Similarități Istorice

Cum a pornit seria: de la un cuvânt împrumutat de la Cory Doctorow la un cuvânt ales de mine, și ce se află între ele.

Primul SUPLIMENT din seria ”Noile tehnologii... da, totdeauna poluează”. Seria s-a încheiat. Rămâne de spus de unde a pornit și ce cuvânt am ales în locul celui pe care îl foloseau mulți alții.

A pornit într-o seară de toamnă la Botoșani, dintre acelea care vin devreme și se așază peste oraș ca un capac. Citeam în engleză, o limbă care nu e prima mea, cu dicționarul deschis lângă laptop și cu Gri, pisica, adormită exact peste notițele de care aveam nevoie. Cafeaua de lângă mine se răcise de o oră și nu băgasem de seamă.

Pe ecran era un cuvânt care suna ca o glumă proastă spusă de cineva mulțumit de sine. Era vulgar, era comic și fusese inventat de un scriitor care voia limpede să fie ținut minte. Dicționarul putea traduce bucățile lui, dar nu lucrul la care trimitea, iar lucrul la care trimitea nu avea nimic comic.

La câteva zile după aceea a venit a doua observație, și ea venea din munca mea. Fac site-uri pentru oameni din oraș: un magazin, o clinică, o firmă mică ce există de dinainte să am eu o listă de clienți. Unele pagini le-am făcut acum ani, cu mâna mea, și se strică. Nu le strică nimeni.

Un mic modul încetează să mai primească actualizări. Un abonament de găzduire expiră, fiindcă anunțul de reînnoire pleacă pe o adresă pe care nu o mai citește nimeni. Un formular de contact care odinioară trimitea mesaje nu mai trimite nimic, iar proprietarul află abia când o clientă îi spune, după săptămâni, că a încercat să-l găsească. Nimeni nu a hotărât ca paginile acestea să cedeze. Toți cei care ar fi putut preveni asta aveau altceva de făcut.

A doua observație nu se potrivea cu cuvântul pe care tocmai îl aflasem. Cuvântul descria pe cineva care înrăutățește un serviciu cu bună știință. Paginile clienților mei se degradau fiindcă nu avea cine să le îngrijească. Seria a crescut din golul dintre aceste două imagini, iar restul textului încearcă să-l măsoare.

Întrebări pentru cineva de douăzeci de ani și un portret al celor care nu apar în vitrină.

Seria ”Noile tehnologii... da, totdeauna poluează”nu se încheie aici, scurt și fără sfaturi ci mai sunt două suplimente. Nu primești o listă de pași. Primești câteva întrebări pe care le poți purta la școală, la un interviu, la prima ofertă de serviciu, și o imagine pe care sper s-o poți păstra: a unui ceas vechi, care merge încet, dar despre care știi din ce e făcut.

O notă de transparență, ultima. Textul a fost scris cu ajutorul unui model de limbaj, adică tocmai cu o unealtă din categoria despre care a vorbit seria. Am spus-o la început și o spun și la sfârșit, fiindcă cititorul care a ajuns până aici are dreptul să vadă că aceeași regulă se aplică și autorului. Mai spun un lucru: nu am nicio dovadă că toate întrebările de mai jos sunt cele bune. Sunt cele care mi s-au părut utile după douăsprezece articole de citit și de verificat. Tu poți găsi altele mai bune.

Un mesaj, într-o seară târzie

Ora e târzie, cafeaua s-a răcit de mult, Gri doarme pe marginea biroului, cu coada peste tastatură. Orașul e liniștit; se aude doar un camion undeva, departe, pe drumul spre Suceava. Pe ecran apare un mesaj de la un tânăr. Să-l numesc așa, fiindcă scena e imaginată de mine, o schiță, nu o amintire: un băiat sau o fată de nouăsprezece, douăzeci de ani, care întreabă ce să facă.

„Să învăț programare sau nu mai are rost? Toată lumea zice că o să facă totul inteligența artificială. Nu vreau să rămân în urmă."

Aș vrea să am un răspuns. Nu am. Am, în schimb, o observație și o întrebare. Observația: ultima frază, „nu vreau să rămân în urmă", este exact formula pe care am urmărit-o în articolele 8 și 9, frica spusă ca argument. Nu o spun ca reproș. O spun pentru că de multe ori nici nu mai observăm că ne grăbește ea, nu noi pe ea. Întrebarea: în urma cui și pe ce drum?

Nu i-am scris asta, pentru că ar fi sunat a lecție. I-am scris altceva: că nu știu, că nimeni nu știe cu certitudine, și că poate merită să pornim de la patru întrebări mici, la care putem căuta răspuns împreună. Ele sunt cele de mai jos.

Ce s-a putut schimba când oamenii au vrut, cine alege direcția unei tehnologii și de ce răspunsul la o logică numită inevitabilă începe cu oameni care spun „nu așa".

Al unsprăzecelea din doisprăzece articole din seria ”Noile tehnologii... da, totdeauna poluează”. Am ajuns la capătul pantei: de la un râu poluat la o decizie fără răspunzător. Acum întrebăm ce s-a putut face atunci când oamenii au vrut. Este articolul în care seria încearcă să nu rămână doar o listă de pagube.

Un avertisment de la început. Aici sunt mai tentat decât oriunde să scriu un text liniștitor, cu un final în care „lucrurile se rezolvă". Nu vreau. Ce voi spune are o parte solidă (câteva lucruri care s-au schimbat prin hotărâre, documentate) și o parte care este opinia mea (ce ar merita încercat azi). Le țin separate. Mai trebuie să repet că textul a fost scris cu ajutorul unui model de limbaj, o unealtă pe care o discutăm chiar aici.

Meșterul care a spus nu

Am în față o scenă pe care o dau drept compusă, nu drept întâmplare unică. Un meșteșugar dintr-un oraș ca al nostru, să-i spunem un mecanic cu atelier mic, cum a fost tatăl meu, primește o comandă. Un client vrea o reparație „ieftină și rapidă". Meșterul se uită la piesa adusă, o învârte în mână și spune că nu o face așa. Nu pentru că nu știe, ci pentru că știe ce se întâmplă după trei luni: piesa cedează, clientul se întoarce supărat, iar vina, în ochii lumii, e a atelierului.

Clientul insistă, pentru că în altă parte i s-a spus da. Meșterul pierde comanda. Și, în acest fel, câștigă ceva ce nu se vede în factură: dreptul de a spune, peste un an, că lucrul făcut de el ține. Refuzul nu e încăpățânare. E o formă de meserie.

Scena mi se pare potrivită pentru ultima parte a seriei din două motive. Primul: arată că cineva poate spune „nu așa" fără să spună „nu deloc". Meșterul nu a refuzat reparația; a refuzat felul în care i se cerea. Al doilea: arată că refuzul costă. Nu există un „nu" gratuit. Dacă ar fi existat, l-ar fi spus toți.

Cum ajung programele de calcul pe front, ce se știe și ce nu despre ele, și de ce, atunci când o listă o produce un sistem, cel care răspunde devine greu de găsit.

Al zecelea din doisprăzece articole din seria ”Noile tehnologii... da, totdeauna poluează”. După frica dintre state, urmează locul unde ea se plătește: câmpul de luptă. Acesta este cel mai greu articol al seriei și, probabil, cel mai contestat.

O notă de transparență, înainte de orice.

Subiectul este disputat. O parte din ce se spune despre sistemele militare vine de la surse anonime, altă parte de la firme care vând aceste sisteme, altă parte de la armate care au interes să arate fie că ele funcționează, fie că sunt controlate. Eu nu sunt specialist militar. Sunt un om care scrie dintr-un oraș mic și citește ce poate verifica. De aceea țin, în tot textul, trei sertare separate: ce este documentat (cineva a văzut, a măsurat, a găsit resturile), ce este susținut (o parte spune, cealaltă neagă) și ce este doar bănuit (pare plauzibil, dar nu are dovadă). Când nu pot spune în care sertar intră o afirmație, o spun.

Mai trebuie să amintesc ceea ce am spus și în alte articole: textul a fost scris cu ajutorul unui model de limbaj, iar firmele care fac asemenea modele apar și ele în rândul celor care vând programe armatelor. Cititorul are dreptul să știe asta.

O seară cu știrile pornite

Într-o seară de toamnă, cu cafeaua rece lângă laptop, am lăsat știrile să meargă. Gri s-a așezat pe marginea biroului, între cană și tastatură, cum face când vrea să fie în același loc cu mine fără să facă nimic. Pe ecran, o hartă cu săgeți, apoi o imagine alb-negru, luată de sus, cu un punct care se mișcă pe o șosea. Prezentatorul spunea că „sistemul a identificat ținta". Apoi, în altă știre, „sistemul a recomandat". Apoi, în a treia, „sistemul a respins".

Cuvântul acesta a revenit de atâtea ori, încât m-am oprit. Cine a identificat? Cine a recomandat? Cine a respins? Nicio știre nu avea un subiect al propoziției care să fie un om. Era mereu „sistemul". L-am pus pe pauză și m-am întrebat cine a apăsat pe buton. Poate nimeni. Poate cineva care nu are un nume în știre. Poate un om care a avut douăzeci de secunde și o listă.

Granița cu Ucraina nu este departe de Botoșani. Cât de departe este, nu am verificat și nu vreau să scriu o cifră din memorie; poți s-o măsori tu pe hartă. Zgomotul războiului ajunge, în felul lui, și aici: în prețuri, în vorbele de la piață, în oamenii care au venit și în cei care au rămas. Tocmai de aceea mi se pare că avem dreptul să ne întrebăm cum se iau deciziile acolo, nu ca specialiști, ci ca vecini.