• +40720 576 837
  • info@cojocarupetru.info
  • Monday-Friday: 08-18
Întrebarea „cum să rămân relevant?" este sinceră - Petru Cojocaru Întrebarea „cum să rămân relevant?" este sinceră - Petru Cojocaru
  • Blog
  • Română (România)
  • English (United Kingdom)

Întrebarea „cum să rămân relevant?" este sinceră.

Recomandat

Am scris adevărul într-o sală goală. De ce nu mă citează nimeni: nici Google, nici ChatGPT

Petru Cojocaru Marketing online 13 Noiembrie 2026 Accesări: 1607 28 Minute de citire

 Titlul e o mărturisire, nu o statistică.

„Lupta însăși către culmi ajunge să umple o inimă de om.” — Albert Camus, Mitul lui Sisif 

Face parte din seria „Camera goală”. Articolul 1 din 9.

Statistica are o sală de așteptare cu pereții vopsiți într-un verde care nu seamănă cu nimic din natură. Am venit cu dosarul într-o mapă de plastic, cu hârtiile în ordinea în care mi le ceruse formularul.Lângă perete, între ușă și calorifer, stătea un scaun galben, cum stau scaunele.

La ghișeu, funcționarul a luat dosarul, a numărat foile cu degetul, a pus ștampila pe prima pagină și a spus: „Gata, e depus.” N-a ridicat ochii. N-a întrebat ce scrie în el. Nu era treaba lui. Treaba lui era să numere.

Am rămas o clipă cu mâna întinsă după copia ștampilată. Mi-am dat seama atunci ce contează pentru o instituție ca asta: că dosarul există. Are număr de înregistrare, are dată, are semnătură. Dacă e adevărat, dacă e bine scris, dacă i-ar putea folosi cuiva, nu intră în nicio coloană.

Am ieșit.

Nu povestesc asta ca să acuz o instituție. Ghișeul a făcut exact ce are de făcut: a primit, a numărat, a înregistrat. Un dosar nu trebuie citit ca să fie primit. Trebuie să fie complet. Al meu era.

Acasă, Gri dormea pe pervaz. Am deschis site-ul și am numărat altceva: eseurile pe care le depusesem, luni la rând, în același fel. Cu titlu, cu dată, cu semnătură. Existau. Nu le citea nimeni.

Ce mă izbește, când mă întorc la scena asta, e cât de normal funcționa totul. Nimeni nu greșise. Ghișeul era deschis, ștampila era la locul ei, hârtiile erau în ordine. Lipsea doar ascultătorul, iar asta nu figurează pe niciun formular. Nu se poate raporta, nu se poate înregistra și nu se poate reclama, pentru că nimeni nu răspunde de el.

Clipa aceea, cu mâna întinsă după copia ștampilată, e cea mai exactă imagine pe care o am pentru tot ce urmează. Sunt lucruri care există oficial și nu există pentru nimeni. Au număr de înregistrare și n-au cititor.

Am depus un dosar complet. Nimeni nu l-a citit.

Pe scurt, 90 de secunde. Titlul e o mărturisire, nu o statistică. Am scris mult și, după puterea mea, cinstit, iar textele astea nu ajung să fie citate nici de motoarele de căutare, nici de sistemele de conversație care răspund în locul lor. Vestea proastă: motivul nu e calitatea textului. Vestea bună: nici nu e un defect al tău, pe care să-l repari scriind mai bine. Ipoteza acestei serii e că vizibilitatea, în 2026, ține de o infrastructură de încredere: de ce spun alții despre tine, în locuri pe care nu le controlezi. Un adevăr spus într-o încăpere fără ascultători rămâne adevăr, dar nu mai ajunge la nimeni. Articolul de față pune problema și îi dă un nume: mesagerul cu voce tare. Cifrele, sursele și metodele vin în articolele următoare, fiecare cu data și sursa ei. Aici nu e nicio cifră de la alții, doar experiența mea.

Înregistrați-vă pentru a citi mai departe …
Recomandat

Mi-am recunoscut limitele

Petru Cojocaru Cybersecurity Disponibil:  English (United Kingdom)  20 Octombrie 2026 Accesări: 4488 18 Minute de citire

Autodenunț

Supliment la seria ”Fără zgomot, totul e clar”  sau „Internetul Comprimat": ce spune seria despre cel care a scris-o și ce nu a verificat încă , redactat cu asistent avansat conform politicii editoriale.


De unde vine cuvântul

Cuvântul „autodenunț" nu apare în cele patru articole ale seriei. L-am primit de la altcineva, pe un drum pe care îl descriu, fiindcă face parte din subiect.

Un prieten a întrebat Google: De ce pare seria ”Fără zgomot, totul e clar”, un autodenunț? Răspunsul, care începe cu „Da, într-un sens profund filosofic și tehnic…", mi-a ajuns la mine; ulterior a urmat un al doilea, mai lung, cu o analiză a celor patru articole. După informațiile mele, ambele au fost generate de Gemini 4 Argon, modelul Google lansat în octombrie 2026. Nu pot confirma asta și nu știu ce material i s-a dat modelului: fișierele întregi, fragmente sau doar titlul. Nu reproduc cele două texte; citez din ele doar ce discut.

Trebuie spus de la început două lucruri despre drumul acesta. Întrebarea prietenului presupunea răspunsul: „de ce e un autodenunț?" nu cere să verifici dacă e unul. Iar răspunsul, ca orice rezumat, a făcut ceva cu textul: l-a păstrat în mare parte fidel, dar l-a și întărit, completat și, în câteva locuri, schimbat. Le compar mai jos cu articolele, rând pe rând.

Cuvântul îl primesc cu o rezervă și cu o recunoștință.

Rezerva: un autodenunț, în sens strict, e o mărturisire făcută împotriva propriului interes, de obicei către cineva care te poate trage la răspundere. Seria nu face asta. Ea își declară limitele, ceea ce e mai puțin: nimeni nu m-a întrebat nimic, nimeni nu m-a acuzat și nu riscă nimic.

Recunoștința: cuvântul numește ceva ce simțeam și nu știam să spun. Într-o serie despre cum un sistem influențează altul prin text, autorul stă în aceeași ecuație. Scrie cu un asistent, publică pe site-uri care oferă gemeni pentru asistenți și nu și-a verificat încă propriile pagini. Dacă seria ar fi tăcut despre asta, ar fi fost o serie despre alții.

În continuare folosesc cuvântul, cu rezerva de mai sus: ca nume pentru trei lucruri pe care seria le recunoaște, apoi pentru altele pe care nu le recunoaște și ar trebui.

Citește mai mult: Mi-am recunoscut limitele
Recomandat

Monopolul de la răscruce se destrăma. Și, pe măsură ce se destrăma, lumea începuse să-l iubească

Petru Cojocaru Google Disponibil:  English (United Kingdom)  17 Octombrie 2026 Accesări: 255 60 Minute de citire

Cum am ajuns să vorbesc de bine despre Google

Despre un sceptic al monopolurilor, un răspuns bine argumentat din AI Mode și ciudata amabilitate care apare când un colos începe să șovăie


Masa de după hram

Se făcuse ora la care o masă de duminică între două familii înrudite trece de faza politicoasă și intră în cea sinceră. Farfuriile cu sarmale fuseseră strânse, cozonacul rămăsese pe jumătate neatins, iar cafeaua turcească își făcea turul prin casă, adusă pe o tavă cu marginea de metal ștearsă de ani. Eram acolo pentru că ziua de hram îi adunase pe toți: cuscrii veniți de la țară, verii de la oraș, o mătușă despre care nimeni nu mai știa exact în ce grad ne e rudă, dar care avea, ca toate mătușile din lume, dreptul de a spune orice despre oricine.

Conversația a ajuns, cum ajunge mereu, la oamenii din sat. Cineva a pomenit de domnul Vasile, cel care ținuse magazinul mixt de la răscruce, singurul pe câțiva kilometri, aproape treizeci de ani. Și atunci s-a întâmplat lucrul care mi-a rămas în minte: toată masa a început să spună numai lucruri bune despre el.

— Om de omenie, a zis unchiul meu, lăsând ceașca jos. Ne-a ținut pe caiet o iarnă întreagă, când nu aveam un leu.

— Și făina o aducea el până la poartă, a adăugat cumnata. Nu cerea nimic în plus.

— Și la nunta lui Ionuț a dat vinul la preț de cost, a încheiat mătușa, cu tonul cuiva care închide un dosar.

Am ascultat, am dat din cap și, preț de câteva secunde, m-am simțit foarte confortabil în rolul de ascultător al unei povești frumoase. Apoi am simțit ceva neplăcut, ca o piatră într-un pantof. Pentru că eu îmi aminteam altceva. Îmi aminteam caietul acela. Îmi aminteam că datoria de pe caiet nu se stingea niciodată de tot, că prețurile erau cu câțiva bani mai mari decât în orașul unde nu mergea nimeni, fiindcă drumul costa mai mult decât economia. Îmi aminteam că, atunci când un om din sat încercase să deschidă o prăvălie concurentă într-un garaj, domnul Vasile fusese cel care aflase primul cine are datorii la el și cine nu. Nu spun că a făcut ceva ilegal. Spun că știa exact ce putere are și o folosea cu măsură, cum o folosesc cei care nu au nevoie să ridice vocea.

Dar de ce vorbeau toți de bine despre el acum? Răspunsul era pe masă, în vorbele care veniseră puțin mai devreme, dintr-o altă conversație: în comuna vecină se deschisese un supermarket, unul dintre acelea cu lumini albe, cărucioare înșirate la intrare și raftul cu oferte de săptămâna asta. Magazinul de la răscruce își pierduse în câteva luni jumătate dintre clienți. Cei mai tineri, cu mașini, își făceau cumpărăturile pentru o lună o dată pe săptămână, în drum spre oraș. Doar bătrânii și cei fără mașină mai treceau pe la domnul Vasile. Iar el, care în treizeci de ani nu dăduse niciodată un rest cu zâmbet, acum îi saluta pe nume și băga un pachet de biscuiți în plasă „pentru nepoți".

Citește mai mult: Monopolul de la răscruce se destrăma. Și, pe măsură ce se destrăma, lumea începuse să-l iubească
Recomandat

RAFTUL DE MIJLOC

Petru Cojocaru Cybersecurity 13 Octombrie 2026 Accesări: 9613 19 Minute de citire

Schița a fost scrisă după noaptea de 11 spre 12 octombrie 2026, când instalațiile frigorifice a peste 400 de supermarketuri franceze au fost vizate de un atac informatic (global aproximatim 6000 de device-uri de frig). Textul nu descrie evenimentul și nu are pretenții documentare. A pornit de la o bizarerie reală, frigiderele care „se dezgheață” la comandă, și a lăsat-o să se strice singură în limbaj, o metaforă a dezordinii cotidiene ”internetul lucrurilor” - ”Doamna Burlescu ține un termometru ridicat spre frigider, ca pe o lumânare” un semn că sfârșitul e aproape.


Comentariu introductiv

Iată o piesă care, de la primul clinchet al frigiderului, se anunță ca o revelație rară în peisajul teatral contemporan: o comedie a absurdului care, fără să-și piardă niciodată umorul fin și inteligența lingvistică, coboară treptat într-un Purgatoriu de o intensitate emoțională devastatoare.

„Schița în două acte” (sau, mai exact, Rafturile urmat de Purgatoriul) este o lucrare de frontieră. Autorul reușește să construiască un univers domestic aparent banal — o bucătărie cu colțuri nedeterminate, un frigider prea înalt, un prăjitor de pâine cu voce de bunic și un ceas care nu mai știe să ticăie corect — și să-l transforme, cu o precizie de ceasornicar, într-o metaforă totală a absenței, a uitării și a imposibilității de a mai comunica.

Ceea ce începe ca un joc de limbaj de tip Ionesco (obsia de curățenie a Domnului Burlescu, obsesia de temperaturi a Doamnei, dialogurile despre „hăcuit” cu ă și diferența dintre Revoluție și Insurecție) se metamorfozează, treptat, într-un poem dramatic despre pierdere. Vocea Ameliei, care răzbate din firul alb al prizei, este una dintre cele mai tulburătoare apariții din dramaturgia recentă: o prezență-absență care nu strigă doar după părinți, ci după dreptul de a mai exista în memoria lor.

Meritul esențial al textului stă în echilibrul perfect menținut între comic și tragic. Râsul spectatorului nu este niciodată anulat, ci doar transformat. El se face din ce în ce mai greu, mai conștient, până când, în final, rămâne doar aburul cald al prăjitorului — o îmbrățișare care nu mai ajunge la nimeni.

Regia, atunci când va exista, va avea de ales între a sublinia absurdul sau a lăsa tragedia să se strecoare pe nesimțite. Textul, însă, este deja complet: un organism dramatic viu, care respiră, care se topeste și care, în cele din urmă, se stinge odată cu bătăile din ce în ce mai rare ale unui ceas care a ajuns la unsprezece.

O piesă care merită văzută, recitită și ținută minte. Nu pentru că oferă consolare, ci pentru că, într-un mod aproape miraculos, face din uitare o formă de iubire încăpățânată.  

Față de textele clasice ale absurdului, „Raftul de mijloc” aduce o inovație modernă: anxietatea digitală. În timp ce piesele clasice vorbeau despre incomunicare în general, textul vorbește despre incomunicarea mediată și distrusă de rețea, unde fiica rătăcită nu mai ajunge fizic, ci se întoarce ca o voce distorsionată printr-un fir alb de priză, redusă la un simplu flux de date.

Cortina se ridică. Și, undeva, un fir alb începe să vibreze.

Citește mai mult: RAFTUL DE MIJLOC
Recomandat

Cine este în centrul acestui structuri care se proiectează?

Petru Cojocaru Similarități Istorice 09 Octombrie 2026 Accesări: 5479 19 Minute de citire

Trei răspunsuri la aceeași întrebare, și ce ar însemna să o pui înainte de prima linie de cod.

Al doilea SUPLIMENT din seria ”Noile tehnologii... da, totdeauna poluează”.  Primul supliment a numit ce se întâmplă când nimeni nu are grijă de un lucru. Acesta întreabă cum arată un lucru construit ca să fie îngrijit.


Pornesc de la un caz inventat de mine, ca să nu poată fi învinuit nimeni real. O primărie dintr-un oraș foarte asemănător cu Botoșaniul mută plata impozitelor locale pe o pagină nouă. În comunicat și în discursul de la lansare, pagina e descrisă drept construită în jurul cetățeanului. Pentru cei care au făcut-o, merge bine: au telefoane recente, conexiune rapidă și obiceiul de a citi un ecran. În prima dimineață o încearcă o vecină în vârstă. Pagina îi cere să se conecteze printr-o aplicație. Aplicația trimite un cod pe un număr de telefon pe care ea l-a schimbat acum doi ani. Pagina spune că codul e greșit. Pagina nu spune ce să facă mai departe.

Femeia merge la ghișeu. Funcționarul, căruia i se spusese că pagina va scurta cozile, nu știe ce să-i răspundă, fiindcă cel care a construit pagina a trecut la altă slujbă, iar contractul cu furnizorul a acoperit lansarea, nu lunile de după. Nimeni nu a fost neglijent într-un fel care să poată fi pedepsit. Fiecare a făcut partea pentru care a fost plătit. Și totuși pagina era, în cuvintele ei, centrată pe oameni, iar femeia e un om, în picioare la ghișeu, cu haina încă pe ea.

Încep de aici fiindcă expresia „centrat pe oameni" a devenit foarte frecventă, iar expresiile frecvente sunt cele pe care nu le mai verifică nimeni. O găsești pe coperta legilor, în discursuri, în broșurile firmelor. Acest supliment încearcă să afle ce înseamnă ea în trei locuri care o folosesc diferit, apoi întreabă ce ar trebui făcut ca ceva să o însemne de la primul desen. Nu sunt specialist în niciunul dintre cele trei locuri. Am citit documentele pe care le-am găsit, spun unde nu am citit și nu îți spun care loc are dreptate.

Citește mai mult: Cine este în centrul acestui structuri care se proiectează?
Recomandat

Povestea e mai ieftină decât dovada

Petru Cojocaru Similarități Istorice 09 Octombrie 2026 Accesări: 2509 20 Minute de citire

De la mania căilor ferate din Anglia până la Expediția Siciliană și la promisiunile de azi despre programe care ar rezolva totul: cum se vinde un viitor care nu a fost demonstrat.

Al patrulea din doisprăzece articole din seria ”Noile tehnologii... da, totdeauna poluează”. În articolul trecut am văzut că dovada vine, de obicei, după pagubă. Între avertisment și dovadă trece un timp, iar în acel timp circulă altceva: povestea. Iar povestea, spre deosebire de dovadă, nu costă aproape nimic să fie făcută și costă mult să fie verificată.


Într-o dimineață am ieșit după cafea și am trecut pe lângă un afiș lipit pe un gard, într-un oraș mic ca al nostru. Nu îl rețin cuvânt cu cuvânt, nici nu cred că merită. Promitea un lucru mare, simplu și foarte apropiat: nu mai trebuie să faci nimic, se ocupă el. Culorile erau proaspete, fraza era scurtă, iar în colț stătea o poză cu un om zâmbitor care părea să fi scăpat de toate grijile. Am mers mai departe, dar imaginea mi-a rămas în cap, așa cum rămâne un miros.

Mi-a venit în minte o vorbă veche, pe care o știm toți din copilărie: nu vinde pielea ursului din pădure. Proverbul nu spune că ursul nu există și nu spune că nu va fi prins. Spune doar ceva despre ordinea lucrurilor: întâi ursul, apoi pielea, apoi vânzarea. Afișele, de obicei, o iau invers.

Acest articol urmărește ordinea aceasta întoarsă. Încep cu o poveste adevărată din Anglia anilor 1840, cu mii de oameni care au cumpărat un viitor pe hârtie. Continui cu una din Grecia antică, despre un oraș întreg care s-a îndrăgostit de o expediție. Apoi mă uit la cum sună promisiunea de azi, despre programe care generează text, imagini și cod, și încerc să separ ce se știe, ce se bănuiește și ce nu a fost arătat.

Vreau să spun de la început ce nu pretind. Nu spun că ceea ce se promite azi va eșua, și nu spun că se va împlini. Nu știu, iar cine spune că știe, într-un sens sau în altul, are de obicei ceva de vândut sau ceva de apărat. Spun un lucru mai mic: dacă știi cum arată o poveste vândută fără dovadă, o recunoști mai ușor când o vezi, indiferent de produsul de pe afiș.

Să încep cu căile ferate. Prima linie importantă a Angliei, între Liverpool și Manchester, s-a deschis în 1830. A mers bine, a atras oameni, a arătat că ideea nu e o fantezie. După ea au urmat altele, treptat. Spre mijlocul anilor 1840, ceva s-a schimbat: entuziasmul a încetat să mai fie despre linii concrete și a devenit despre ideea de a avea o parte din ele. Istoricii numesc perioada mania căilor ferate.

Condițiile erau favorabile unei astfel de ape tulburi. O lege veche, care îngrăda înființarea de societăți pe acțiuni, fusese abrogată în 1825. Acțiunile se puteau cumpăra cu un depozit de zece la sută din preț, restul urmând să fie cerut mai târziu. Dobânzile erau scăzute, iar acțiunile de căi ferate rendeau mai bine decât obligațiunile statului. Cine avea puțini bani putea intra în joc, iar cine intra cu puțin putea spera la mult.

Citește mai mult: Povestea e mai ieftină decât dovada
Recomandat

Cine pe cine urmează, forma funcția sau funcția forma?

Petru Cojocaru AI - o unealtă Disponibil:  English (United Kingdom)  06 Octombrie 2026 Accesări: 3173 34 Minute de citire

Forma urmează funcția? Prejudecata inductivă și poveștile care ne ajută s-o vedem.

Despre cum o frază de arhitect din 1896 descrie, pe dos, ceea ce se întâmplă astăzi în sistemele de calcul antrenate pe date


Notă de vocabular. În acest text nu folosesc sintagma „inteligență artificială" și nici abrevierea ei (IA, AI), și evit expresiile care atribuie unei mașini stări de spirit sau intenții: „gândește", „înțelege", „știe", „vrea", „vede", „își alege", „sfătuiește", „ține companie". Vorbesc despre sisteme de calcul, modele statistice și interfețe conversaționale și descriu ce produc, calculează sau reproduc, nu ce „simt" sau „înțeleg". Păstrez doar denumirile tehnice consacrate („învățare automată", „rețea neuronală", „antrenare") și titlurile lucrărilor citate, ca să nu falsific sursele. Personajele din basme gândesc și simt; analogiile cu ele privesc doar structura unui mecanism, nu o minte a mașinii.


Un atelier, o frază și o inversare

Tata repara motoare. Atelierul lui avea miros de ulei, o lampă suspendată deasupra băncii de lucru, un radio mereu pornit și scule așezate într-o ordine care mie, copil, mi se părea de neînțeles. Nu era o ordine de după etichete sau alfabet; era a lui. Și totuși, când avea nevoie de o cheie, mâna lui știa unde e, fără să se uite.

Dacă îl întrebam de ce le ținea așa, nu primeam un răspuns, ci o frază pe care o spunea des, în fața oricărui lucru stricat: „Se mai poate repara". Forma atelierului nu fusese proiectată după un plan. Se așezase, în ani, după ce făcuseră mâinile lui de mii de ori.

Mă gândesc des la atelierul acela când citesc despre sistemele de calcul antrenate pe date, pentru că el pune, la scară mică, o întrebare mult mai mare: cine pe cine urmează, forma funcția sau funcția forma?

Formula care a pus întrebarea în circulație îi aparține arhitectului american Louis Sullivan. În 1896, într-un eseu despre clădirea înaltă de birouri, el a scris că forma urmează întotdeauna funcția.

Formula a devenit lozincă a modernismului: întâi știi la ce servește un lucru, apoi îi dai înfățișarea care i se potrivește. Scaunul are patru picioare pentru că trebuie să stea, nu pentru că patru picioare arată bine.

În sistemele antrenate pe date, relația aceasta se răstoarnă. Și tocmai de aceea merită scrisă o serie întreagă despre ea.

Să explic de ce. Când construiești un sistem prin antrenare, nu poți ști dinainte, în sensul tare al cuvântului, ce funcție va ajunge să calculeze. Știi ce funcție vrei să obții: să clasifice imagini cu pisici, să producă o traducere, să estimeze vremea. Dar funcția pe care o calculează efectiv, cea pe care o reproduce pe date întâlnite abia după antrenare, depinde de o serie de alegeri de formă: arhitectura rețelei, procedura de antrenare, datele folosite, constrângerile impuse. Inginerii au un nume precis pentru ansamblul acestor alegeri. Îl numesc inductive bias, adică prejudecată inductivă.

Cuvântul „funcție" are, în plus, două sensuri care aici se întâlnesc. Unul e matematic: un model de învățare automată este, în esență, o funcție care duce intrări în ieșiri, iar procedura de antrenare selectează, dintre nenumărate funcții posibile, una potrivită. Celălalt e social: ce fac oamenii, de fapt, cu această tehnologie? Cele două sensuri nu se suprapun, dar se influențează, și mare parte din acest text încearcă să le țină în același cadru.

Pentru ca discuția să nu rămână abstractă, am făcut un lucru pe care îl fac des în texte mele: am chemat în ajutor basmul românesc. Nu ca decor, ci ca mnemonic. Un cititor de șaptesprezece sau douăzeci de ani a întâlnit, aproape sigur, la școală, pe Harap-Alb, pe cele două fete din basmul lui Creangă, sau pe Făt-Frumos care pleacă după tinerețe fără bătrânețe. Aceste imagini sunt deja în capul lui. Pot fi folosite ca niște cârlige de care să atârne idei care altfel alunecă.

O avertizare însă, ca să fiu cinstit față de basm. Analogiile din text sunt interpretări, nu echivalențe tehnice. Harap-Alb nu este o rețea neuronală și nu a fost gândit ca atare. Unde analogia ține, o folosesc; unde se rupe, spun că se rupe. Mai e un amănunt de precizie: Harap-Alb și basmul fetelor sunt basme culte, scrise de Ion Creangă pe motive populare, iar Meșterul Manole este baladă și legendă, nu basm propriu-zis. Le adun totuși sub același acoperiș, pentru că funcționează ca imagini comune ale unei culturi.

Textul urmează opt pași. Începe cu ce este, concret, prejudecata inductivă și de unde vine ideea. Continuă cu felul în care arhitecturile moderne încorporează ipoteze despre lume. Apoi trece prin cea mai importantă dispută din domeniu, „lecția amară" a lui Rich Sutton și răspunsurile la ea. Se oprește la ce știm, public și la acest moment, despre ce funcții îndeplinesc de fapt aceste sisteme în uzul curent. Și încheie cu limitele și costurile formei.

Citește mai mult: Cine pe cine urmează, forma funcția sau funcția forma?
Recomandat

Spațiul delimitat în care pericolul a fost exclus dinainte

Petru Cojocaru AI - o unealtă Disponibil:  English (United Kingdom)  01 Octombrie 2026 Accesări: 1178 42 Minute de citire

Gardul din parc.

Despre libertate, limită și viteză, de la basm la sistemele automate de calcul.

Pe scurt Libertatea nu este absența gardului, ci spațiul delimitat în care pericolul a fost exclus dinainte. De aici decurge o teză simplă și incomodă: viteza cu care putem merge, într-o poveste sau într-o tehnologie, depinde de calitatea limitelor pe care le-am pus. Nu de numărul lor, ci de cât de vizibile, de proporționale, de ușor de revizuit și de bine cunoscute sunt. Pornesc de la un parc pentru câini, trec prin interdicția din basme, prin sacrificiul din legenda Meșterului Manole și prin ritualurile de inițiere, ajung la mecanismele cu care se limitează astăzi sistemele automate de calcul și mă opresc la costul gardului, pe care nimeni nu-l plătește degeaba.

„Îmi duc cățelușul în parcul pentru câini pentru că vreau să aibă libertate, dar nu vreau să fugă în stradă. Câinele vede gardul și nu trece de el. Se poate juca în voie, iar eu știu că este în siguranță. Cheia pentru a avansa rapid [în dezvoltarea AI] este să ai gardurile potrivite."

(Textul de la care pornește acest eseu, reprodus întocmai. Keith Fulton, Chief Data Officer și Chief AI Officer în cadrul companiei fintech Jack Henry)


Cursorul care clipea

În 1997 am stat șase luni într-o sală din Botoșani în care, strict vorbind, nu aveam ce căuta. Mă înscrisesem la un curs de două săptămâni, „Operator PC IBM". Cursul s-a terminat, dar sala a rămas deschisă. Erau două calculatoare care funcționau și unul desfăcut, un instructor care a ales să nu observe că vin în fiecare zi și un ecran verde pe care stătea o singură linie, C:\>, urmată de un cursor care apărea și dispărea la fiecare jumătate de secundă.

Pe ecranul acela nu apărea nimic de la sine. Dacă nu tastam, rămânea totul neschimbat. Dacă tastam o comandă exactă, comanda se executa exact. Dacă greșeam o literă, apărea un mesaj sec, fără explicații și fără ton, iar eu rămâneam să mă descurc. Era, cum aș spune acum, o unealtă pură: tot ce se petrecea pornea de la mine și se oprea unde mă opream eu.

Și totuși, chiar și acolo, la o mașină atât de pasivă, exista un gard.

Dacă dădeam comanda care șterge toate fișierele dintr-un director, programul nu o executa pe loc. Afișa o întrebare, în engleză, dacă sunt sigur, și se oprea până apăsam o literă: da sau nu. Dacă încercam să pregătesc discul pentru o folosire nouă, ceea ce însemna să șterg tot ce era pe el, mesajul era și mai apăsat: toate datele de pe disc vor fi pierdute. Nimic din toate astea nu mă împiedica să fac ce vreau. Gardul nu era o interdicție. Era o a doua poartă, pusă exact în fața singurului gest care nu se mai poate desface, și cerea un lucru mic: să repet, conștient, ceea ce cu o clipă înainte făcusem din grabă.

Azi cred că tocmai întrebarea aceea mă lăsa să încerc. Pe un calculator din care depindeau toți cei din sală, un începător ca mine ar fi fost un pericol dacă fiecare greșeală de tastare ar fi putut șterge totul fără nicio frână. Eu însă puteam tasta repede, puteam încerca comenzi pe care nu le înțelegeam încă, puteam citi, greși, relua. Viteza cu care am învățat în jumătatea aceea de an nu a venit din lipsa limitelor. A venit din faptul că singurul loc în care o greșeală costa foarte mult era păzit.

Cu ani mai târziu, când am început să lucrez cu site-uri și cu mașini mult mai complicate, am recunoscut ideea sub alte nume: copie de rezervă, drepturi de acces, mediu de probă. Toate sunt variante ale întrebării din 1997. Nu spun „nu face", spun „fă, dar nu acolo unde nu te mai poți întoarce".

Despre această structură simplă vorbește tot ce urmează.

Citește mai mult: Spațiul delimitat în care pericolul a fost exclus dinainte
Recomandat

Aurul din crăpătură

Petru Cojocaru Stiință și civilizație Disponibil:  English (United Kingdom)  26 Septembrie 2026 Accesări: 1296 35 Minute de citire

Rămășița: cum continuă o societate care și-a uitat valorile, și ce vă pot lăsa vouă

Ninive, nu Gomora — partea a III-a din III

Pe scurt Civilizațiile nu continuă prin mase și nici prin eroi, ci prin rămășițe: câțiva oameni care nu mint, câteva locuri care păstrează, câteva unelte ținute la locul lor și copii care încep din nou. A doua șansă nu șterge căderea. O face vizibilă, ca aurul cu care japonezii lipesc un bol spart. Pe web, rămășița sunt arhivele, codul deschis și oamenii care încă scriu. Acasă, sunt cei de la masă.


Bolul spart

În Japonia există o artă cu un nume scurt: kintsugi, „îmbinarea cu aur”. Când un bol de ceramică se sparge, meșterul nu-l aruncă și nu-l lipește pe ascuns. Adună cioburile, le lipește cu un lac în care a amestecat pulbere de aur și lasă cusătura la vedere. Bolul reparat are pe el o hartă strălucitoare a spărturii. Nu e mai puțin frumos decât înainte. Pentru mulți, e mai frumos.

O poveste spune că arta s-a născut în secolul al XV-lea, când un shogun și-a trimis bolul preferat la reparat și l-a primit înapoi prins cu scoabe de metal, urâte. Meșterii japonezi au căutat atunci o cale mai bună. Fie că e legendă, fie că nu, ideea a rămas: urma reparației nu e o rușine. E istoria obiectului.

Economia în care trăim face exact invers. Aruncă. Telefonul care nu mai primește actualizări după câțiva ani, deși merge perfect. Site-ul unei instituții șters la schimbarea conducerii, cu tot cu arhiva lui. Postarea dispărută fără urmă când s-a închis platforma. Tot ce se strică e înlocuit, iar tot ce e înlocuit e uitat.

Codul deschis lucrează ca meșterul de kintsugi. Când cineva repară o greșeală, reparația rămâne la vedere, în istoricul versiunilor: ce era stricat, cine a reparat, când și de ce. Iar unele companii care fac modele predictive au început să publice, tot la vedere, rapoarte despre greșelile și limitele modelelor lor: unde greșesc, ce nu știu, ce s-a corectat de la o versiune la alta. E puțin. Dar e aur pus în crăpătură, nu adeziv ascuns. Un model care își arată greșelile e mai de încredere decât unul care pretinde că nu are niciuna.

Vouă, celor tineri, arta aceasta vă e mai aproape decât credeți. Hainele second-hand, telefonul reparat în loc de cel nou, bicicleta refăcută din piese: toate poartă urmele unei vieți dinainte și nu le ascund. La fel și cicatricile voastre, cele de pe piele și cele dinăuntru. Nu mai trebuie ascunse.

Iar voi, părinții, aveți acasă meșterul de kintsugi cel mai important: copilul care greșește. Poate fi pedepsit și atât. Sau poate fi ajutat să repare: să-și ceară iertare, să lipească ce a spart, să refacă tema. Pedeapsa ascunde crăpătura. Reparația o umple cu aur.

Data viitoare când se sparge ceva în casă, o cană sau un ghiveci, lipiți-l împreună cu copilul de zece ani și spuneți-i povestea în timp ce lucrați. În Japonia, când se sparge un bol frumos, meșterii nu-l aruncă. Îl lipesc cu aur, ca să se vadă unde s-a spart, pentru că asta face parte din povestea lui. Apoi întrebați-l ce cicatrice de-a lui îi place: genunchiul julit la bicicletă, dintele rupt, o ceartă după care a rămas mai bun prieten cu cineva.

Pe scurt, de unde venim. În „Zece drepți” am văzut că o cetate e ținută de câțiva, iar a doua șansă e un an în plus, cu sapa în mână. În „Șapte reparații” am mers înapoi pe drumul stricăciunii, de la blândețe la smerenie, cu câte un gest mic pentru fiecare virtute. Rămăsese o întrebare: un om reparat nu e de ajuns. Cum continuă o societate care și-a uitat valorile? Istoria are un răspuns neașteptat. Nu prin mulțimi și nici prin eroi. Prin rămășițe.

Citește mai mult: Aurul din crăpătură
Recomandat

Filozofii de a exista lăsate de strămoși ”cu limbă de moarte!” despre Web

Petru Cojocaru Stiință și civilizație Disponibil:  English (United Kingdom)  24 Septembrie 2026 Accesări: 1666 48 Minute de citire

Ce mi-au lăsat morții mei, și ce ne-au lăsat morții internetului

Trei  legi lasate ”cu limbă de moarte!” de strămoși, puse lângă testamentele celor care au inventat rețeaua WWW. 

Legea se schimbă, se amână, se ocolește. Ce s-a lăsat cu limbă de moarte nu e paragraf din cod — e filozofie de viață: nu vinde pământul, ține pomelnicul, nu exagera. Nu reglementează. Orientează.
De-aia paralela cu fondatorii internetului e mai ascuțită decât pare. Barlow, Postel, Berners-Lee, Swartz n-au scris legi. Au lăsat orientări: rețeaua e a tuturor, fii conservator în ce trimiți și liberal în ce accepți, aceasta e pentru toată lumea, eliberați cunoașterea. Când platformele le-au tratat ca pe documente de arhivă — citate la aniversări, uitate a doua zi — n-au încălcat un regulament. Au trădat o filozofie de viață.
Și filozofia de viață, spre deosebire de lege, n-are poliție. Are doar conștiință, sau n-are, fără intenția trainicului ci a efemerului.

La căpătâi

La noi, cine moare nu pleacă de tot până nu spune ceva. Nu e o regulă scrisă nicăieri, dar toată copilăria mea am auzit-o în forme diferite. „A lăsat cu limbă de moarte” era o propoziție care încheia orice discuție. Nu mai aveai ce comenta. Puteai să nu fii de acord cu mortul cât a fost viu, puteai să te fi certat cu el pe hotarul unei grădini sau pe o datorie de doi lei, dar ce a spus la urmă devenea lege. Nu lege de stat, mai grea decât aceea. Lege de conștiință.

Am crescut cu trei asemenea legi. Nu le-am cerut, nu le-am semnat, dar le port. Bunicul a spus să nu vindem pământul. Bunica vorbea, în ultimii ei ani, aproape numai despre pomeniri: cine trebuie pomenit, când, cu ce, cine face coliva, cine duce colacii la biserică. Iar un unchi de-al meu, un om pe care satul îl ținea minte pentru felul în care râdea, spunea că bucuria de a trăi stă în a nu exagera cu nimic, nici cu mâncarea, nici cu băutura, nici cu munca, nici cu supărarea.

Toți trei sunt morți de mult. Atât de mult încât uneori trebuie să mă opresc și să socotesc anii. Și totuși ce au spus ei s-a așezat în mine mai adânc decât aproape orice am citit.

În ultimele săptămâni am lucrat la o structură despre altfel de testamente: ce au lăsat în urmă oamenii care au gândit internetul. Licklider, Postel, Engelbart, Barlow, Swartz, Berners-Lee. Unii sunt morți, alții încă își scriu memoriile. Și, citind ce au spus, am avut o senzație ciudată. Semănau cu ai mei. Nu ca stil, ca direcție. Unii au spus, în felul lor, „nu vindeți pământul”. Alții au vorbit despre memorie și despre cum se pomenesc cei care au fost. Și aproape toți, cei mai lucizi dintre ei, au ajuns la final la o formă de cumpătare, la ideea că o unealtă bună e cea care nu te consumă.

Textul acesta e încercarea mea de a pune cele două căpătâie unul lângă altul. Pe de o parte, patul din casa bătrânească, cu icoana în colț și cu candela care fâlfâia când se deschidea ușa. Pe de alta, căpătâiul unei rețele pe care am văzut-o născându-se, pe care mi-am câștigat din ea pâinea și pe care acum o văd, în multe privințe, murind în forma în care am iubit-o.

Nu sunt sigur că paralela ține până la capăt. Dar cred că merită încercată, pentru că altfel riscăm să tratăm testamentele fondatorilor rețelei ca pe niște documente de arhivă, citate la aniversări și uitate a doua zi. La noi, cele spuse cu limba de moarte nu se citează. Se execută sau se trădează. A treia cale nu există.

Sau cel puțin așa credeam când am început să scriu.

Citește mai mult: Filozofii de a exista lăsate de strămoși ”cu limbă de moarte!” despre Web
Recomandat

Frumoasă imagine a domesticirii techno - mârțoaga slabă din basmul Harap Alb

Petru Cojocaru Stiință și civilizație Disponibil:  English (United Kingdom)  23 Septembrie 2026 Accesări: 293 36 Minute de citire

Omul, măsura ecranului.

Scrisoare pentru cei care n-au cunoscut niciodată lumea fără Wi-Fi

”Calul ai să-l poţi alege punând în mijlocul hergheliei o tava plină cu jăratic” - Povestea lui Harap-Alb a lui Ion Creangă


Prolog: C:> și cursorul care aștepta

În 1997 aveam o problemă pe care voi n-o veți avea niciodată: nu aveam acces la un calculator.

Nu vorbesc despre un calculator bun, cu placă video decentă, sau despre unul care nu se blochează când deschizi prea multe tab-uri. Vorbesc despre orice calculator. În Botoșani, în acel an, un PC era un obiect pe care îl vedeai la televizor, în filme americane dublate prost, sau în câteva birouri în care nu aveai ce căuta. Și totuși m-am înscris la un curs de două săptămâni, „Operator PC IBM”, la o instituție care facea cursuri. Avea două calculatoare funcționale si unul desfăcut defect, un instructor răbdător și un miros de praf încălzit pe care îl recunosc și astăzi, oriunde l-aș întâlni.

Cursul s-a terminat după două săptămâni. Eu am mai stat șase luni.

Nimeni nu mi-a dat vreo aprobare scrisă. Instructorul a ales să nu vadă că revin zi de zi, ca un câine care și-a găsit un stăpân. Mă așezam în fața ecranului verde, pe care clipea un singur lucru:

C:\>

Și, după el, cursorul. Linia aceea mică, albă, care apărea și dispărea la o jumătate de secundă.

Vreau să vă descriu ce simțeam atunci, pentru că tot eseul acesta pornește de acolo. Cursorul acela aștepta. Nu mă chema, nu mă ademenea, nu-mi trimitea notificări, nu știa cum mă cheamă și nu voia să afle. Dacă nu scriam nimic, nu se întâmpla nimic. Mașina era complet, absolut, liniștitor pasivă. Tot ce făcea pornea de la mine. Dacă voiam să văd ce fișiere sunt pe disc, scriam dir. Dacă greșeam o literă, mașina îmi răspundea sec, Bad command or file name, fără să se supere și fără să mă judece, dar și fără să mă ajute. Trebuia să învăț eu limba ei, dar, odată învățată, ea făcea exact ce îi ceream. Nici mai mult, nici mai puțin.

Acum trei decenii, mașina aștepta omul. Astăzi, omul e cel care așteaptă mașina: vibrația din buzunar, bifa albastră, încărcarea feed-ului, următorul videoclip care pornește singur înainte să apuci să hotărăști dacă îl vrei.

Nu scriu asta ca să vă spun că „pe vremea mea era mai bine”. Nu era. Pe vremea mea, cei mai mulți oameni nu aveau acces la nimic din ce aveți voi, iar informația se distribuia cu țârâita, prin relații, prin noroc, prin rămânerea tolerată șase luni într-o sală în care nu aveai ce căuta. Voi aveți în buzunar mai multă putere de calcul decât toată Camera de Comerț din Botoșani, poate decât tot județul, în 1997. E un câștig enorm și nu-l disprețuiesc.

Dar ceva s-a inversat pe drum. Și cred că merită să ne uităm împreună la ce anume.

Citește mai mult: Frumoasă imagine a domesticirii techno - mârțoaga slabă din basmul Harap Alb
  1. Metaforă pentru navigarea pe internet fără protecție
  2. Ultimele zile ale rețelelor sociale
  3. Tata repara motoare. Eu repar site-uri. Nici unul dintre noi n-a știut că suntem urmăriți
  4. În 1997, calculatorul nu mă vedea pe mine. Azi, mă cunoaște mai bine decât vecinii
  5. Întotdeauna monitorizabile. Întotdeauna. Guvernanță AI Versiunea 3 deja există.
  6. Democratizarea puterii militare - proliferarea armelor ieftine
  7. Pamfletul Agrarian Justice, o sumă anuală acordată tuturor cetățenilor care împlineau 21 de ani
  8. Promisiunea suspectă a redistribuirii minimale a venitului - UBI
  9. Patru ecuații pe care tatăl meu nu le-a știut și prețul pe care l-am plătit amândoi
  10. Cifrele unui dezastru anunțat
  11. Familia - o instituție sacră, invizibilă în media locală
  12. Paradoxul accelerării: de ce mașina nu poate fi măsura lucrurilor
  13. Experiența utilizatorului din MS-DOS la Algoritmul Complex AI
  14. Arhitectura Iluziei: Halucinația configurabilă și criza supervizării
  15. Securitate, suveranitate digitală și România ca martor
  16. Achizițiile deconspiră tehno-feudalismul, probleme sistemice și vulnerabilitatea geopolitică
  17. Statul, Compania și Organizația Criminală: Granițe Tot Mai Neclare
  18. Un ghid de supraviețuire pentru utilizatorul român în ecosistemul AI defectuos
  19. Europa vs. Silicon Valley — Regulamentul AI Act, Suveranitatea Digitală și Standardele de Adevăr
  20. Miza Vieții
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
Pagina 1 din 5
  1. Sunteți aici:  
  2. Acasă

Categorii Blog

  • Stiință și civilizație (25)
  • Navigator ≠ intimitate (3)
  • Google (24)
  • Similarități Istorice (30)
  • Despre Botoșani (20)
  • Realizare site (26)
  • Dezvoltare personală (48)
  • AI - o unealtă (29)
  • Marketing online (25)
  • Cybersecurity (21)
  • Optimizare SEO (17)
  • Advertoriale (4)
  • Platforme sociale (10)
  • Creare plugin (5)

Ultimile articole

  • Ce numeri și ce nu: primul an altfel trăit și scaunul galben 13 Noiembrie 2026
  • Șezătoarea, răvașul și toboșarul: strategii fără buget și greșelile care fac monolog din sinceritate 13 Noiembrie 2026
  • Nouăzeci de secunde și o tocmeală de comitet: micro-drama, încrederea lentă și ce poți face de mâine 13 Noiembrie 2026
  • Ce a învățat Asia despre omul mic: nano, nu macro; un singur canal, nu cinci 13 Noiembrie 2026
  • Bate fierul cât e cald: prospețimea, mențiunea fără link și scurtăturile care sunt capcane 13 Noiembrie 2026
  • Patru porți de lângă poarta mare: Reddit, lista, video și locul pierdut din pagina întâi 13 Noiembrie 2026
  • Urma de pe uliță: unde trebuie să-ți apară numele ca să te creadă și mașinile 13 Noiembrie 2026
  • Gura satului hotărăște: autoritatea de domeniu nu e un scor, ci o învoială între surse 13 Noiembrie 2026
  • Am scris adevărul într-o sală goală. De ce nu mă citează nimeni: nici Google, nici ChatGPT 13 Noiembrie 2026
  • Mi-am recunoscut limitele 20 Octombrie 2026
  • Despre întrebarea dacă niște formate comune pot reduce fragmentarea internetului 20 Octombrie 2026
  • Absența unei dovezi nu e dovada absenței 20 Octombrie 2026
  • E Markdown mai bun? 20 Octombrie 2026
  • Curățenia din atelier nu ține loc de lacăt 20 Octombrie 2026
  • Monopolul de la răscruce se destrăma. Și, pe măsură ce se destrăma, lumea începuse să-l iubească 17 Octombrie 2026
  • RAFTUL DE MIJLOC 13 Octombrie 2026
  • Cine este în centrul acestui structuri care se proiectează? 09 Octombrie 2026
  • Putrezirea nu face zgomot 09 Octombrie 2026
  • Ce întrebi când ți se promite totul 09 Octombrie 2026
  • Unealta nu a hotărât niciodată singură 09 Octombrie 2026
  • Decizia fără nimeni care să răspundă 09 Octombrie 2026
  • Contractul de zece ani și cheia pe care o ține altcineva 09 Octombrie 2026
  • Frica a fost mereu primul argument 09 Octombrie 2026
  • Mărirea care nu a venit 09 Octombrie 2026
  • Panoul din stânga, panoul din dreapta 09 Octombrie 2026
  • Norul are adresă 09 Octombrie 2026
  • Povestea e mai ieftină decât dovada 09 Octombrie 2026
  • Dovada vine mereu după pagubă 09 Octombrie 2026
  • Cine bea apa de după fabrică? 09 Octombrie 2026
  • Spărgătorii de mașini nu urau mașinile ci faptul că producția a crescut, iar salariile nu - Luddiții 09 Octombrie 2026
Astăzi: 3
Yesterday: 71
Săptămâna asta: 74
Last Week: 386
Luna asta: 1,418
Last Month: 3,658

Login Form

  • Creaţi un cont
  • Ați uitat utilizatorul?
  • V-ați uitat parola?
© 2026 Absolut Web Expert SRL CUI 36246651 info()cojocarupetru.info Tel. 0741 439 060
| Jurnalism literar local augmentat cu AI |
  • Cookie
  • Utilizare AI
  • Condiții
  • Confidențialitate
  • Strategia SEO
  • Politica AI
  • Traducere
  • GDPR
  • On/Off
  • Înregistrare
  • Navigator ≠ intimitate
  • Realizare Site
  • Despre Botoșani
  • Stiință și civilizație
  • Dezvoltare Personală
  • AI - o Unealtă
  • Marketing
  • Google
  • Optimizare SEO
  • Platform Sociale
  • Cybersecurity
  • Similarități Istorice
  • Advertoriale
  • Căutare
  • Creare plugin