Îmi amintesc exact cum arăta biroul tatălui meu. Nu că ar fi avut un birou adevărat — era un colț din sufragerie, o masă de lemn cu un sertar care nu se închidea niciodată complet, în care ținea facturi, un pix fără capac și un carnet cu numere de telefon scrise cu o caligrafie pe care acum o recunosc în scrisul meu de mână când mă grăbesc. Nu exista nimic digital acolo. Totul era hârtie, cerneală, urmă fizică. Dacă cineva voia să îi ia ceva, trebuia să intre în casă, să deschidă sertarul, să atingă hârtia. Exista o rezistență materială a lucrurilor.
Acum stau la propriul meu birou — care este un laptop pe o masă, lângă o ceașcă de cafea pe care am uitat-o acolo de ieri seară — și încerc să înțeleg că tot ce am scris în ultimii opt ani există într-un format pe care un robot îl poate aspira în câteva secunde, fără să deschidă niciun sertar, fără să atingă nimic, fără să lase vreo urmă că a trecut pe aici.
Și prima întrebare care îmi vine nu este una tehnică. Este una mai veche, mai personală: ce înseamnă să îți aperi munca atunci când munca ta nu mai are greutate fizică?
- Petru Cojocaru
- Hits: 44
Read more: Robotul a intrat în casă. Eu am decis dacă îl las să rămână.
