește, îl îngrijește, i se dedică. Domesticirea nu e doar stăpânire, e și grijă. Tehnologia nu devine bună singură. Devine bună când noi investim în ea atenție, înțelegere, discernământ, principii. Când o hrănim cu jăraticul propriei noastre treziri. Tehnologia de astăzi e, în multe privințe, un cal năzdrăvan. Poate zbura, poate vorbi, poate ști lucruri pe care noi nu le știm. Întrebarea nu e dacă să urcăm pe el. Am urcat deja, toți. Întrebarea e cine ține frâul și încotro mergem. Protagoras ar spune că omul e măsura tuturor lucrurilor. Eu spun mai modest: omul trebuie să rămână măsura drumului. Iar undeva, în mine, cursorul acela din 1997 clipește încă, alb pe negru, la o jumătate de secundă. Așteaptă. Nu mă cheamă, nu mă ademenește, nu știe cum mă cheamă. Așteaptă doar să hotărăsc eu ce scriu. Asta aș vrea să vă las: o mașină care vă așteaptă, nu o mașină pe care o așteptați voi. `C:\>` _ --- ## Nota autorului **Despre asistența.** Ca în toate textele mele, declar: acest eseu a fost structurat și redactat cu ajutorul unui asistent, pornind de la ideile, experiențele și reperele mele. Obiecția din capitolul ”Obiecții, pentru că le aud deja” e deci pertinentă, iar răspunsul meu e acesta: încerc să practic ce predic. Am folosit unealta ca pe calul lui Harap-Alb, nu ca pe clopoțelul lui Pavlov. Drumul, alegerile, experiențele și convingerile sunt ale mele. Asistentul a ajutat la formă. Dacă am reușit sau nu să rămân măsura acestui text, judecați voi. **Despre o șopârlă.** Fidel obiceiului, am strecurat în capitolul VI o șopârlă: paralela dintre dosarele de carton de dinainte de 1989 și serverele de astăzi. Nu e o simplă figură de stil. E teza că supravegherea nu dispare, ci își schimbă doar costumul, iar noi am trecut de la a o suferi la a o hrăni voluntar. **Pentru cine vrea să citească mai departe:** - Stéphane Vial, *L'être et l'écran. Comment le numérique change la perception*, PUF, 2013 (reeditare Quadrige 2017). Ediția engleză: *Being and the Screen*, MIT Press, 2019, împreună cu *A Short Treatise on Design*. - Stéphane Vial, *Court traité du design*, PUF, 2014. - Platon, *Theaitetos* (fragmentul lui Protagoras la 152a). - Ivan Illich, *Tools for Conviviality*, 1973. - Jacques Ellul, *Le système technicien*, 1977. - Bernard Stiegler, *Ce qui fait que la vie vaut la peine d'être vécue. De la pharmacologie*, 2010. - Shoshana Zuboff, *The Age of Surveillance Capitalism*, 2019. - Cory Doctorow, *Enshittification*, 2025. - Yanis Varoufakis, *Technofeudalism*, 2023. - *Filocalia*, vol. IV, trad. Dumitru Stăniloae (Isihie Sinaitul, *Cuvânt despre trezvie și virtute*). - Ion Creangă, *Povestea lui Harap-Alb*. ---