Recomandat

Spațiul delimitat în care pericolul a fost exclus dinainte

Petru Cojocaru AI - o unealtă 01 Octombrie 2026 Accesări: 992 42 Minute de citire

Gardul din parc.

Despre libertate, limită și viteză, de la basm la sistemele automate de calcul.

Pe scurt Libertatea nu este absența gardului, ci spațiul delimitat în care pericolul a fost exclus dinainte. De aici decurge o teză simplă și incomodă: viteza cu care putem merge, într-o poveste sau într-o tehnologie, depinde de calitatea limitelor pe care le-am pus. Nu de numărul lor, ci de cât de vizibile, de proporționale, de ușor de revizuit și de bine cunoscute sunt. Pornesc de la un parc pentru câini, trec prin interdicția din basme, prin sacrificiul din legenda Meșterului Manole și prin ritualurile de inițiere, ajung la mecanismele cu care se limitează astăzi sistemele automate de calcul și mă opresc la costul gardului, pe care nimeni nu-l plătește degeaba.

„Îmi duc cățelușul în parcul pentru câini pentru că vreau să aibă libertate, dar nu vreau să fugă în stradă. Câinele vede gardul și nu trece de el. Se poate juca în voie, iar eu știu că este în siguranță. Cheia pentru a avansa rapid [în dezvoltarea AI] este să ai gardurile potrivite."

(Textul de la care pornește acest eseu, reprodus întocmai. Keith Fulton, Chief Data Officer și Chief AI Officer în cadrul companiei fintech Jack Henry)

Cursorul care clipea

În 1997 am stat șase luni într-o sală din Botoșani în care, strict vorbind, nu aveam ce căuta. Mă înscrisesem la un curs de două săptămâni, „Operator PC IBM". Cursul s-a terminat, dar sala a rămas deschisă. Erau două calculatoare care funcționau și unul desfăcut, un instructor care a ales să nu observe că vin în fiecare zi și un ecran verde pe care stătea o singură linie, C:\>, urmată de un cursor care apărea și dispărea la fiecare jumătate de secundă.

Pe ecranul acela nu apărea nimic de la sine. Dacă nu tastam, rămânea totul neschimbat. Dacă tastam o comandă exactă, comanda se executa exact. Dacă greșeam o literă, apărea un mesaj sec, fără explicații și fără ton, iar eu rămâneam să mă descurc. Era, cum aș spune acum, o unealtă pură: tot ce se petrecea pornea de la mine și se oprea unde mă opream eu.

Și totuși, chiar și acolo, la o mașină atât de pasivă, exista un gard.

Dacă dădeam comanda care șterge toate fișierele dintr-un director, programul nu o executa pe loc. Afișa o întrebare, în engleză, dacă sunt sigur, și se oprea până apăsam o literă: da sau nu. Dacă încercam să pregătesc discul pentru o folosire nouă, ceea ce însemna să șterg tot ce era pe el, mesajul era și mai apăsat: toate datele de pe disc vor fi pierdute. Nimic din toate astea nu mă împiedica să fac ce vreau. Gardul nu era o interdicție. Era o a doua poartă, pusă exact în fața singurului gest care nu se mai poate desface, și cerea un lucru mic: să repet, conștient, ceea ce cu o clipă înainte făcusem din grabă.

Azi cred că tocmai întrebarea aceea mă lăsa să încerc. Pe un calculator din care depindeau toți cei din sală, un începător ca mine ar fi fost un pericol dacă fiecare greșeală de tastare ar fi putut șterge totul fără nicio frână. Eu însă puteam tasta repede, puteam încerca comenzi pe care nu le înțelegeam încă, puteam citi, greși, relua. Viteza cu care am învățat în jumătatea aceea de an nu a venit din lipsa limitelor. A venit din faptul că singurul loc în care o greșeală costa foarte mult era păzit.

Cu ani mai târziu, când am început să lucrez cu site-uri și cu mașini mult mai complicate, am recunoscut ideea sub alte nume: copie de rezervă, drepturi de acces, mediu de probă. Toate sunt variante ale întrebării din 1997. Nu spun „nu face", spun „fă, dar nu acolo unde nu te mai poți întoarce".

Despre această structură simplă vorbește tot ce urmează.

Parcul pentru câini și o definiție a libertății

Textul din deschidere are două părți. Prima este o scenă: un câine într-un parc îngrădit, un om care îl privește fără teamă. A doua este o concluzie despre dezvoltarea sistemelor automate de calcul: pentru a înainta repede, spune ea, trebuie să ai gardurile potrivite. Scena a fost aleasă bine. Ea conține, în câteva rânduri, o idee care merită luată în serios și, tocmai de aceea, verificată cu grijă.

Să o desfacem. Omul vrea ca animalul să fie liber. Nu vrea să-l țină în lesă, nu vrea să-l țină în casă. Dar mai vrea ceva: să nu iasă în stradă. Ar fi simplu să vedem aici două dorințe care se bat cap în cap, libertate pe de o parte, siguranță pe de alta, și să căutăm un compromis. Textul spune altceva: cele două se obțin printr-un singur lucru. Gardul nu scade libertatea câinelui, o face posibilă. Fără el, omul ar fi nevoit să-l țină aproape, să-l strige, să-l ia în brațe la fiecare mașină care trece. Cu el, își poate permite să se uite în altă parte.

De aici scot definiția care va fi firul roșu al acestor pagini:

Libertatea nu este absența gardului. Este spațiul delimitat în care pericolul a fost exclus dinainte.

Definiția sună simplu, dar se bate cu o idee mult mai răspândită, aceea că libertatea înseamnă lipsa obstacolelor. Filozoful Isaiah Berlin a numit-o, într-un eseu devenit clasic din 1958, libertate negativă: spațiul în care nimeni nu te împiedică să acționezi. E o idee valoroasă, mai ales când vorbim despre ce are voie statul să facă. Dar, luată ca atare, nu explică parcul. Câinele din parc este împiedicat în multe feluri: nu poate ieși, nu poate ajunge la drum, nu poate merge unde vrea. Și totuși, dintre toate locurile în care ar putea fi dus, parcul este acela în care se mișcă cel mai puțin încordat. Definiția mea nu respinge ideea lui Berlin, o completează cu un criteriu pe care el nu-l căuta: nu doar câte obstacole sunt, ci ce fel de rău se află dincolo de ele.

Din definiție rezultă o întrebare practică, la care voi tot reveni: cum recunoaștem un gard bun? Nu e deloc evident. Există garduri care apără și garduri care doar încurcă, există garduri pe care le vedem și garduri pe care le simțim abia după ce le-am lovit. De aceea nu mă mulțumesc cu metafora, o folosesc ca pe o ipoteză de lucru și o supun, pe rând, la patru încercări: limba, povestea, ritul și mecanismele.

Gard sau cenzură

Înainte de asta trebuie lămurită o confuzie care strică multe discuții. Când se vorbește despre limitele puse sistemelor automate de calcul, mulți aud cuvântul „cenzură". E o apropiere firească, pentru că în ambele cazuri cineva a stabilit ce nu se poate. Dar apropierea ascunde o diferență de fond, pe care o voi folosi drept criteriu de lucru, nu ca pe o lege.

Cenzura se uită la conținut și hotărăște ce poate fi spus și de către cine. Gardul se uită la consecință și hotărăște unde o greșeală nu se mai poate repara. Cenzura își ascunde de obicei motivele, gardul și le arată: un gard care nu se vede nu mai este gard, este capcană. Cenzura apără pe cel care o aplică, gardul apără pe cel din interior. Iar cenzura, pe măsură ce se întărește, strânge spațiul, pe când un gard bun îl poate face mai mare, pentru că dă curaj să-l folosești până la margine.

Imaginea cea mai bună pentru gardul bun nu este zidul unei închisori, ci balustrada de pe un circuit de curse sau separatoarele care delimitează culoarele pe pista de atletism. Niciuna nu înghesuie pe cineva. Fiecare îi spune celui care aleargă unde se termină terenul pe care poate cheltui tot ce are. Sau, dacă preferăm o imagine fără oameni, patul unui râu: apa nu este mai liberă fără mal, ci doar mai dezordonată, mai lentă și, când cade ploaia, periculoasă.

Mai e o precizare de făcut, pentru că mă apropii de teritoriul în care limbajul alunecă ușor. Câinele din parc este un animal. El vede gardul, a fost obișnuit cu el, învață să nu-l treacă. Sistemele automate de calcul, despre care vorbește restul textului, nu văd nimic, nu învață în sens omenesc și nu se obișnuiesc cu nimic. Ce le limitează este construit în ele sau în jurul lor, de oameni, și funcționează sau nu funcționează. Voi reveni la această diferență într-un loc anume, pentru că de ea depinde jumătate din argument. Până acolo, câinele rămâne ce este, un animal, iar omul din parc rămâne singurul care poate construi un gard.

Ce poate și ce nu poate să spună un proverb

Prima încercare e cea mai la îndemână: să vedem ce a păstrat limba despre garduri. O cultură își lasă gândurile despre limită în locuri mărunte, în sentințe de o frază, spuse la masă și uitate, apoi adunate de cineva care a avut răbdare. La noi acel cineva a fost Iuliu A. Zanne.

Zanne a publicat, între 1895 și începutul secolului următor, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia, o culegere în zece volume cu circa 47.330 de zicători, la care a adăugat sistematic echivalente din alte limbi. Dacă vrei să știi dacă o zicală chiar circulă sau doar sună a zicală, aici se verifică. Importanța culegerii depășește filologia: delegația română de la Conferința de Pace de la Paris, din 1919–1920, a pus-o printre dovezile pentru unitatea culturală a românilor. Un asemenea text nu se citează din auzite.

De aceea fac aici o alegere metodică, pe care o spun deschis. În acest eseu nu citez niciun proverb. Regula pe care mi-am dat-o este că orice zicătoare despre hotar, pază, grabă sau frâu intră în text doar dacă o pot atesta în culegerea lui Zanne, cu indicarea volumului. Atestarea nu a putut fi făcută în pregătirea acestei variante, așa că ideile rămân formulate cu cuvintele mele. Prefer asta unei comori de înțelepciune populară fabricate din memorie, pe care aș iscăli-o apoi cu semnătura unui întreg popor. Este exact genul de gest care transformă un eseu într-o culegere de citate frumoase și neverificate.

Nu e doar scrupul. Alegerea are un câștig. Fără proverbe la îndemână, sunt silit să mă întreb ce poate, în principiu, să ofere un proverb într-o discuție despre garduri. Cred că trei lucruri, și niciunul dintre ele nu este ceea ce s-ar aștepta cineva.

Primul: un proverb constată, nu proiectează. Un proverb despre pază sau despre hotar spune, în esență, că limita contează și că neglijarea ei costă. Atât. Nu spune unde se pune gardul, cât de înalt, cu ce poartă, cine verifică, cum se repară. Pentru un părinte care alege parcul, constatarea e suficientă. Pentru cineva care construiește un sistem automat de calcul, nu. Un program nu primește sfaturi, primește specificații: ce intră, ce iese, ce nu are voie să iasă, ce se întâmplă când se încalcă. Distanța dintre „limita e importantă" și „limita se pune aici, în felul acesta" este distanța dintre înțelepciune și inginerie. Una nu o înlocuiește pe cealaltă, dar fără a doua prima nu produce nimic.

Al doilea: o culegere de proverbe păstrează și sfatul, și contrasfatul. Orice cultură veche ține laolaltă prudența și îndrăzneala, grija și curajul, încetineala și hotărârea, fiecare bună în alt context. Cine citează un singur proverb dintr-o astfel de pereche și îl dă drept „înțelepciunea poporului" face o alegere editorială, nu o descoperire. Asta ne avertizează ca, atunci când citim proverbe despre viteză și grabă, să nu le tratăm ca pe argumente. Sunt mărturii despre cum au gândit oamenii, nu demonstrații.

Al treilea: un proverb păstrează o experiență, dar îi ascunde costul. Orice sentință despre pază a ieșit dintr-o pagubă, dar paguba nu se mai vede în ea. Rămâne concluzia, fără factura. Voi încerca, în restul eseului, să pun factura la loc.

Când atestarea din Zanne va fi făcută, locul acestor trei observații rămâne același: proverbele vor intra aici ca ilustrare a ceea ce limba a reținut despre pază și grabă, nu ca autoritate. Până atunci, trec la o sursă mai puternică decât orice zicătoare, pentru că nu constată, ci demonstrează în mișcare: basmul.

Interdicția ca motor: ce a văzut Propp

Dacă proverbul spune că limita contează, basmul arată ce se întâmplă cu povestea când limita există. Pentru a citi bine acest lucru am nevoie de un instrument, iar cel mai bun este cel pus la punct de folcloristul rus Vladimir Propp în Morfologia basmului, apărută în 1928.

Propp a pornit de la o observație simplă: povestea nu se bazează pe personaje, ci pe funcții. Eroul poate fi prinț sau flăcău sărac, zmeul poate fi balaur sau vrăjitoare, dar ceea ce face fiecare în poveste se repetă și apare într-o ordine aproape fixă. A numit aceste unități funcții și a observat că numărul lor este limitat. Povestirea începe cu o absență, plecarea cuiva din casă sau din grija comunității. Urmează o interdicție. Urmează încălcarea ei. Și abia apoi vine răul sau lipsa care aruncă eroul pe drum. În numerotarea lui Propp, interdicția este funcția a doua, iar încălcarea ei funcția a treia, două funcții pereche, legate ca o întrebare și răspunsul ei.

Ce urmează din asta nu e un detaliu de teorie literară. Dacă ordinea e așa, atunci interdicția nu este un ornament pus la începutul poveștii ca s-o facă mai grea. Este motorul ei. Fără interdicție nu există încălcare. Fără încălcare nu există dezechilibru. Fără dezechilibru nu există căutare, probe, ajutoare, luptă, întoarcere. Iar fără toate acestea basmul se reduce la o frază: a fost odată un om, a trăit liniștit și a murit. Gardul, în basm, nu oprește narațiunea. O produce.

Semiologul Algirdas Greimas a reluat schema lui Propp și a rescris-o în termeni de cupluri opuse: plecare și întoarcere, formularea interdicției și încălcarea ei. A adăugat și trei probe prin care trece eroul: cea de calificare, în care primește uneltele de care are nevoie, cea decisivă, în care înfruntă răul, și cea de glorificare, în care este recunoscut. Cititorul care vrea o hartă a basmului găsește la Greimas ceva ce Propp nu spunea cu aceste cuvinte: povestea este procesul prin care o limită încălcată e reparată. Basmul se încheie când echilibrul a fost refăcut, adică când gardul spart e din nou în picioare, sau când în locul lui a crescut altul.

Citit așa, basmul nu mai e o povestioară pentru copii. Este un model al vieții unui gard: pus, încălcat, plătit, reparat.

Mai trebuie spus un lucru, ca să nu transform un instrument în dogmă. Propp și-a construit schema pe basmul fantastic, iar el însuși a admis, în treacăt, că structura poate fi regăsită, cu adaptări, și în alte specii, de la legende la basme cu animale. Cercetători mai noi au aplicat-o și pe texte românești care nu sunt basme în sens strict. Dar o schemă care explică multe nu explică tot. O folosesc ca pe o lentilă, care arată ce e important într-o poveste, nu ca pe o lege care o determină.

Pentru restul eseului, lentila poate fi redusă la patru întrebări care se pun la fel unui basm și unui sistem tehnic:

Cine pune limita și în ce moment? De obicei cineva care urmează să lipsească.
Cum e formulată? Ca o listă de interzise sau ca o procedură de verificare?
Cum e încălcată? Prin sfidare sau prin neînțelegerea situației?
Cât costă refacerea? Cine plătește și cu ce?

Să le punem acum primelor două povești pe care orice elev din România le-a citit.

Două garduri din școală: Harap-Alb și Capra cu trei iezi

Nu voi repovesti nici Povestea lui Harap-Alb, nici Capra cu trei iezi. Le știe oricine a trecut prin clasele mici și medii. Mă interesează doar felul în care funcționează în ele gardul, privit cu cele patru întrebări.

Harap-Alb: limita formulată în categorii

Craiul, tatăl, își trimite fiul cel mic la unchiul lui, împăratul Verde, și îi dă un sfat: să se ferească de omul roș și, mai ales, de cel spân. Răspundem la prima întrebare. Cine pune limita? Un tată care știe că nu va fi acolo. Absența lui, funcția întâi la Propp, nu este un accident, este condiția gardului: o limită se pune tocmai pentru momentul în care cel care o pune nu mai poate verifica.

A doua întrebare: cum e formulată? Aici apare slăbiciunea. Sfatul este o listă de tipuri periculoase, definite prin trăsături vizibile, culoarea pielii sau lipsa părului. E o regulă de felul „feriți-vă de X", nu „verificați așa și așa înainte să vă încredințați cuiva". Orice regulă formulată în categorii are o problemă: viața nu se prezintă în categorii. Se prezintă ca un om concret, care oferă ajutor, care știe drumul, care vorbește frumos.

Răspunsul la a treia întrebare este de aceea mai surprinzător decât ne-am aștepta. Încălcarea nu vine din sfidare. Eroul nu se hotărăște să nu asculte. Pur și simplu nu leagă situația în care se află de regula pe care o primise. Ce are în față este un tovarăș de drum, nu „tipul despre care mi s-a spus". Regula e bună, dar nu are un mecanism care s-o aducă în fața ochilor în momentul potrivit. De aici, înlănțuirea de întâmplări: pierderea, robia, probele.

A patra întrebare: cât costă refacerea? Costă aproape toată povestea. Eroul pierde rangul, libertatea, o vreme chiar demnitatea, și trebuie să parcurgă, sub stăpânire străină, probele pe care Greimas le-ar numi de calificare, decisivă și de glorificare. Cu cât limita a fost mai vag formulată, cu atât a fost mai scumpă încălcarea. Aceasta este o lecție pe care o vom regăsi, peste secole, în construcția filtrelor tehnice: o listă de interdicții este întotdeauna mai ușor de ocolit decât o procedură.

Capra cu trei iezi: limita ca procedură, slăbită la verificare

Poveste mult mai scurtă, structură mult mai transparentă. Capra pleacă să se hrănească, iar absența ei este, din nou, condiția. Lasă iezilor o regulă: să nu deschidă ușa nimănui. Nu o regulă despre tipuri periculoase, ci una despre un gest, și înconjurată de o procedură: recunoașterea după glas.

Aici gardul e mult mai bine făcut decât în Harap-Alb. Interdicția se aplică tuturor, nu doar unei categorii. Verificarea este concretă. Procedura poate fi urmată de un copil. Și totuși povestea se rupe. De ce? Pentru că singura verificare, glasul, poate fi imitată. Lupul își trucează vocea, iar doi dintre iezi deschid. Al treilea, nu.

Cele două povești arată, împreună, două moduri diferite în care un gard cedează. Într-un caz, regula este prea vagă ca să fie aplicată în clipa critică. În celălalt, regula este bună, dar verificarea pe care se sprijină este slabă. În limbajul zilelor noastre: o parolă care poate fi ghicită. Un sistem de acces care recunoaște o singură trăsătură. Poarta bine pusă într-un gard prost.

Să mai observăm încă un lucru, despre iedul care nu deschide. Același gard, aceeași regulă, același lup, rezultate diferite. Gardul nu se aplică singur. Cineva trebuie să-l aplice, iar când paznicul lipsește, aplicarea depinde de cel din interior. Capra nu poate fi acasă, de aceea a lăsat o regulă. Dar o regulă lăsată nu înseamnă o regulă respectată. Aici apare partea pe care basmul o spune fără să o numească: gardurile adevărate sunt gândite pentru momentul în care nu ne mai uităm.

Aceeași situație o întâlnim în fața oricărui sistem care funcționează fără ca cineva să stea lângă el, fie un program care rulează noaptea, fie o unealtă care generează text pentru mii de oameni deodată. Nu putem fi lângă ea la fiecare pas. Prin urmare, ne trebuie un gard care ține chiar când nu ne uităm. Și ne trebuie, mai ales, un mod de a ne da seama când nu mai ține.

Ritul, jertfa și întreținerea: ce costă un gard

Până aici gardul a părut o chestiune de formulare: bine sau prost spus, bine sau prost verificat. Dar basmul are o rădăcină mai adâncă, iar ea schimbă felul în care trebuie să vorbim despre cost.

Propp a argumentat, în lucrările de după Morfologie, că cel mai vechi fundament al basmului este ritul de inițiere, ceremonia prin care un tânăr trecea într-un statut nou. Într-un studiu despre motivul chipului ascuns în basmele europene, cercetătoarea Otilia Ursache amintește exact formularea: ritul inițierii e baza cea mai veche, iar în ceremonial predomina reprezentarea mimetică a morții și a învierii neofitului ca om nou. Nu trebuie să ne lăsăm duși prea departe de lectura aceasta. Ceea ce rețin este altceva: interdicția din basm nu s-a născut ca un artificiu de povestitor. Este amintirea unei practici în care limita nu era doar spusă, ci trăită: tânărul era despărțit de comunitate, i se spunea ce nu are voie, trecea prin probe, iar la capăt revenea schimbat.

Antropologul Arnold van Gennep, în cartea lui din 1909 despre riturile de trecere, a descris structura aceasta în trei timpi: despărțirea, o perioadă de margine în care cel care trece nu mai e ce a fost și nu e încă ce va fi, și reintegrarea. Perioada de margine este cea în care limitele sunt cele mai stricte și, în același timp, cele mai instructive. Într-o cercetare despre inițierea eroului din basmul românesc, Camelia Bof descrie călătoria eroului ca un parcurs de probe făcut sub ghidajul unui mentor, în care ordinea contează: întâi însoțirea, apoi autonomia.

Ideea aceasta merită oprită o clipă, pentru că ne dă o regulă practică pe care o vom folosi mai târziu: gardul nu rămâne la fel pe tot parcursul vieții unei relații. Cât timp tânărul nu a trecut probele, limitele sunt strânse și stau în grija altcuiva. După ce le-a trecut, limitele se lărgesc, pentru că verificările au arătat că poate purta singur o parte din ele. Părintele care îl lasă pe copil, în sfârșit, să iasă singur la colțul străzii nu a renunțat la gard. L-a mutat din mâna lui în mintea copilului.

Unde se oprește asemănarea

Aici trebuie făcută o distincție, pentru că ea apără argumentul de o greșeală. Câinele din parc și copilul din ritul de inițiere pot interioriza gardul. După destule treceri pe lângă el, cunosc locul. Pot ajunge să-l respecte fără să mai fie nevoie să fie păziți.

Sistemele automate de calcul nu fac asta. Un program nu își însușește o limită, o poartă. Limita ori este construită în el sau în jurul lui, ori nu există. Nu există niciun moment în care ea „intră în caracter" și poate fi uitată. De aici decurge o consecință pe care o repet pentru că este ușor de pierdut din vedere: în cazul unui sistem automat, costul de întreținere al gardului nu scade niciodată la zero și cade pe oameni. Fiecare lărgire a limitelor trebuie decisă, verificată și, dacă e cazul, anulată de cineva. Părintele poate, la un moment dat, să se relaxeze. Constructorul unui sistem, nu.

Jertfa din ziduri

Pentru a vedea cât costă construcția unui gard care ține, nu există în cultura noastră o imagine mai tăioasă decât cea din legenda Meșterului Manole. Cine a trecut prin școală își aduce aminte: ziduri înălțate ziua se prăbușesc noaptea, până când meșterii hotărăsc să zidească în ele pe prima soție care va veni, iar prima venită este Ana, soția lui Manole. Mănăstirea stă în picioare.

Legenda poate fi citită în mai multe feluri și toate sunt grele. Eu rețin două, pentru că ating direct ce discutăm. Prima: o construcție durabilă cere un preț, iar prețul nu e simbolic. A doua: cel care plătește nu e cel care a hotărât. Ana nu a luat parte la înțelegerea dintre meșteri, nici nu a știut că ea este scadența.

Se poate aplica acest lucru gardurilor tehnice fără să cădem în exagerare? Cred că da, cu măsură. Limitele puse sistemelor automate au costuri care nu se văd în rezultatul final. Reportajele din ultimii ani au arătat, de pildă, că o parte din munca de verificare și de etichetare a textelor dăunătoare este făcută de oameni plătiți puțin, care citesc exact ceea ce restul utilizatorilor nu ar trebui să vadă niciodată. Nu pretind că imaginea e perfectă. Spun doar că, atunci când laudăm un gard, merită să întrebăm cine a plătit cât a fost ridicat.

Trei feluri de cost

Din tot ce am parcurs până aici, rezultă o listă scurtă, pe care o voi pune în echilibru, la finalul eseului, cu câștigul gardului:

Costul construcției: ce se investește, ca la Manole, ca ceva să stea în picioare. Muncă, timp, atenție, uneori suferință.
Costul întreținerii: ritul se repetă, gardul se verifică, poarta se unge. Pentru sistemele automate, cum am spus, nu scade niciodată la zero.
Costul blocărilor inutile: gardul prost plasat oprește și ce nu trebuia oprit. Lucrul de care se vorbește cel mai puțin, pentru că nu lasă urme: ce nu s-a putut face.

Mai trebuie spus ceva, ca să nu ajungem la concluzia că orice gard e un lucru bun. Scriitorul englez G. K. Chesterton a formulat, într-un text din 1929, o regulă simplă: dacă dai peste un gard și nu vezi la ce folosește, nu-l desființa înainte să afli de ce a fost pus. Regula are și reversul ei, pe care Chesterton îl acceptă: după ce ai aflat, dacă motivul a dispărut, gardul poate fi coborât. Întreținerea înseamnă și asta: revizuire în ambele sensuri.

Mecanismele: cum se pun, concret, gardurile unui sistem automat

Am ajuns la a patra încercare, cea tehnică. Voi fi, o vreme, mai rece. Rămâne de păstrat ce am câștigat până acum: definiția libertății ca spațiu fără pericol, cele patru întrebări ale lentilei lui Propp și cele trei feluri de cost.

Punctul de cotitură: sistemul nu vede gardul

Textul de la care am pornit spune că „câinele vede gardul și nu trece de el". E o frază adevărată pentru un câine. Pentru un sistem automat de calcul, nu. Trebuie spus clar, o dată, și apoi respectat: un asemenea sistem nu vede nimic. Nu are în față un gard pe care îl respectă sau nu. Are o structură, făcută din parametri și reguli, care produce, la o intrare dată, o ieșire. Dacă ieșirea trebuie limitată, limitarea se face fie în interiorul structurii, fie în jurul ei, de către oameni, prin construcție.

Chiar și ajustarea acestor parametri se descrie mai bine tehnic decât cu cuvinte împrumutate din psihologia animalelor. Ceea ce în unele lucrări se numește „recompensă" este, în practică, un număr calculat după o regulă, iar parametrii sunt modificați astfel încât numărul să crească. Regula a fost scrisă de oameni. Calitatea gardului depinde, deci, de felul în care a fost scrisă acea regulă.

Garduri pe straturi

Prima observație comună tuturor surselor tehnice pe care le-am citit este că gardurile de siguranță (în engleză guardrails, termenul pe care îl folosesc aproape toate sursele) se pun pe mai multe niveluri. Într-o prezentare a IBM, limitele sunt grupate în patru straturi: cele ale datelor, ale modelului, ale aplicației și ale infrastructurii. Împărțirea este firească și poate fi explicată cu o aplicație obișnuită. Dacă o aplicație folosește un program care generează text, trebuie decis ce date îi pot fi trimise (stratul datelor), ce fel de rezultate poate produce programul însuși (stratul modelului), ce vede utilizatorul din tot ce a produs (stratul aplicației) și la ce resurse ale serverelor are acces tot ansamblul (stratul infrastructurii). Fiecare nivel prinde un alt fel de defecțiune. Un singur gard nu ajunge, din același motiv pentru care un parc are poartă, plasă și zid, și nu doar una dintre ele.

Filtre de intrare, filtre de ieșire și sasul

Cele mai cunoscute sunt filtrele de la capete: unul verifică ce intră, altul ce iese. Seamănă cu poarta parcului. Și, ca la poartă, aici se întâmplă cele mai multe defecțiuni, pentru că ea este locul în care gardul trebuie să se deschidă. Parcurile pentru câini bine făcute au o intrare dublă, un mic sas cu două porți, dintre care niciodată nu sunt deschise amândouă deodată, tocmai ca un câine să nu se strecoare în clipa în care altul intră. Ideea e foarte simplă și foarte aplicabilă: punctele de trecere sunt locurile care merită cea mai mare grijă de proiectare.

Să corectezi, nu doar să oprești

O lucrare recentă, publicată pe arXiv, propune un pas mai departe. Autorii pornesc de la observația că răul nu apare mereu dintr-o singură ieșire, ci uneori dintr-un șir de pași, fiecare nevinovat luat separat. Un filtru care verifică doar ultimul pas vine prea târziu. Ei formulează siguranța ca pe o problemă de decizie în trepte, adică exact ca în teoria controlului, și propun un filtru care prevede dacă acțiunile propuse duc spre încălcarea unei limite și le corectează înainte să se ajungă acolo. Metoda se compară, după spusele autorilor, cu soluțiile simple de tip semnalizare și blocare și le depășește în privința siguranței.

Pe scurt, în teoria controlului, un filtru de siguranță primește comanda dorită și o modifică atât cât e strict necesar ca sistemul să rămână într-o zonă considerată sigură. Un exemplu familiar: sistemul care ține mașina pe banda de circulație. Nu îți ia volanul și nu te oprește din drum. Îți îndreaptă traiectoria doar când ai atinge marginea. Este, în sens literal, o balustradă cu efect de corecție, nu de zid. Prezint ideea ca pe un mecanism propus, nu ca pe unul dovedit în general; sursa este o lucrare de cercetare, încă în discuție.

Când constrângerea scurtează literalmente drumul

Există un loc în care legătura dintre limită și viteză nu mai este metaforă. În problemele de căutare, de la rezolvarea unui sudoku la programarea orelor într-o școală, regulile problemei elimină o mulțime enormă de variante imposibile înainte ca vreuna să fie încercată. Un program care rezolvă sudoku nu încearcă toate completările posibile, ar dura o veșnicie. Folosește regulile ca să taie ramurile moarte, iar timpul de rezolvare scade, adesea cu ordine de mărime. Mai multe surse tehnice observă același lucru: constrângerile ghidează căutarea și o scutesc de drumuri fără ieșire. Aici legea din titlu apare în stare pură: cu cât regulile sunt mai bine alese, cu atât se ajunge mai repede.

Un set scris de principii și o limită a lui

Merită amintită și o metodă publicată în 2022 de cercetători de la Anthropic, numită Constitutional AI. După cum o descrie lucrarea, un set scris de principii, o „constituție", este folosit pentru ca textele produse să fie supuse unor critici și rescrieri automate, iar rezultatele sunt apoi folosite la construirea numărului pe baza căruia se ajustează parametrii. Avantajul declarat: se reduce cantitatea de etichetare făcută de oameni asupra textelor dăunătoare. Distanța critică cere să notăm și o limită: alegerea de a scrie principiile într-un fel sau altul rămâne tot o decizie omenească. Nu a dispărut, doar s-a mutat. Revin la această problemă în secțiunea despre cine ridică gardul.

Jurnale și alarme: cum afli că gardul a cedat

Mai rămâne o întrebare pe care Capra cu trei iezi o pune fără să o spună: cum afli, după ce ai plecat, că gardul a cedat? Capra a aflat prea târziu, de la iedul care a scăpat. Un sistem automat poate fi construit să nu aștepte atât. Cele mai multe garduri tehnice vin cu un jurnal, adică o evidență scrisă a fiecărei acțiuni importante, și cu o alarmă, un prag după care cineva este chemat. Jurnalul nu oprește nimic, dar face ca încălcarea să lase o urmă, iar urma e materia din care se repară. Alarma nu repară nimic, dar scurtează timpul dintre defecțiune și remediere. Împreună, ele fac din fiecare încercare de a trece de gard o informație, nu doar o pagubă.

Merită insistat pe un lucru. Un jurnal pe care nu-l citește nimeni nu există. Multe organizații strâng volume uriașe de înregistrări pe care nu le deschide nimeni decât după incident. Calitatea unui gard include, deci, și cine citește urmele și cât de repede. În basm, rolul acesta îl are povestitorul: el ține minte unde s-a rupt regula, ca să nu se rupă a doua oară în același loc. În tehnică îl are cineva cu nume, cu răspundere și cu timp.

Latitudine și revizuire

În sfârșit, mai multe surse comerciale folosesc aceeași logică pe care am văzut-o în rituri: condiții de oprire la fiecare pas, limite de cheltuială, jurnale care păstrează urma fiecărei acțiuni, verificări ale calității înainte ca un rezultat să ajungă la utilizator, și revizuirea periodică a limitelor pe măsură ce sistemului i se lasă mai multă latitudine de execuție. Este, în limbaj de inginerie, exact ghidajul care precede autonomia: gardul se lărgește după probe, nu înainte.

De ce un gard bun dă viteză

Am adunat destule bucăți ca să încerc argumentul întreg. Îl construiesc pas cu pas, pentru că teza e mai tăioasă decât pare.

O regulă de la care se pornește

Cel care conduce un vehicul, o echipă, un proiect sau un sistem nu alege viteza la întâmplare. O alege, chiar dacă nu-și dă seama, în funcție de cea mai gravă greșeală pe care nu o mai poate desface. Pe un drum cu acostament larg și cu balustradă la marginea prăpastiei, se merge mai repede decât pe un drum fără ele, nu pentru că șoferii sunt mai curajoși, ci pentru că cel mai rău scenariu s-a micșorat. Eu numesc asta viteză admisibilă: viteza maximă la care răul posibil rămâne suportabil.

Exemplele sunt la îndemână și nu sunt tehnice. Un alpinist urcă pe un traseu dificil cu coardă și ancore: nu pentru că i-ar fi teamă să cadă, ci pentru că, știind că căderea e limitată la câțiva metri, își permite să încerce mișcările grele. Fără protecție, ar alege trasee mai ușoare și mai lente. O cale ferată își împarte linia în sectoare în care poate fi un singur tren la un moment dat; limitarea aceasta, aparent o frână, este chiar ceea ce permite să circule multe trenuri, repede, pe aceeași linie. O siguranță electrică se topește la o încărcare prea mare; datorită ei, o casă poate folosi aparate puternice fără ca fiecare priză să fie un pericol. Iar la calculatorul din 1997, întrebarea „ești sigur?" a fost cea care mi-a permis să încerc comenzi pe care nu le înțelegeam încă.

Din regulă, o teză

Teza acestui eseu spune că viteza, în basm ca și în tehnologie, este direct proporțională cu calitatea constrângerii. O pot sprijini în patru pași.

Viteza cu care se înaintează este aleasă de cei care înaintează.
Ei o aleg, în cele din urmă, astfel încât cel mai grav rezultat ireversibil să rămână suportabil. Dacă nu o fac, plătesc mai târziu: o sursă tehnică numește asta „taxa refacerii", adică timpul pierdut cu reparațiile pentru că au fost ocolite verificările la început.
Un gard mai bun coboară răul posibil la aceeași viteză, sau, la același rău posibil, permite o viteză mai mare.
Deci, pe măsură ce calitatea gardului crește, viteza admisibilă crește.

Pasul al doilea este ipoteza slabă. Există oameni și organizații care aleargă fără să se uite la cel mai rău caz. Teza nu spune că aceia merg mai încet. Spune că viteza netă, cea pe care o păstrezi după ce ai scăzut refacerile, e mai mică decât a celor cu garduri bune. Prin „proporțională" nu înțeleg o dreaptă matematică, ci o relație care crește, într-un anumit interval, odată cu calitatea. Nu se spune nicăieri că mai multe garduri înseamnă mai multă viteză. Se spune că mai buna calitate înseamnă mai multă.

Ce înseamnă „calitate"

Din tot drumul de până aici, calitatea unui gard se citește în cinci semne:

Vizibilitate. Un gard pe care nu-l vezi este o capcană. Interdicția din basm funcționează tocmai pentru că este rostită; gardul tehnic funcționează dacă oamenii care lucrează cu sistemul știu unde este și de ce.
Proporție. Nici mai strâmt decât e nevoie, ca să nu producă blocări inutile, nici mai larg, ca să nu lase deschis ce nu trebuie. Regula din Harap-Alb, formulată în categorii, a fost prea largă într-un loc și prea îngustă în altul.
Verificare solidă la poartă. Capra cu trei iezi avea o procedură, dar verificarea ei, glasul, putea fi imitată. Calitatea gardului se decide în punctele de trecere, ca în sasul parcului.
Revizuibilitate. Un gard care nu poate fi mutat devine, mai devreme sau mai târziu, un obstacol sau o iluzie. Ritul de inițiere nu are limite fixe: cresc odată cu probele.
Cunoașterea costului. Un gard a cărui factură nu e știută de nimeni nu se poate întreține și nu se poate apăra. Manole știa ce zidește. Cine ridică un gard fără să poată spune ce a costat riscă să-l ridice în zadar.

Nu este nimic revoluționar în lista aceasta, și e bine că nu este. Orice lucrare ținută în picioare mai mult de o generație are aceste cinci trăsături, de la poduri la regulile unui joc.

Cum se vede, în cifre, că un gard e bun

O teză care nu poate fi verificată nu merită purtată. Din fericire, calitatea unui gard poate fi urmărită cu trei numere simple, pe care orice echipă și orice părinte le poate ține în minte, chiar dacă nu le scrie.

Primul este cât de des este încălcat gardul, adică de câte ori trece ceva de el fără să fi trebuit. Dacă numărul crește, ceva s-a schimbat în teren sau în felul în care gardul a fost pus. Al doilea este cât de des oprește gardul ceea ce nu trebuia oprit: câte lucruri legitime au fost blocate. Un gard cu zero încălcări și cu o mulțime de blocări inutile nu e un gard bun, e un zid. Al treilea este timpul până la refacere: cât durează de la descoperirea unei crăpături până la repararea ei. Un gard bun nu este cel care nu cedează niciodată, pentru că un asemenea gard nu există. Este cel care cedează rar, se vede când cedează și se repară repede.

Teza devine astfel verificabilă. Dacă o echipă ar ridica, pe rând, calitatea gardurilor, măsurată prin aceste trei numere, iar viteza ei netă, cea de după scăderea refacerilor, nu ar crește, teza ar fi slăbită. Nu pretind că avem astăzi măsurători bune pentru toate cazurile. Pretind doar că teza se poate verifica, ceea ce o deosebește de un slogan.

Ce spune literatura și cât să o credem

Un cititor care caută pe internet legătura dintre limite și viteză în sistemele automate de calcul găsește repede zeci de pagini care o afirmă. Merită spus cu calm ce valorează ele.

Majoritatea sunt prezentări comerciale, pagini publicate de companii sau texte de popularizare. Ele repetă, în variante apropiate, câteva formule: limitele sunt „prețul vitezei", plătit dinainte sau în incidente; gardurile nu frânează inovația; o organizație care le ignoră va plăti mai târziu. Formulele sună bine și au un sâmbure de adevăr, dar sunt afirmații, nu dovezi. Cei care le scriu au și un interes: vând produse sau servicii de acest fel. Nu le respingem din asta. Le citim cu rezerva cu care am citi o reclamă la un lacăt.

Dincolo de formule, rămân mecanismele, iar acestea se apără singure: stratificarea limitelor, filtrele de intrare și de ieșire, corectarea în loc de simplă blocare, tăierea variantelor imposibile în problemele de căutare, revizuirea periodică. Pentru acestea nu avem nevoie de laude. Le putem judeca după cum funcționează, ca pe orice altă unealtă.

Mai există o diferență între surse și teza de aici. Multe dintre ele vorbesc despre „echilibru" între viteză și siguranță, ca și cum ar fi două talere ale unei balanțe: mai mult dintr-unul înseamnă mai puțin din celălalt. La un nivel dat de calitate a gardurilor, așa este. Teza mea spune altceva: dacă ridici calitatea, mută întreaga balanță. Nu mai alegi dintre două rele, ci obții mai mult din amândouă. E o afirmație mai îndrăzneață și, tocmai de aceea, mai greu de dovedit; o susțin cu argumentul de mai sus, nu cu statistici pe care nu le am.

Obiecții: când gardul devine cușcă

Un argument care nu își caută singur punctele slabe nu merită încredere. Iată patru obiecții serioase, cu răspunsul meu.

Gardul rău plasat

Unele limite opresc prea mult. Un filtru care blochează orice text în care apare un cuvânt, indiferent de context, oprește și medicul, și istoricul, și profesorul. Un asemenea gard produce blocări inutile și îi învață pe utilizatori să-l ocolească. Obiecția e corectă, dar nu răstoarnă teza: un gard care blochează ce nu trebuie este un gard de calitate slabă, adică proporția este greșită. Ea arată doar că numărul de garduri nu înseamnă nimic de la sine.

Cine hotărăște ce este pericol

Aceasta este obiecția cea mai serioasă. Într-un parc pentru câini, pericolul este ușor de recunoscut: strada. Toți suntem de acord că un câine sub roți e un rău. În cazul sistemelor automate, definiția pericolului nu mai e aproape niciodată atât de limpede. Ce este un text dăunător? Ce înseamnă o informație periculoasă? Cine hotărăște? Principiile după care se ajustează un sistem le scrie cineva, iar alegerea lui devine, fără ca nimeni să voteze, regulă pentru milioane de oameni.

Nu am un răspuns care să dizolve problema. Am, în schimb, o împărțire care o poate ține în frâu. Există un nucleu de răuri ireversibile asupra cărora oamenii sunt, practic, de acord, iar aici gardul poate fi strict. Și există o zonă largă de lucruri disputate, unde gardul trebuie să fie mai puțin rigid: vizibil, motivat, contestabil și ușor de revizuit. Cea mai gravă greșeală este amestecul celor două zone: să tratezi ca pe un nucleu ceea ce e disputat și să faci din asta un zid nevăzut.

Gardul de netrecut ca iluzie

În basm, interdicția este aproape întotdeauna încălcată. Am văzut că așa se pornește povestea. Lecția pentru inginer este că orice gard va fi încercat. Utilizatorii își dau seama repede unde sunt marginile și caută să le depășească; oricine a jucat un joc cu hartă deschisă știe că jucătorii caută cu pasiune locurile în care „zidul invizibil" are o crăpătură, iar cei care parcurg jocurile cu cronometrul le și găsesc. Ocolirea restricțiilor nu este o excepție, este regula. Un gard bun este proiectat pentru încercarea de a-l trece: pe mai multe niveluri, cu jurnale care păstrează urma, cu corectura gata făcută pentru ziua în care cineva găsește crăpătura.

Gardul care adoarme vigilența

Mai există o obiecție, mai subtilă. Când ne simțim în siguranță, devenim mai îndrăzneți și uneori mai nepăsători. Unii cercetători numesc fenomenul compensarea riscului: măsurile de protecție nu produc întotdeauna tot câștigul așteptat, pentru că oamenii își ridică, fără să vrea, nivelul de risc acceptat. Dacă aceasta se întâmplă și aici, un gard bun ar putea duce, paradoxal, la mai puțină atenție în jurul lui. Răspunsul nu e renunțarea la gard, ci ceea ce am spus la întreținere: un gard fără supraveghere periodică devine o promisiune goală. Capra a plecat, dar a lăsat o regulă. Nu a lăsat o garanție.

Concluzie: din stradă, în parc

Am pornit de la o tensiune. Pe de o parte, „a fugi în stradă": haos, pericol, ceea ce nu se mai poate desface. Pe de altă parte, „a te juca în voie": explorare, joc, tot ce are valoare tocmai pentru că poate fi încercat și repetat. Cele două par să se excludă, dar nu se exclud. Ele sunt separate de un gard, iar gardul este singurul lucru care le face să existe în același loc.

Rezolvarea nu vine dintr-un compromis, vine dintr-o deplasare a întrebării. Nu mai întrebăm cât de multă libertate sacrificăm pentru siguranță. Întrebăm unde stă ireversibilul și cum îl scoatem din spațiul în care oamenii se mișcă. Ce rămâne înăuntru este spațiu de joc, adică de încercare, de greșeală recuperabilă, de iuțeală. Libertatea, așa cum am definit-o, nu e absența gardului, ci spațiul delimitat în care pericolul a fost exclus dinainte.

Drumul a trecut prin patru încercări. Limba ne-a arătat, prin ceea ce nu am putut cita, că a constata nu înseamnă a proiecta. Basmul ne-a arătat că interdicția este motorul poveștii, că regula poate cădea prin vag sau prin verificare slabă și că gardul se pune pentru clipa în care nu ne mai uităm. Ritul și legenda ne-au arătat că gardul se construiește cu jertfă, se întreține cu efort și se lărgește odată cu probele. Iar mecanismele tehnice ne-au arătat că aceleași idei se pot scrie în cod: straturi, poartă dublă, filtre care corectează, constrângeri care taie drumuri moarte, revizuire periodică.

De aici rezultă criteriile pe care le-am stabilit pentru „gardurile potrivite": vizibile, proporționale, cu poartă bine verificată, revizuibile și cu costul cunoscut. Pe ele se sprijină teza: viteza, în basm ca și în tehnologie, crește odată cu calitatea constrângerii. Nu pentru că limitele ar fi bune în sine, ci pentru că ne scot din fața celei mai grave greșeli și ne lasă să alergăm în restul terenului.

Mă întorc la sala din 1997. Dacă ar fi să rezum ce am învățat acolo, în șase luni, ar fi două lucruri. Primul: o unealtă pasivă nu are nevoie de gard, pentru că tot ce se petrece pornește de la tine. Al doilea, mai greu de văzut atunci: chiar și acolo exista o întrebare, pusă exact în fața gestului care nu se mai poate desface. Azi, uneltele nu mai sunt pasive în același fel, iar gardurile nu mai pot rămâne la nivelul unei întrebări pe ecran. Trebuie gândite, plătite și întreținute de oameni care știu că omul din parc privește în altă parte tocmai pentru că a avut încredere în gard.

Și mai trebuie ținut minte ceva, care nu e despre tehnică. Cel care construiește gardul este cel care răspunde de el. Câinele nu va ști niciodată ce a costat.

Surse

Găsite și consultate în pregătirea eseului

Zanne, Iuliu A., Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia, zece volume (1895–începutul secolului XX). Despre structura și corpusul de circa 47.330 de zicători: Fontana, Joan, „Qui s'fa ovella, îl mănâncă lupiĭ", Estudis Romànics 43 (2021), pp. 59–91. https://diposit.ub.edu/dspace/handle/2445/176281. Despre rolul culegerii la Conferința de Pace din 1919–1920: Dumistrăcel, Stelian; Savin, Petronela, „Proverbele lui Iuliu Zanne – operă-testimoniu, la Versailles", Studii și cercetări lingvistice LXXI/2 (2020). https://www.diacronia.ro/en/indexing/details/A32482
Propp, Vladimir, Morfologia basmului (1928; ediția românească). https://www.monoskop.org/images/a/a7/Propp_Vladimir_Morfologia_basmului.pdf
Ursache, Otilia, „Chipul tăinuit în basmele populare europene", Philologica Jassyensia XI/1 (2015), pp. 267–276. https://www.diacronia.ro/indexing/details/A20014/pdf
Rus, Maria Laura, „O perspectivă semantică asupra basmului Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă", Limba Română. https://www.diacronia.ro/indexing/details/A20604/pdf
Bof (Hreban), Camelia, „Dinamica inițierii eroului din basmul popular românesc", Universitatea „Ștefan cel Mare" din Suceava. https://www.gup.ugal.ro/ugaljournals/index.php/cil/article/download/9765/8424
Diaconescu, Elena Lavinia, „Jupîn Rănică vulpoiul și Scene istorice: funcțiile personajelor", Journal of Romanian Literary Studies 13 (2018). https://www.diacronia.ro/indexing/details/A27981/pdf
IBM, „What are AI guardrails?" https://www.ibm.com/topics/ai-guardrails
„The Guardrails Paradox: Why Constraint Is What Lets AI Move Fast", DEV Community. https://dev.to/techethics/the-guardrails-paradox-why-constraint-is-what-lets-ai-move-fast-539d
„The Innovation Paradox: Why Strong Data Guardrails Accelerate AI Innovation Velocity", HackerNoon. https://hackernoon.com/the-innovation-paradox-why-strong-data-guardrails-accelerate-ai-innovation-velocity
Reply, „Technical and policy boundaries that keep AI agents safe, legal, and aligned with organisational values". https://www.reply.com/it/artificial-intelligence/the-symbiosis-model/technical-and-policy-boundaries-that-keep-ai-agents-safe-legal-and-aligned-with-organisational-values
Zonca, Daniele (Red Hat), „Engineering Guardrailed AI for Constrained Environments" (prezentare, 2025).
Lucrare despre filtre predictive de siguranță pentru agenți bazați pe modele de limbaj, arXiv 2510.13727. https://arxiv.org/pdf/2510.13727v1

Din cunoștințe proprii, de verificat înainte de publicare

Berlin, Isaiah, „Two Concepts of Liberty" (1958).
van Gennep, Arnold, Les rites de passage (1909).
Chesterton, G. K., „The Fence", în The Thing (1929).
Bai, Yuntao et al., Constitutional AI: Harmlessness from AI Feedback (2022).
Reportajele despre munca de etichetare a textelor dăunătoare (din presa internațională, 2023–2024): sursele concrete urmează să fie adăugate.
Creangă, Ion, Povestea lui Harap-Alb și Capra cu trei iezi, pentru detaliile din secțiunea 5; legenda Meșterului Manole, în varianta din manualele școlare.

Notă de transparență: text redactat cu asistență editorială automată, conform politicii de transparență a site-ului. Scenele personale reiau amintiri publicate de autor; faptele și citatele rămân de verificat de către el înainte de publicare. Unealta folosită la redactare este produsă de compania care a publicat metoda descrisă în secțiunea 7, ceea ce cititorul are dreptul să știe. În text nu apare niciun proverb, pentru că atestarea lor în Zanne, cu volum, nu a putut fi făcută.