Cum am ajuns să vorbesc de bine despre Google
Despre un sceptic al monopolurilor, un răspuns bine argumentat din AI Mode și ciudata amabilitate care apare când un colos începe să șovăie
Masa de după hram
Se făcuse ora la care o masă de duminică între două familii înrudite trece de faza politicoasă și intră în cea sinceră. Farfuriile cu sarmale fuseseră strânse, cozonacul rămăsese pe jumătate neatins, iar cafeaua turcească își făcea turul prin casă, adusă pe o tavă cu marginea de metal ștearsă de ani. Eram acolo pentru că ziua de hram îi adunase pe toți: cuscrii veniți de la țară, verii de la oraș, o mătușă despre care nimeni nu mai știa exact în ce grad ne e rudă, dar care avea, ca toate mătușile din lume, dreptul de a spune orice despre oricine.
Conversația a ajuns, cum ajunge mereu, la oamenii din sat. Cineva a pomenit de domnul Vasile, cel care ținuse magazinul mixt de la răscruce, singurul pe câțiva kilometri, aproape treizeci de ani. Și atunci s-a întâmplat lucrul care mi-a rămas în minte: toată masa a început să spună numai lucruri bune despre el.
— Om de omenie, a zis unchiul meu, lăsând ceașca jos. Ne-a ținut pe caiet o iarnă întreagă, când nu aveam un leu.
— Și făina o aducea el până la poartă, a adăugat cumnata. Nu cerea nimic în plus.
— Și la nunta lui Ionuț a dat vinul la preț de cost, a încheiat mătușa, cu tonul cuiva care închide un dosar.
Am ascultat, am dat din cap și, preț de câteva secunde, m-am simțit foarte confortabil în rolul de ascultător al unei povești frumoase. Apoi am simțit ceva neplăcut, ca o piatră într-un pantof. Pentru că eu îmi aminteam altceva. Îmi aminteam caietul acela. Îmi aminteam că datoria de pe caiet nu se stingea niciodată de tot, că prețurile erau cu câțiva bani mai mari decât în orașul unde nu mergea nimeni, fiindcă drumul costa mai mult decât economia. Îmi aminteam că, atunci când un om din sat încercase să deschidă o prăvălie concurentă într-un garaj, domnul Vasile fusese cel care aflase primul cine are datorii la el și cine nu. Nu spun că a făcut ceva ilegal. Spun că știa exact ce putere are și o folosea cu măsură, cum o folosesc cei care nu au nevoie să ridice vocea.
Dar de ce vorbeau toți de bine despre el acum? Răspunsul era pe masă, în vorbele care veniseră puțin mai devreme, dintr-o altă conversație: în comuna vecină se deschisese un supermarket, unul dintre acelea cu lumini albe, cărucioare înșirate la intrare și raftul cu oferte de săptămâna asta. Magazinul de la răscruce își pierduse în câteva luni jumătate dintre clienți. Cei mai tineri, cu mașini, își făceau cumpărăturile pentru o lună o dată pe săptămână, în drum spre oraș. Doar bătrânii și cei fără mașină mai treceau pe la domnul Vasile. Iar el, care în treizeci de ani nu dăduse niciodată un rest cu zâmbet, acum îi saluta pe nume și băga un pachet de biscuiți în plasă „pentru nepoți".