Navigator ≠ intimitate

„E ca și cum ai lăsa toți chiriașii din bloc să se aud unii pe alții." - întâmplare reală cu un interfon defect.

Recomandat

Metaforă pentru navigarea pe internet fără protecție

Petru Cojocaru Navigator ≠ intimitate 18 Minute de citire

La piață, toți știu

Notă de autor: Articol din seria „Păreţii au urechi şi fereştile ochi“ — texte personal-confesionale despre tab, supraveghere și intimitate digitală. Acest articol folosește o ficțiune narativă declarată — o plimbare la piața agroalimentară din Botoșani — ca metaforă pentru navigarea pe internet fără protecție. Scenele de piață sunt construite literar, nu reportericești. Ghidul tehnic din corpul articolului este real și funcțional. Articolul a fost redactat cu asistență, conform politicii de transparență declarate pe acest site.

Dimineața de sâmbătă.

Ies din casă la opt și jumătate.

Piața Mare din Botoșani e la douăzeci de minute pe jos, dacă iei pe lângă Primărie și cobori prin spatele Casei de Cultură. Știu drumul de când eram copil. Îl știu cu ochii închiși — bălțile de după ploaie, mirosul de motorină de la ”căruțele” care mai ajung uneori, vocea vânzătoarelor care strigă prețuri către nimeni în particular și către toți în același timp.

Dar azi dimineață, ceva e diferit.

La primul colț de stradă, un bărbat pe care nu-l cunosc ridică privirea din telefonul lui și îmi spune: „Bună ziua. Mergem la legume?".

Mă opresc. Îl privesc. Nu-l recunosc.

„De unde știi?" îl întreb.

„Mergi în fiecare sâmbătă", spune el simplu. „De obicei iei roșii, castraveți dacă sunt buni, uneori brânză de la femeia din colțul al doilea. Iei mai puțin când ești la sfârșit de lună. Ești la sfârșit de lună acum."

Înghit în sec și plec mai departe fără să răspund. La colțul următor, o femeie cu un carnețel în mână mă salută înainte să apuc să o privesc: „Știm că ai tensiune, domnule Petru. Femeia de la brânzeturi v-a spus că luați fără sare."

La intrarea în piață, un bărbat cu vestă portocalie mă oprește politicos: „Avem ofertă specială la suplimente pentru coloană. Știm că stați mult la birou."

Mă întorc acasă. Nu am mai cumpărat nimic.

Aceasta este o ficțiune. Nu există oameni cu carnețele la colțurile străzilor din Botoșani ci o complexitate de interese dar în limitele bunului simț.

Dar există browsere.

Și browserul tău, în configurarea sa implicită, face exact ce am descris mai sus — cu o singură diferență: o face invizibil, fără să te anunțe, și vinde informațiile adunate înainte să ajungi tu acasă.

Recomandat

Tata repara motoare. Eu repar site-uri. Nici unul dintre noi n-a știut că suntem urmăriți

Petru Cojocaru Navigator ≠ intimitate 22 Minute de citire

Era liber în ignoranța mașinilor față de el. O libertate pe care nu a conștientizat-o niciodată, pentru că nu a existat momentul în care să-i fie luată.

Notă de autor:  Articol din seria „Păreţii au urechi şi fereştile ochi“ — texte personal-confesionale despre tab, supraveghere și intimitate digitală, publicate săptămânal pe cojocarupetru.info. Redactarea a beneficiat de asistență editorială, conform politicii mele declarate de transparență. Amintirile, paralelismele și argumentul central îmi aparțin în întregime.

Atelierul

Îmi amintesc mirosul înainte de orice altceva.

Ulei de motor amestecat cu ceva metalic, acid, cald — un miros pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri altundeva și pe care nu știu să-l descriu decât prin locul în care l-am simțit. Atelierul tatălui meu. Un spațiu îngust, mai înalt decât era lat, cu unelte agățate pe pereți în ordine pe care numai el o știa, cu o lampă de lucru care atârna prea jos deasupra bancului și cu un radio vechi care scotea muzică sau știri, indiferent de anotimp.

Tata era mecanic. Nu mecanic-brand, nu mecanic-certificat-european, nu mecanic-cu-program-și-facturi. Mecanic în sensul cel mai direct și mai nespeculativ al cuvântului: un om care înțelegea mașinile din interior, care punea mâna pe ele și știa. Nu dintr-un manual — sau nu numai dintr-un manual. Din ceva mai greu de articulat. Din acumulare de greșeli corectate, din ore de ascultare a sunetelor pe care le scot motoarele când nu sunt bine, din cunoaștere corporală a materialelor și a limitelor lor.

Îl vedeam diagnosticând. Cineva aducea o mașină, el ridica capota, asculta câteva secunde, atingea câte ceva, și după asta știa. Nu întotdeauna imediat, nu întotdeauna fără ezitare — dar știa în felul în care știi ceva pe care l-ai trăit, nu în felul în care știi ceva pe care l-ai citit.

Mașinile nu-l vedeau pe el. Nu în niciun sens mai bogat decât cel pur mecanic — el acționa asupra lor, ele răspundeau, și asta era tot schimbul. Nu existau senzori care să transmită undeva cât timp a petrecut el aplecat sub capotă. Nu existau sisteme care să înregistreze câte rotații pe minut a dat unui șurub sau în ce ordine a desfăcut piesele. Nu existau baze de date care să coreleze mâinile lui cu ale altor mecanici și să-i evalueze eficiența.

 

Recomandat

În 1997, calculatorul nu mă vedea pe mine. Azi, mă cunoaște mai bine decât vecinii

Petru Cojocaru Navigator ≠ intimitate 17 Minute de citire

„Păreţii au urechi şi fereştile ochi“(Ion Creangă -Capra cu trei Iezi)

O instituție publică din Botoșani care oferea cursuri, 1997, două calculatoare funcționale, unul stricat-desfăcut, MS-DOS, sentimentul că mașina e oarbă și ascultătoare. Contrapunct: ce înseamnă să deschizi un tab în 2026, câte sisteme te identifică înainte să tastezi primul cuvânt. Confesional, fără nostalgie falsă — nostalgia e folosită ca instrument de contrast, nu ca refugiu.

Notă de autor: Acest articol introductiv face parte din seria „Păreţii au urechi şi fereştile ochi“— texte personal-confesionale despre tab, supraveghere și intimitate digitală, publicate săptămânal pe cojocarupetru.info. Redactarea a beneficiat de asistență editorială, conform politicii mele declarate de transparență. Argumentul central și toate amintirile personale îmi aparțin în întregime.

O instituție publică, iarna lui '97

Era iarnă și mirosea a tutun rece și a hârtie veche.

O instituție publică din Botoșani ocupă o clădire cu pretenții, pe o stradă care și ea are pretenții, undeva în centrul unui oraș care, în 1997, se chinuia să înțeleagă ce înseamnă economia de piață. Eu aveam — n-are rost să mă prefac că am uitat — vârsta la care crezi că tot ce nu înțelegi e o promisiune, nu o amenințare. Și nu înțelegeam aproape nimic din ce se întâmpla în sala aceea.

Două calculatoare. Asta era toată infrastructura digitală accesibilă unui tânăr din Botoșani care voia să învețe ceva despre mașinile astea noi. Două calculatoare, un instructor care venea când putea, un curs de două săptămâni intitulat, cu o gravitate copleșitoare, „Operator PC IBM", și un ecran negru cu text verde care îți cerea comenzi ca un funcționar de la ghișeu.

MS-DOS nu era prietenos. Nu voia să te placă, nu voia să-ți facă viața ușoară, nu voia să ghicească ce gândești. Îi dădeai o comandă exactă — dir, copy, del — și el o executa exact. Nimic mai mult. Dacă greșeai sintaxa, nu te corecta politicos, nu-ți oferea sugestii, nu-ți explica unde ai dat-o în bară. Îți afișa un mesaj de eroare sec și te lăsa să te descurci.

Acesta era, fără să știu atunci, primul și cel mai clar contract pe care l-am încheiat cu o mașină: eu îți spun ce să faci, tu faci, niciuna dintre noi nu știe nimic despre cealaltă în afara acestui schimb.

Instructorul a plecat după două săptămâni. Eu am rămas. Nu oficial — dar sala era deschisă, calculatoarele erau acolo, și nimeni nu părea deranjat de prezența unui tânăr care venea în fiecare zi și bătea taste. Vreo șase luni. Poate mai mult. Memoria îmbătrânește și ea, și nu mai știu exact când s-a terminat — știu doar că la un moment dat am încetat să mai am nevoie să merg acolo.

MS-DOS m-a învățat ceva pe care nu l-aș fi putut formula atunci: că o mașină poate fi un instrument pur. Că există o relație în care puterea curge într-o singură direcție — tu ești subiectul, mașina e obiectul, și asta e tot.

N-am bănuit nicio clipă că această relație va fi inversată complet în mai puțin de trei decenii.