Stau adesea și încerc să-mi imaginez cum va arăta peisajul cognitiv în 2045, când elevii mei de astăzi vor avea copiii lor. Va fi creierul uman fundamental diferit, adaptat evolutiv la fragmentare și viteză? Sau vom asista la o corecție, la o întoarcere pendulară spre concentrare ca reacție la excesele prezentului? Optimiștii tehnologici argumentează că ne aflăm pur și simplu într-o fază de tranziție dificilă, că omul s-a adaptat la fiecare revoluție media – de la scris la tipărire la televiziune – și va face-o și acum. Că poate gândirea fragmentată nu este inferioară, ci doar diferită, adaptată la un mediu informațional supraabundent. Că tinerii dezvoltă noi forme de inteligență – abilități de procesare paralelă, de filtrare rapidă, de navigare în complexitate – pe care generația mea nici nu le poate percepe corect. Pesimștii – și mă număr parțial printre ei în zilele întunecate – văd o degradare ireversibilă a capacităților cognitive superioare, o societate care produce indivizi din ce în ce mai puțin capabili de gândirea profundă necesară pentru a rezolva problemele complexe cu care se confruntă omenirea. Văd o democrație erodată de incapacitatea de deliberare, o cultură apusă a cărei literatură și filozofie devin inaccesibile propriilor ei copii. Adevărul, bineînțeles, este probabil undeva între aceste extreme, și mult mai nuanțat. În acest capitol final de analiză, vom explora scenariile posibile cu onestitate intelectuală. Vom vorbi despre profesiile emergente – arhitecți ai atenției, antrenori cognitivi, designeri ai mediilor concentrative. Vom imagina cum ar putea arăta un curriculum educațional adaptat la aceste realități noi.
- Petru Cojocaru
- Hits: 52
Read more: XI. VIITORUL MINȚII: Scenarii și întrebări deschise
