Recomandat

Zece drepți

Petru Cojocaru Stiință și civilizație 26 Septembrie 2026 Accesări: 2344 38 Minute de citire

Între Gomora și Ninive: de ce o lume stricată primește uneori încă un an

Ninive, nu Gomora — partea I din III

Pe scurt Gomora nu a ars pentru că păcătuise; păcătuise și Ninive. A ars pentru că nu s-au găsit în ea zece oameni drepți și nimeni nu s-a întors. A doua șansă nu e o amnistie, ci un an în plus, cu sapa în mână. O clasă, un bloc, un oraș sau un internet sunt ținute în picioare, în anul acela, de câțiva. Webul nu va fi salvat de toți. Va fi salvat de cei care continuă să scrie, să verifice și să repare.

Se mai poate repara

Masa s-a golit de farfurii, dar nimeni nu se ridică. La un capăt, unul dintre prietenii fiului meu își întoarce telefonul cu ecranul în sus: o pânză albă de crăpături peste toată sticla. „Nu contează, oricum îl schimb.” O spune fără tristețe, cum ai spune că afară plouă.

La celălalt capăt, un părinte pe care îl știu de la ședințele clasei reia întrebarea cu care am plecat toți acasă data trecută: la ce vârstă îi iei copilului primul telefon? La ședință s-a vorbit o oră. Pe grupul de WhatsApp al clasei s-a mai vorbit o săptămână. Concluzie nu a fost.

Între ei, vorba alunecă, cum alunecă de obicei la mesele de felul acesta, spre teme. Cineva povestește, râzând, că lucrarea de săptămâna trecută a „ieșit” în zece minute, cu asistentul. Nimeni nu se miră. Părintele de la capătul celălalt tace o clipă. Copilul lui are zece ani, iar peste doi-trei ani va avea în buzunar aceeași unealtă.

Stau între cele trei fraze și mă gândesc la atelierul tatălui meu.

Tata era mecanic. Nu mai e de mult, dar îl văd și acum aplecat peste un motor pe care toată lumea îl dăduse pierdut. Nu se grăbea să-l desfacă. Îl asculta întâi și se gândea, aștepta o zi, două, zicea ceva mie despre defecțiune, deschidea discuția cu alți mecanici despre un model. Apoi îl repara, și motorul pornea. Fraza lui, cea pe care o port cu mine, era simplă: „Se mai poate repara.”

Am moștenit gestul, deși nu și unealta. Am în grijă site-uri vechi pe care oricine le-ar rescrie de la zero, și înainte să mă ating de ele le ascult și eu, cum asculta el motorul: ce mai merge, ce s-a rupt, ce ține de ce. Pot să le ascult pentru că sunt deschise: codul lor se citește rând cu rând, ca un motor fără capotă. Uneori e mai greu decât să construiești din nou. Aproape întotdeauna e mai cinstit, deși nu se plătește la fel: un site rescris se facturează mai ușor decât unul ascultat.

Telefonul crăpat, telefonul încă necumpărat și lucrarea scrisă de asistent țin de aceeași cultură: cultura înlocuirii. Lucrul stricat se aruncă, aplicația obosită se lasă pentru una nouă, platforma se părăsește pentru următoarea. Modelul predictiv de anul trecut e declarat depășit de cel lansat luna aceasta, antrenat din nou pe tot ce am scris între timp. Iar efortul de a înțelege o temă e înlocuit de un răspuns gata făcut.

O economie întreagă trăiește din înlocuire: din telefonul care nu mai primește actualizări, din abonamentul care se reînnoiește singur, din versiunea nouă care face inutilă munca de ieri. Și din lucrurile închise: telefonul lipit cu adeziv, aplicația al cărei cod nu-l vede nimeni, modelul predictiv despre care nu știm pe ce a fost antrenat. Poți repara doar ce poți deschide. Europa a simțit și ea greutatea asta. Din 2024 are o directivă care le cere producătorilor să facă repararea posibilă, iar statele membre trebuiau s-o preia în legile lor până în vara acestui an. Dar o lege nu poate ține sapa în locul nostru.

Pentru voi, cei tineri, înlocuirea a venit ambalată ca libertate: dacă nu-ți place, schimbi. Aplicația de întâlniri vă învață că mai e cineva la o glisare distanță. Piața de muncă vă spune că orice meserie poate fi înlocuită peste noapte. Modelele predictive vă arată că un text se poate cere în loc să fie scris. Libertatea aceasta are un preț, iar prețul îl plătește cel înlocuit. Într-o zi, cel înlocuit poate fi oricare dintre noi.

Iar pentru noi, părinții, înlocuirea vine ambalată ca liniște. Când copilul se plictisește, îi dăm un ecran; când ecranul nu mai ajunge, încă o aplicație. Nu e rea-voință. E oboseală. Dar copilul învață din asta ce am învățat și noi: că plictiseala, ca un motor care tușește, nu se ascultă, ci se înlocuiește.

Poate că și hotărârea despre primul telefon al copilului se poate gândi ca o reparație, nu ca o înlocuire: nu schimbi o copilărie cu alta, ci lucrezi la cea pe care o ai, ascultând întâi. Telefonul acela nu va veni singur. Va veni cu conturi, cu un flux care învață repede ce îl ține treaz și cu un asistent predictiv care îi va răspunde la teme mai repede decât învățătoarea. Asistentul acela nu obosește, nu se supără și nu spune niciodată „hai să vedem împreună”. E foarte bun la răspunsuri. Nu știe să asculte un motor.

Vă vorbesc vouă, celor de la ambele capete ale mesei, pentru că a doua șansă nu e o problemă a celor bătrâni. E a celor care vor trăi cel mai mult în lumea care urmează.

De unde venim Seria aceasta are o pereche: „Pasărea mecanică”, pe petrucojocaru.ro [LINK: partea I]. Acolo am încercat să arăt cum se pierde relevanța: nu pentru că unealta e mai puternică decât omul, ci pentru că omul își mută atenția de la viu la unealtă, ca Împăratul din povestea lui Andersen, care uită privighetoarea adevărată pentru una de metal. Diagnosticul a rămas acolo. Aici încerc să spun ce urmează după: cum se continuă.

Voi scrie des despre modelul predictiv avansat (ceea ce se numește de obicei AI). Înțeleg prin asta un sistem de calcul antrenat pe cantități uriașe de date, care produce răspunsul cel mai probabil la o cerere. Nu înțelege, nu vrea, nu se teme: prezice. Când acționează în lume în locul nostru, îi spun agent predictiv.

Mai urmez un fir: filozofia open source. Înseamnă cod pe care oricine îl poate citi, folosi, modifica și da mai departe, iar în spatele lui stau trei principii: colaborare deschisă, transparență, partajarea liberă a cunoașterii. Am scris despre ea pe larg în seria „Open-Source ca model de guvernare globală” [LINK]. Aici o iau ca pe o etică a reparației.

Și încă ceva: mă voi sprijini pe pilde vechi, multe din Biblie. Le citesc ca literatură și ca înțelepciune adunată în mii de ani, deschise și celor care nu cred. Nu trebuie să împărtășiți credința cuiva ca să recunoașteți în povestea lui ceva adevărat despre voi. Pe unele dintre ele le-am repovestit, pe parcurs, și pentru copiii de zece ani, ca să poată fi spuse seara, acasă.

Negocierea lui Avraam: de la cincizeci la zece

Aritmetica milei

Povestea e în Geneza, la capitolul 18, și e una dintre cele mai ciudate din toată Scriptura. Avraam află că Sodoma și Gomora vor fi pierdute. În loc să tacă, se tocmește. Dacă sunt în cetate cincizeci de oameni drepți, o vei pierde și pe ea? „Judecătorul întregului pământ nu va face oare dreptate?” Nu, pentru cei cincizeci nu va fi pierdută.

Dar dacă sunt patruzeci și cinci? Patruzeci? Treizeci? Douăzeci? Avraam se scuză de fiecare dată pentru îndrăzneală („eu, care sunt praf și cenușă”) și de fiecare dată mai coboară puțin. Se oprește la zece. Pentru zece, cetatea ar fi fost cruțată.

Ce mă uimește, de fiecare dată când o recitesc, nu e mila, ci aritmetica. Avraam nu întreabă câți răi sunt în cetate. Întreabă câți buni îi trebuie ca să rămână în picioare. Și răspunsul e: foarte puțini. Nu majoritatea. Nu jumătate. Zece.

Tradiția iudaică a dus ideea mai departe. Talmudul spune că în fiecare generație trăiesc cel puțin treizeci și șase de drepți pe care se sprijină lumea. Mai târziu, tradiția populară a adăugat un detaliu frumos: sunt ascunși. Nimeni nu știe cine sunt. De cele mai multe ori, nu știu nici ei.

Cei treizeci și șase nu apar în clasamente și nu au urmăritori. Economia atenției numără ce se vede; lumea e ținută de ce nu se vede.

În lumea codului deschis, povestea are o variantă aproape literală. În primăvara lui 2024, un inginer a observat că o conectare la un server durează cu o jumătate de secundă mai mult decât ar fi trebuit. A tras de fir și a găsit o ușă din dos ascunsă într-o bibliotecă mică, prezentă în aproape orice sistem Linux, întreținută ani de zile, practic, de un singur om obosit. Ușa fusese strecurată acolo cu răbdare, de cineva care îi câștigase încrederea, și a fost prinsă înainte să ajungă peste tot.

Eric Raymond a numit „legea lui Linus” promisiunea open source-ului: dacă sunt destui ochi, orice greșeală iese la lumină. Promisiunea e adevărată doar dacă ochii chiar se uită. De multe ori sunt zece. Atunci a fost unul.

Cei care vin la ședință

Am văzut „cei zece” cu ochii mei, deși nu i-am numit niciodată așa. La ședințele asociației de proprietari vin, de ani de zile, cam aceiași oameni. Din zeci de apartamente a unui condominiu, se adună 3-4. Se citește bugetul, se cer oferte, se ridică mâinile. Ei hotărăsc dacă acoperișul se repară anul acesta sau mai trece o iarnă, dacă se schimbă țeava din subsol, cine se ocupă de acte.

Ceilalți află de la avizier sau din grupul blocului, unde fotografia procesului-verbal adună trei reacții și un „mersi”. Nu spun asta cu reproș; fiecare are motivele și oboseala lui. Dar blocul e ținut în picioare, la propriu, de cei care vin. Iar munca lor nu o plătește nimeni: e seara pe care au dat-o, nu banii.

Mă gândesc la scaunele acelea de fiecare dată când citesc ce se întâmplă cu modelele predictive hrănite din propriile produse. În 2024, un grup de cercetători condus de Ilia Shumailov a publicat în Nature un studiu care a făcut vâlvă. Dacă antrenezi un model pe textele generate de modelul dinainte, iar pe acela pe ale celui dinaintea lui, fiecare generație pierde ceva din marginile lumii: cazurile rare, felul ciudat și viu în care vorbesc oamenii adevărați. Până la urmă, răspunsurile se strâng într-o medie fără viață.

Colapsul a fost arătat în condiții de antrenare pur recursivă. Alți cercetători au răspuns că, dacă textele scrise de oameni rămân în amestec, degradarea încetinește mult sau se oprește. Adică totul depinde de cei care încă scriu.

Iar textele acelea au fost scrise, în cea mai mare parte, de oameni pe care nu i-a plătit nimeni pentru asta: cel care explica pe un forum cum se aerisește un calorifer, profesoara care și-a pus lecțiile pe un blog, jurnalistul local care a stat o seară întreagă la o ședință de consiliu. Munca lor a fost culeasă fără să fie întrebați, iar răspunsul care se sprijină pe ea se vinde azi prin abonament. Economia webului îi descurajează tocmai pe cei de care modelele au cea mai mare nevoie: blogul nu mai are cititori, forumul s-a închis, jurnalistul a plecat din oraș.

Modelele predictive au nevoie de oameni relevanți ca să rămână ele însele relevante. E, din nou, negocierea lui Avraam, purtată de data asta cu webul: câți oameni care scriu singuri, din propria viață, trebuie să rămână pentru ca cetatea să nu se golească pe dinăuntru? Nu toți. Dar nici niciunul. Și, spre deosebire de Sodoma, aici numărul nu îl stabilește nimeni de sus. Îl stabilim noi, cu fiecare text pe care îl scriem sau pe care îl lăsăm să fie scris în locul nostru.

Cei câțiva de pe scaunele de la asociație și cei câțiva care încă își scriu singuri mesajele, lucrările, paginile sunt aceeași figură. Ei țin acoperișul. Ei țin și sensul.

Cei zece ai copilului

Iar voi, cei care aveți acasă un copil de zece ani, puteți face o socoteală de tip Avraam. Cine sunt cei zece drepți ai lui? Nu vorbesc de oamenii din ecran, oricât de simpatici ar fi, și nici de aplicația care îi răspunde la orice oră, cu voce caldă.

Un asistent predictiv poate fi politicos, răbdător, mereu disponibil. Nu poate fi unul dintre cei zece, pentru că nu pierde nimic dacă se pierde copilul. Iar algoritmul de recomandare nu i-i va arăta niciodată pe cei zece, fiindcă îi aduce în față pe cei care îi țin atenția, nu pe cei care țin la el.

Vorbesc de adulții reali din viața lui: bunica, antrenorul, învățătoarea, vecinul care îl salută pe scară, părintele unui coleg la care doarme uneori, profesorul care își pune lecțiile la liber, pentru oricine. Numărați-i, pe degete. Câți adulți reali are copilul vostru în afara ecranului? Dacă ajungeți greu la zece, nu e o vină. E locul de unde se poate începe.

Vouă, celor care ați crescut cu telefonul în mână, vă pun aceeași întrebare, întoarsă spre voi: pe cine ați număra printre cei zece ai voștri? Și una mai grea: pe lista cui sunteți voi? Nu vă cer să ștergeți aplicațiile. Vă cer să știți pe cine ați suna la trei noaptea, dacă s-ar strica ceva cu adevărat. Nu un program care răspunde. Un om. Iar dacă vreți să fiți voi unul dintre cei zece ai altcuiva, pe web e simplu: corectați o greșeală pe Wikipedia, răspundeți la o întrebare pe un forum, lăsați la vedere ce ați învățat.

Iar dacă vreți să duceți povestea acasă, la copilul de zece ani, nu aveți nevoie de Biblia deschisă pe masă. Ajunge să i-o spuneți seara, cu telefonul lăsat în altă cameră, cam așa: a fost odată un om care a aflat că un oraș întreg e în mare primejdie și, în loc să spună „bine le face”, s-a dus să se tocmească pentru el, ca la piață — „dar dacă sunt acolo cincizeci de oameni buni? dar zece?” — și i s-a răspuns că, pentru zece, orașul ar fi cruțat. Apoi întrebați-l, fără grabă, pentru cine s-ar tocmi el așa. Răspunsul lui vă va spune cine sunt cei zece ai lui mai bine decât orice listă de contacte.

Oprire Webul nu va fi salvat de toți. Va fi salvat de câțiva care continuă să scrie ei înșiși.

Ce a fost, de fapt, păcatul Sodomei

Ce spune Iezechiel

Dacă întrebați pe stradă de ce a ars Sodoma, aproape toată lumea vă va răspunde cu un singur cuvânt, și cuvântul acela va fi despre pat. Profetul Iezechiel, care scria cu multe secole mai târziu și care știa povestea mai bine decât noi, spune altceva. La capitolul 16, versetul 49, face un fel de inventar: fărădelegea Sodomei a fost „trufie, belșug de pâine și trândăvie fără grijă... dar mâna săracului și a celui lipsit nu o sprijinea”.

Patru lucruri. Niciunul nu e spectaculos. Toate sunt obișnuite.

Și mai e un detaliu pe care îl pierdem de obicei. Iezechiel nu le vorbește celor din Sodoma; cetatea era de mult cenușă. Le vorbește alor lui, locuitorilor Ierusalimului, și le spune: „Sodoma, sora ta”. Nu o arată cu degetul ca pe un loc străin și îndepărtat. O pune în familie. Ce a stricat-o pe ea vă poate strica și pe voi, spune el, pentru că e același fel de viață, doar cu altă adresă. Pilda nu e despre alții. E o oglindă ținută în fața celor care ascultă.

Cine a citit „Pasărea mecanică” recunoaște cele patru lucruri: e mândria, e lăcomia, e acedia (acea lene a sufletului care nu mai vrea să aibă grijă de nimic) și e avariția. Patru din cele șapte. Sodoma lui Iezechiel nu e un oraș al orgiilor. E o civilizație a păsării mecanice: sătulă, sigură pe ea, cu privirea lipită de propria oglindă.

Patru cuvinte, patru scene

Citiți cele patru cuvinte încet, pe rând, și vedeți pe ce cad.

Trufia e cetatea care se crede de ajuns sieși, zidul peste care nu mai trebuie să privești. E și platforma care vrea să fie tot webul, cea din care nu mai e nevoie să pleci niciodată: în aceeași aplicație vorbești cu prietenii, comanzi mâncare, plătești, te uiți la un film și afli știrile. Cory Doctorow a descris drumul unei asemenea cetăți. Întâi e bună cu cei care o folosesc, apoi cu cei care o plătesc, iar la urmă îi stoarce pe toți pentru ea însăși. Opusul ei nu e o altă platformă, ci un standard deschis: emailul merge între oricine tocmai pentru că protocolul lui nu e al nimănui.

Pentru copilul de zece ani, trufia platformei are o formă foarte simplă: contul creat „doar pentru un joc”, care îl ține apoi înăuntru ani de zile, cu prieteni, monede virtuale și trofee pe care nu le poate lua cu el dacă pleacă.

Belșugul de pâine e masa fără fund. E și fluxul fără capăt, în care conținutul se produce mai repede decât poate fi citit, o bună parte fabricat de modele predictive pentru nimeni anume. Nu mai e foame. E sațietate fără hrană.

Voi, cei tineri, aveți deja un cuvânt pentru asta, luat din engleză: slop, umplutura care arată a text, a imagine, a video și nu are pe nimeni în spate. O derulați seara, până adormiți, și dimineața nu vă mai amintiți nimic din ea. Aceeași umplutură ajunge, cu câțiva ani mai devreme, în fluxul copilului de zece ani, fiindcă nu costă nimic s-o produci și aduce bani s-o arăți.

Trândăvia fără grijă nu e lenea de a munci. E lenea de a mai avea grijă. E să lași pe altcineva, sau pe altceva, să hotărască în locul tău: ce citești, ce crezi, ce îi răspunzi prietenului. E agentul predictiv căruia îi dai parolele și îi spui „ocupă-te tu”. E tema de la română scrisă de asistent în trei secunde și predată fără să fi fost citită. E și aplicația de control parental căreia noi, părinții, îi lăsăm să hotărască, în locul nostru, ce e destul. Nu mai ai grijă pentru că altceva ți-a promis că are el. Nu e odihnă. E delegare totală.

Iar săracul nesprijinit e omul de la poartă, pe care nu-l mai vede nimeni pentru că nimeni nu mai iese pe poartă. E și autorul mic, blogul de cartier, site-ul de știri local. Ei pierd cititori pe măsură ce motorul de căutare răspunde singur, cu un rezumat generat din munca lor, iar cititorul nu mai ajunge niciodată la sursă. Cât trafic se pierde astfel, studiile nu spun la fel. Direcția e însă aceeași. Mâna care ar fi putut sprijini nu mai are de ce să se întindă.

Și încă ceva: săracul acesta e, de multe ori, chiar sursa din care modelul și-a luat răspunsul. Rezumatul trăiește din munca lui și îl lasă, în același timp, fără cititori. E ca și cum cetatea ar mânca din grădina celui de la poartă, fără să-i deschidă vreodată.

La fel trăiește programatorul care întreține, fără plată, o bucată de cod deschis pe care se sprijină firme de miliarde. Printre programatori circulă un desen celebru: o construcție uriașă, sprijinită pe o singură cărămidă mică, „întreținută din 2003, fără mulțumiri, de un om oarecare din Nebraska”. Iar unele modele predictive au fost clădite din piatra comună a webului și apoi încuiate: nu știm pe ce au fost antrenate și nu le putem deschide. E avariția lui Iezechiel în forma ei cea mai curată: iei din ce e al tuturor și închizi în ce e doar al tău.

Iezechiel nu a scris un audit al unei platforme. Dar dacă i-ați da cuiva cele patru rânduri ca fișă de evaluare, ar ști imediat ce să caute.

Săracul din casa noastră

Iar voi, părinții, cred că veți recunoaște „belșugul fără grijă” în altă parte: în copilăria plină de ecrane pe care am construit-o, nu din rea-voință, ci din oboseală și din abundență. Nu vorbesc de sus. Nimeni dintre noi nu stă în afara acestei cetăți.

Dar poate că săracul nesprijinit din casa noastră nu e un străin. Poate e copilul lăsat singur cu tableta într-o cameră plină de lucruri, căruia nu-i lipsește nimic în afară de cineva. Iar jocul gratuit de pe tableta aceea nu e, de fapt, gratuit: se plătește cu atenția lui, minut cu minut, într-o economie care o vinde mai departe. Poate că întrebarea lui Iezechiel, pusă în sufrageria noastră, e simplă: cine din casa asta are tot ce-i trebuie, în afară de cineva?

Vouă, celor tineri, vă spun altceva. Săracul nesprijinit poate fi prietenul care a dispărut din conversații de câteva săptămâni și pe care algoritmul nu vi-l mai arată, pentru că nu mai postează. Fluxul nu vă spune cine lipsește. Asta puteți observa doar voi.

Oprire Sodoma nu a fost o cetate a desfrâului. A fost o cetate a comodității care nu mai vedea săracul.

Ninive și supărarea lui Iona

Un oraș care se întoarce de jos

Iona e profetul care nu voia să fie profet. Trimis la Ninive, marele oraș al dușmanilor, fuge pe mare în direcția opusă. Urmează furtuna, peștele, trei zile în întuneric. Ajunge până la urmă în Ninive și strigă un singur mesaj: încă patruzeci de zile și orașul va fi dărâmat.

Și se întâmplă lucrul pe care nu-l aștepta nimeni: orașul se întoarce. Merită citit cu atenție felul în care se întoarce. Textul spune că întâi oamenii au crezut și au postit, „de la cel mai mare până la cel mai mic”, și abia apoi vestea a ajuns la împărat, care s-a ridicat de pe tron. Întoarcerea nu a coborât de sus. A urcat de jos.

Am văzut și eu, de câteva ori, cum un lucru se schimbă în oraș nu pentru că l-a hotărât cineva de la birou, ci pentru că destui oameni obișnuiți au început să-l ceară, la aceeași masă lungă, până când nu s-a mai putut face altfel. La fel se schimbă, uneori, și o clasă: nu când vine o circulară, ci când câțiva părinți se înțeleg între ei. Același drum îl au și schimbările de pe web: întâi utilizatorii care pleacă sau protestează, apoi legea, și abia la urmă platforma.

Tentația celui care a avut dreptate

Aici povestea ar trebui să se termine fericit. Nu se termină. Iona se supără. Stă pe o colină, la marginea cetății, și așteaptă să vadă dacă tot mai arde. Sub un vrej care îi face umbră se simte mai bine; vrejul se usucă peste noapte, iar el se supără din nou, de data asta până la moarte.

Cartea se încheie cu o întrebare pe care nimeni nu o închide. Ție ți-e milă de un vrej pe care nu l-ai crescut, și eu să nu-mi fie milă de o cetate întreagă, în care sunt peste o sută douăzeci de mii de oameni „care nu știu să deosebească dreapta de stânga”, și atâtea animale? Mi se pare una dintre cele mai tandre fraze din Scriptură: mila e pentru cei care încă nu știu, și chiar pentru vite.

Iona e tentația celui care a avut dreptate. Profeția lui ar fi fost confirmată de foc. Mila i-a stricat-o.

Recunosc tentația asta pentru că o am. În comisiile pe proiecte în care stau, lucrurile încep de obicei la fel: cineva prezintă un plan, se pun primele întrebări, apare prima obiecție. Mi s-a întâmplat să simt, chiar atunci, fraza „oricum nu se va face nimic” urcându-mi pe buze înainte ca proiectul să fi avut măcar o șansă. Uneori s-a făcut totuși, pentru că a rămas cineva care nu a spus fraza aceea.

Am scris ani întregi despre prăbușire: a statului, a internetului, a încrederii. Uneori am fost Iona. Același Iona din mine s-a uitat la marile platforme și, mai des decât mi-ar plăcea să recunosc, le-a dorit căderea, nu îndreptarea. Să cadă odată. Să ardă, ca să am dreptate. Tot el a scris, când au apărut modelele predictive, că webul se va îneca în zgomot și că nu mai e nimic de făcut.

Și totuși, în acești ani, Europa a încercat altceva decât focul: legi care cer platformelor mari să evalueze riscurile pe care le produc, să-și deschidă porțile pentru alții, să spună când un conținut e generat de un model. Pentru copilul vostru, legea aceasta are și o formă concretă: platformele nu mai au voie să-i arate reclame construite pe profilul lui dacă știu că e minor și trebuie să-l protejeze mai atent decât o făceau. Unele companii care fac modele au început să plătească pentru arhivele de presă din care învață și să arate de unde au luat un răspuns. Nu e destul. Dar e un oraș care se mișcă.

Lumea codului deschis are un răspuns la tentația lui Iona pe care îl admir. Când un proiect se strică sau e închis de proprietarul lui, comunitatea nu așteaptă să-l vadă ars. Îl bifurcă: ia codul, care e al tuturor, și îl duce mai departe sub alt nume. Așa s-a născut, în 2010, LibreOffice, din OpenOffice. Bifurcarea e a doua șansă scrisă în licență. Un oraș care aparține tuturor nu poate fi încuiat de nimeni. Nu știu dacă Ninive-ul acesta se va întoarce. Știu doar că nu e treaba mea să-l vreau ars.

Vouă, celor tineri, nu vă spun că cinismul e o vină. V-am mărturisit întâi pe al meu. Îl recunoașteți? „Totul e pierdut, deci nu merită.” Sau varianta ei de acum: „Oricum ne ia AI-ul meseria, de ce să mai învăț?” E o frază comodă, pentru că te scutește de muncă și te face să pari lucid. E vrejul lui Iona: dă umbră o noapte, apoi se usucă, iar tu rămâi pe colină, singur, uitându-te la un oraș care, în ciuda ta, trăiește. Open source-ul învață altceva decât cinismul: să spui public „am greșit” și să repari într-o versiune nouă, cu numele tău lângă corectură.

Iar voi, părinții, aveți propria variantă, pe care o aud și la ședințe: „oricum copiii de azi sunt pierduți în telefoane”. Ninive nu s-a întors pentru că a avut un profet optimist. S-a întors pentru că cineva i-a spus adevărul și i-a mai lăsat patruzeci de zile. Iar cei care nu știau să deosebească dreapta de stânga nu au fost dați pierduți. Au fost motivul milei.

Povestea asta o înțelege și un copil, poate mai repede decât noi. Spuneți-i că un om a fost trimis într-un oraș mare să le spună oamenilor că, dacă nu se schimbă, orașul va pieri; că oamenii l-au ascultat și s-au schimbat; și că omul, în loc să se bucure, s-a supărat că nu a mai fost pedepsit nimeni. Copiii de zece ani cunosc supărarea asta din pauză și din grupul clasei, unde captura de ecran cu greșeala cuiva circulă mult după ce acela și-a cerut iertare. Întrebați-l dacă i s-a întâmplat să vrea să fie pedepsit cineva care își ceruse deja iertare. Și ascultați răspunsul până la capăt, chiar dacă vă numește și pe voi.

Oprire Cine așteaptă focul ca să aibă dreptate a pierdut deja orașul.

Femeia lui Lot: privirea înapoi

Și Lot zăbovea

Pilda femeii lui Lot o știm toți, dar începutul ei îl uităm. Când îngerii vin să scoată familia lui Lot din Sodoma, Lot nu fuge. Zăbovește. Textul spune că îngerii i-au luat de mână, pe el, pe soție și pe fete, și i-au scos afară din cetate. Nimeni nu pleacă ușor dintr-un loc în care a trăit, chiar dacă locul acela arde.

Pe drum le dau o singură poruncă: să nu se uite înapoi. Soția lui Lot se uită. Rămâne acolo, stâlp de sare. Nu știm nici măcar cum o chema.

Pilda e scurtă și crudă, dar cred că spune ceva precis. Nu e interzis să-ți amintești. E periculos să rămâi cu fața spre ce arde.

Iisus o pomenește într-o singură frază, în Evanghelia după Luca: „Aduceți-vă aminte de femeia lui Lot.” E un fel ciudat de a spune lucrurile. Ți se cere să-ți amintești de cineva al cărui păcat a fost tocmai că și-a amintit greșit. Deci nu memoria e problema. Problema e direcția.

În limba noastră avem un cuvânt care ne ajută să facem deosebirea: dorul. Dorul e o mișcare. Te trimite undeva, spre ce e viu. Făt-Frumos din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte pleacă, din pricina dorului, înapoi spre casă. Știu, povestea lui se termină greu. Dar dorul lui e drum, nu împietrire. Regretul e altceva: te oprește și te întoarce cu fața spre ruină. Dorul te duce undeva. Regretul te ține pe loc.

Două nostalgii la aceeași masă

Vouă, celor tineri, vă aud uneori o nostalgie ciudată: după o copilărie fără ecrane pe care nu ați avut-o. O vedeți în fotografii, în filme, în poveștile noastre, și vă pare pierdută. Unii dintre voi cumpără aparate foto cu film, discuri de vinil sau telefoane simple, cu taste, care nu fac decât să sune. Nu e nimic rău în asta. Întrebarea e doar încotro vă uitați când le țineți în mână.

Platformele au învățat și ele lecția: vă vând nostalgia înapoi, cu filtre care imită filmul vechi și cu muzica anilor '90 pusă sub clipuri generate. Regretul e o marfă bună, pentru că nu te duce nicăieri: te ține în flux. Există deja și aplicații care promit să reconstruiască, dintr-o arhivă de mesaje, vocea cuiva care nu mai e. E privirea femeii lui Lot făcută produs: te ține cu fața spre ce s-a pierdut, cu abonament lunar.

Și mie mi se întâmplă ceva asemănător, doar că regretul meu are alt obiect: webul de acum douăzeci de ani, cu blogurile scrise noaptea, cu forumurile unde oamenii se cunoșteau după nume, cu fluxurile RSS pe care le alegeai singur. Webul acela nu a murit de bătrânețe. L-au înghițit fluxurile care plăteau atenția mai bine decât ar fi plătit vreodată cineva un blog.

Tânărul care plânge o copilărie fără ecrane și eu, care plâng blogurile anilor 2000, stăm amândoi pe același drum, cu fața spre aceeași cetate care arde. Și riscăm amândoi să rămânem acolo.

Iar voi, părinții, cunoașteți poate altă formă a aceleiași priviri: „pe vremea noastră”. Copilăria noastră, cu cheia la gât și jocurile în fața blocului, devine un argument împotriva copilului real de azi, care nu a ales lumea în care s-a născut. O aud des pe grupul clasei, sub forma unui link distribuit seara târziu, cu fotografii alb-negru din copilăria altora și cu un comentariu care începe cu „Ce vremuri...”. Scriem despre curtea de altădată pe ecranul care ne ține, pe toți, în casă.

Privirea înapoi nu-l ajută pe copil. Ne scutește doar pe noi de efortul de a-l cunoaște. Copilul vostru nu va avea curtea noastră. Va avea un telefon care îi vorbește. Întrebarea nu e cum îl întoarcem în curte, ci ce aducem din curte în telefonul acela: jocul făcut cu alții, regula stabilită împreună, seara în care ecranul se închide pentru toată familia.

Există și o nostalgie a inginerilor, poate cea mai ciudată dintre toate. Despre textele scrise înainte de 2022, anul în care modelele predictive au început să umple webul, unii spun că sunt ca oțelul topit înainte de primele explozii atomice: singurul fără urme de radiație, căutat azi în epave scufundate. Arhiva aceea e prețioasă. Dar dacă ne mulțumim să scotocim prin epave, devenim stâlpi de sare pe marginea drumului. Modelele de mâine au nevoie de texte curate scrise acum, nu doar de cele păstrate de ieri.

Pentru un copil, textul „curat” scris acum poate fi foarte mic: o compunere scrisă de mână, o scrisoare către bunica, un jurnal ținut într-un caiet. Nimeni nu le va folosi la antrenarea unui model. Dar ele antrenează ceva mai important: mâna care gândește singură.

Ce e, atunci, dorul bun? Mi se pare că e ceea ce face mișcarea IndieWeb: oameni care, în loc să regrete webul vechi, își construiesc din nou un site personal, al lor, cu adresa lor, pe care nicio platformă nu le-l poate lua, construit pe standarde deschise, pe care nu le poate închide nimeni. Au și o regulă simplă: publici întâi la tine acasă, apoi trimiți și în altă parte. Nu e o întoarcere în trecut. E aducerea a ceva bun din trecut în casa de acum. Istoricul versiunilor din codul deschis face același lucru: păstrează fiecare modificare și fiecare greșeală, dar munca merge mai departe pe ramura de azi. E memorie fără împietrire.

Dorul bun e site-ul pe care îl construiești, nu cel pe care îl plângi. E jocul din fața blocului pe care îl reinventezi cu copilul tău, nu cel pe care i-l reproșezi că nu-l cunoaște.

Oprire Dorul te duce acasă. Regretul te lasă pe drum, cu fața spre foc.

Smochinul neroditor: „Lasă-l și anul acesta”

O pildă spusă după o nenorocire

Pilda smochinului se citește de obicei singură. În Evanghelia după Luca, ea vine însă imediat după două vești rele. Unii îi povestesc lui Iisus despre niște oameni uciși chiar în timp ce aduceau jertfă; el amintește de alți optsprezece, peste care a căzut un turn. Întrebarea din spatele veștilor e cea pe care o punem și noi, după fiecare nenorocire: erau ei mai vinovați decât ceilalți? Răspunsul lui e „nu”. Imediat după aceea spune pilda.

Un om avea un smochin în vie și venea de trei ani să caute rod în el, fără să găsească. „Taie-l”, îi spune vierului. „De ce să mai ocupe locul degeaba?” Iar vierul răspunde: „Doamne, lasă-l și anul acesta, până când îl voi săpa împrejur și-i voi pune gunoi.” Poate va face rod. Dacă nu, îl va tăia.

Pilda nu spune dacă smochinul a rodit. Spune doar ce cere a doua șansă: un an și o sapă. Nu iertare fără nimic. Timp, plus muncă. Iar după o nenorocire, răspunsul nu e să cauți vinovatul, ci să iei sapa.

Ioan Scărarul, un călugăr din Sinai care a scris acum aproape o mie patru sute de ani un fel de manual al urcușului lăuntric, spune despre pocăință că e o înnoire a botezului: un nou început. Dar începutul acesta nu se primește ca un cadou care se desface. Se lucrează. E săpat în jurul rădăcinii. În limbajul meseriei mele, i-aș spune mentenanță. Nu e un cuvânt frumos. Dar e cuvântul pe care se sprijină tot ce funcționează.

Votul de la asociație

Am văzut la asociația de proprietari cum sună „lasă-l și anul acesta” în viața reală. Pe ordinea de zi e o reparație: fațada, liftul, subsolul. Se citește oferta, se face socoteala pe apartament, cineva spune că nu e momentul. Se votează amânarea cu încă un an.

Uneori e un vot cinstit: nu sunt bani acum, strângem până la primăvară, între timp mai astupăm, mai verificăm, mai cerem o ofertă. Alteori e abandon politicos: amânăm pentru că nimeni nu vrea să se ocupe, iar la anul vom amâna din nou. Aceeași frază, două lucruri opuse. Diferența nu stă în vot. Stă în sapă.

Am în curte din spatele blocului un pom pe care îl sap primăvara și căruia îi pun gunoi la rădăcină. În meseria mea fac același lucru pentru site-uri pe care nu le vede nimeni: le sap împrejur, le curăț de ce a putrezit, le pun la rădăcină actualizări și verificări, ca să mai rodească un an. E muncă fără vitrină. Când e făcută bine, nu se vede nimic, pentru că nu se strică nimic. Iar economia webului plătește lansările, nu mentenanța: un site nou se laudă și se fotografiază, unul bine întreținut nu apare nicăieri.

Și cea mai mare parte a webului pe care îl folosim trăiește tot așa: din bucăți de cod deschis întreținute de câțiva oameni, uneori de unul singur, noaptea, neplătit. Nadia Eghbal a descris această muncă nevăzută. Elinor Ostrom arătase, cu mult înainte, că bunurile comune nu mor din lipsă de valoare, ci din lipsă de cineva care să le îngrijească după reguli pe care comunitatea le acceptă. Colaborarea deschisă nu înseamnă „gratis”. Înseamnă că cine ia, dă înapoi.

Pe aceleași bucăți de cod, și pe tot ce am scris noi pe web, s-au antrenat modelele predictive. Iar roboții care adună date pentru antrenare au ajuns, în ultimii ani, să încarce serverele unor proiecte mici până la cădere. Se culege rodul fără să sape nimeni la rădăcină. Iar gunoiul pus la rădăcină, în povestea asta, e tocmai munca omenească: textul scris, codul verificat, corectura făcută de cineva care știe.

Proiectul open source ținut de trei oameni și acoperișul blocului ținut de cei care vin la ședință sunt aceeași situație: un smochin, un vier și un an.

Anul vostru

Iar voi, cei care aveți acasă un copil de zece ani, poate trăiți acum anul vostru de „lasă-l și anul acesta”: anul de dinainte de primul telefon. Nu vă dau o vârstă. Unii cercetători, precum Jonathan Haidt, cer să amânăm smartphone-ul până la liceu. Alții, precum Candice Odgers, răspund că datele nu arată atât de limpede o cauză și că problema stă mai des în ce se petrece în jurul telefonului decât în telefon.

Dar orice ați alege, anul dinainte e timpul de săpat la rădăcini: prietenii reali, obiceiurile de familie, încrederea că poate veni la voi cu orice găsește pe ecran, obiceiul de a căuta singur un răspuns înainte să-l ceară unui asistent. Când telefonul va veni, va găsi rădăcinile acolo. O regulă simplă, care nu cere nicio aplicație: temele întâi pe hârtie, apoi, dacă e nevoie, cu asistentul, folosit ca un profesor care întreabă, nu ca un coleg de la care copiezi.

Anul acesta poate avea și un atelier. În Scratch, limbajul de programare făcut pentru copii, orice proiect publicat poate fi deschis, privit pe dinăuntru și „remixat”, iar numele primului autor rămâne lângă cel nou. E prima lecție de open source: înveți uitându-te cum a lucrat altul și îi mulțumești păstrându-i numele lângă al tău.

Vouă, celor tineri, anul acesta e al vostru. Anul de învățat ceva cu mâinile, de reparat ceva ce ați fi aruncat, de construit un lucru al vostru — un text, un proiect, un site — care să nu depindă de bunăvoința unei platforme și nici de promptul dat unui model. Ce faceți singuri anul acesta va fi, peste câțiva ani, singurul lucru pe care nu vi-l poate lua nicio versiune nouă. Dacă sunteți la primul job sau lucrați pe cont propriu, anul de săpat înseamnă și să învățați meseria de la cineva care o știe, nu doar din tutoriale.

Copilului de zece ani pilda i se poate spune aproape neschimbată, pentru că e deja scurtă: un om avea un pom care nu făcea fructe și voia să-l taie, iar grădinarul l-a rugat să-l mai lase un an, ca să-l sape, să-i pună îngrășământ și să aibă grijă de el. Poate că pomul avea nevoie doar de puțin ajutor și de timp. Dacă aveți un pom lângă bloc sau o plantă uitată pe pervaz, spuneți-i povestea acolo, cu mâinile în pământ. Apoi întrebați-l ce ar vrea el să mai încerce o dată: un desen lăsat la jumătate, un nivel dintr-un joc, o prietenie. Nu-i grăbiți răspunsul. Nici grădinarul nu s-a grăbit.

Oprire A doua șansă nu e iertare fără nimic. E un an și o sapă.

Încheiere: un lucru reparat

Am pornit de la o masă cu două capete și de la un atelier. Am trecut prin patru locuri vechi. Zece drepți, care țin o cetate și un web care nu se poate hrăni doar din el însuși. Un oraș care s-a întors, deși profetul lui nu voia, cum se pot întoarce și platformele. O privire care nu mai trebuie întoarsă spre foc, nici spre webul de altădată. Un an în plus, cu sapa în mână, pentru un pom și pentru codul pe care îl folosim toți. Și un fir care le leagă: ce e deschis se poate repara, de oricine, oricând.

Niciuna dintre aceste povești nu vorbește despre oameni perfecți. Cei zece din Sodoma nu s-au găsit, dar Avraam nu a cerut sfinți; a cerut câțiva. Ninive nu era nevinovată; s-a întors. Smochinul nu rodise; a primit timp. A doua șansă nu se dă celor fără greșeală. Se dă celor care încep să repare.

Pentru voi, cei tineri: reparați un singur lucru săptămâna aceasta. Un obiect, o relație, un text vechi pe care l-ați lăsat baltă. Nu-l înlocuiți. Ascultați-l întâi, cum asculta tata motorul, și vedeți ce se mai poate face. Dacă e un text, scrieți-l voi, până la capăt, chiar dacă iese mai stângaci decât l-ar fi scris un model. Stângăcia aceea e a voastră. Sau reparați ceva ce e al tuturor: o pagină de Wikipedia, o traducere, o eroare semnalată unui proiect deschis.

Pentru voi, părinții: căutați prin casă un lucru stricat — o jucărie, un scaun, o bicicletă — și reparați-l împreună cu copilul, în loc să cumpărați altul. Căutați împreună cum se face, dar întâi cu mâinile, apoi pe ecran. Iar dacă aveți acasă un copil care se joacă în Scratch, deschideți împreună un proiect al altcuiva și citiți-l ca pe un motor fără capotă. Nu contează dacă iese perfect. Contează să vadă că se poate.

Pentru amândouă capetele mesei: la următoarea ședință — de părinți, de bloc, de comisie — duceți-vă. Fiți unul dintre cei zece. Nu trebuie neapărat să vorbiți. Uneori ajunge să fiți acolo.

Mă întorc la masă. Telefonul cu ecranul crăpat e tot acolo, cu fața în sus. Poate că ecranul acela se mai poate schimba cu mai puțin decât un telefon nou, la un atelier mic din oraș unde cineva încă ascultă înainte să desfacă. Iar întrebarea despre primul telefon al copilului nu are nevoie de o vârstă ca să primească un început de răspuns. Are nevoie de un an bine folosit.

Asistentul predictiv pe care copilul îl va avea în buzunar se poate ține ca orice unealtă din atelierul tatei: la locul ei, după mână, nu în locul ei.

Rămâne însă o întrebare. Dacă a doua șansă cere reparație, ce anume trebuie reparat în om? În „Pasărea mecanică” am urmărit stricăciunea pas cu pas, de la mândrie la mânie. În articolul următor, „Șapte reparații”, o voi urmări înapoi, cum repara tata motoarele: pe drumul pe care s-au stricat.

Nota autorului

Acest text a fost redactat cu asistența unui model predictiv avansat, folosit pentru documentare, structurare și revizie. Axa, materialul de pornire, scenele personale și deciziile editoriale îmi aparțin. Nota aceasta ține de aceeași filozofie ca restul textului: arăt cum a fost făcut, ca într-un cod deschis.

Šopârla acestui articol. Cele patru cuvinte ale lui Iezechiel — trufie, belșug, trândăvie fără grijă, săracul nesprijinit — pot fi puse lângă orice administrație sau platformă ca fișă de evaluare: instituția sigură că nu are nevoie de nimeni, belșugul pentru unii, trândăvia care se numește procedură, cetățeanul care bate la o poartă pe unde nu mai iese nimeni. Nu am numit pe nimeni. Nici Iezechiel nu a numit.

Surse

Biblia: Geneza 18:16–33 (în special 18:25 și 18:27); Geneza 19 (19:16, 19:26); Iezechiel 16:48–50; Cartea lui Iona, cap. 3–4 (3:5–6; 4:11); Luca 13:1–9; Luca 17:32
Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, treapta a 5-a, „Despre pocăință”
Talmudul babilonian, Sanhedrin 97b; Sukkah 45b (tradiția celor 36 de drepți, Lamed Vav)
Ilia Shumailov et al., „AI models collapse when trained on recursively generated data”, Nature 631 (2024); nuanțe critice: arXiv 2410.12954
Elinor Ostrom, Governing the Commons (1990); Nadia Eghbal, Working in Public (2020)
Cory Doctorow, The Internet Con (2023); Enshittification (2025)
IndieWeb și principiul POSSE — indieweb.org
Eric S. Raymond, The Cathedral and the Bazaar (1999), „legea lui Linus”; Richard Stallman, Free Software, Free Society (2002); Open Source Initiative, The Open Source Definition
Ușa din dos din xz Utils, CVE-2024-3094 (martie 2024), descoperită de Andres Freund
Randall Munroe, xkcd 2347, „Dependency” (2020)
Bifurcarea LibreOffice din OpenOffice.org (The Document Foundation, 2010)
Scratch (MIT Media Lab) — scratch.mit.edu; licența CC BY-SA a proiectelor și funcția de remix
„Open-Source ca model de guvernare globală”, petrucojocaru.ro
Analogia „oțelului cu radiație scăzută” pentru textele de dinainte de 2022 (proiectul Low-background Steel, John Graham-Cumming, 2023)
Jonathan Haidt, The Anxious Generation (2024); Candice Odgers, recenzie în Nature (2024)
Directiva (UE) 2024/1799 privind repararea bunurilor ; Regulamentele (UE) 2022/2065 (DSA), 2022/1925 (DMA), 2024/1689 (AI Act)
„Pasărea mecanică”, partea I, petrucojocaru.ro (octombrie 2026)