Forma urmează funcția? Prejudecata inductivă și poveștile care ne ajută s-o vedem.
Despre cum o frază de arhitect din 1896 descrie, pe dos, ceea ce se întâmplă astăzi în sistemele de calcul antrenate pe date
Notă de vocabular. În acest text nu folosesc sintagma „inteligență artificială" și nici abrevierea ei (IA, AI), și evit expresiile care atribuie unei mașini stări de spirit sau intenții: „gândește", „înțelege", „știe", „vrea", „vede", „își alege", „sfătuiește", „ține companie". Vorbesc despre sisteme de calcul, modele statistice și interfețe conversaționale și descriu ce produc, calculează sau reproduc, nu ce „simt" sau „înțeleg". Păstrez doar denumirile tehnice consacrate („învățare automată", „rețea neuronală", „antrenare") și titlurile lucrărilor citate, ca să nu falsific sursele. Personajele din basme gândesc și simt; analogiile cu ele privesc doar structura unui mecanism, nu o minte a mașinii.
Un atelier, o frază și o inversare
Tata repara motoare. Atelierul lui avea miros de ulei, o lampă suspendată deasupra băncii de lucru, un radio mereu pornit și scule așezate într-o ordine care mie, copil, mi se părea de neînțeles. Nu era o ordine de după etichete sau alfabet; era a lui. Și totuși, când avea nevoie de o cheie, mâna lui știa unde e, fără să se uite.
Dacă îl întrebam de ce le ținea așa, nu primeam un răspuns, ci o frază pe care o spunea des, în fața oricărui lucru stricat: „Se mai poate repara". Forma atelierului nu fusese proiectată după un plan. Se așezase, în ani, după ce făcuseră mâinile lui de mii de ori.
Mă gândesc des la atelierul acela când citesc despre sistemele de calcul antrenate pe date, pentru că el pune, la scară mică, o întrebare mult mai mare: cine pe cine urmează, forma funcția sau funcția forma?
Formula care a pus întrebarea în circulație îi aparține arhitectului american Louis Sullivan. În 1896, într-un eseu despre clădirea înaltă de birouri, el a scris că forma urmează întotdeauna funcția.
Formula a devenit lozincă a modernismului: întâi știi la ce servește un lucru, apoi îi dai înfățișarea care i se potrivește. Scaunul are patru picioare pentru că trebuie să stea, nu pentru că patru picioare arată bine.
În sistemele antrenate pe date, relația aceasta se răstoarnă. Și tocmai de aceea merită scrisă o serie întreagă despre ea.
Să explic de ce. Când construiești un sistem prin antrenare, nu poți ști dinainte, în sensul tare al cuvântului, ce funcție va ajunge să calculeze. Știi ce funcție vrei să obții: să clasifice imagini cu pisici, să producă o traducere, să estimeze vremea. Dar funcția pe care o calculează efectiv, cea pe care o reproduce pe date întâlnite abia după antrenare, depinde de o serie de alegeri de formă: arhitectura rețelei, procedura de antrenare, datele folosite, constrângerile impuse. Inginerii au un nume precis pentru ansamblul acestor alegeri. Îl numesc inductive bias, adică prejudecată inductivă.
Cuvântul „funcție" are, în plus, două sensuri care aici se întâlnesc. Unul e matematic: un model de învățare automată este, în esență, o funcție care duce intrări în ieșiri, iar procedura de antrenare selectează, dintre nenumărate funcții posibile, una potrivită. Celălalt e social: ce fac oamenii, de fapt, cu această tehnologie? Cele două sensuri nu se suprapun, dar se influențează, și mare parte din acest text încearcă să le țină în același cadru.
Pentru ca discuția să nu rămână abstractă, am făcut un lucru pe care îl fac des în texte mele: am chemat în ajutor basmul românesc. Nu ca decor, ci ca mnemonic. Un cititor de șaptesprezece sau douăzeci de ani a întâlnit, aproape sigur, la școală, pe Harap-Alb, pe cele două fete din basmul lui Creangă, sau pe Făt-Frumos care pleacă după tinerețe fără bătrânețe. Aceste imagini sunt deja în capul lui. Pot fi folosite ca niște cârlige de care să atârne idei care altfel alunecă.
O avertizare însă, ca să fiu cinstit față de basm. Analogiile din text sunt interpretări, nu echivalențe tehnice. Harap-Alb nu este o rețea neuronală și nu a fost gândit ca atare. Unde analogia ține, o folosesc; unde se rupe, spun că se rupe. Mai e un amănunt de precizie: Harap-Alb și basmul fetelor sunt basme culte, scrise de Ion Creangă pe motive populare, iar Meșterul Manole este baladă și legendă, nu basm propriu-zis. Le adun totuși sub același acoperiș, pentru că funcționează ca imagini comune ale unei culturi.
Textul urmează opt pași. Începe cu ce este, concret, prejudecata inductivă și de unde vine ideea. Continuă cu felul în care arhitecturile moderne încorporează ipoteze despre lume. Apoi trece prin cea mai importantă dispută din domeniu, „lecția amară" a lui Rich Sutton și răspunsurile la ea. Se oprește la ce știm, public și la acest moment, despre ce funcții îndeplinesc de fapt aceste sisteme în uzul curent. Și încheie cu limitele și costurile formei.
