Fiind o relatare fidelă și imparțială a frământărilor politice ale unei țări care votase, uitase că votase, și acum vota din nou — cu trimiteri la evenimente anterioare și la aparate care luminează în întuneric
Notă. Textul este o ficțiune intenționată cu probleme ideologice și politice. Deși textul pretinde detașare, tonul e clar: dispreț față de clasa politică actuală, față de „televiziuni”, față de „grupurile cu majuscule”, față de algoritmi. Critica e parțial justificată, dar livrată într-un mod care se vrea universal și ajunge să sune ca un discurs de bunic dezamăgit care „a văzut tot”.
Cetățeanul Gogonete Fănică, fost controlor de bilete la autobuzele urbane din Botoșani, 
pensionat cu gradul doi de handicap locomotor dobândit nu în exercițiul funcțiunii, ci la o nuntă în Cătămărești-Deal unde dansase prea mult și căzuse într-un șanț,era un om de o bunăvoință ieșită din comun și cu o înțelegere profundă a lucrurilor publice, pe care și-o cultivase în cei douăzeci și doi de ani petrecuți în autobuz, unde cetățenii vorbesc liber deoarece nu îi vede nimeni important.
Pe noptiera lui Gogonete Fănică se aflau trei obiecte: un pahar cu apă, un almanah agricol din 1987 pe care nu-l citise niciodată dar îl păstra din respect pentru continuitate, și un smartphone pe care i-l cumpărase fiul său Cosmin din Italia, unde lucra ca sudor și trimitea bani acasă cu regularitatea unui om care simte că datoria față de părinți se poate îndeplini și de la distanță, poate mai bine decât de aproape. Smartphoneul era negru, subțire, și lumina în întuneric cu notificări despre lucruri pe care Gogonete Fănică nu le solicitase și nu știa cum să oprească.
Bunicul lui Gogonete Fănică, un anume Gogonete Haralambie, trăise în același oraș cu patruzeci de ani înaintea nepotului și nu avusese smartphone, almanah agricol, sau pahar cu apă pe noptieră, pentru că noptiera îi fusese confiscată în 1940 împreună cu restul mobilierului de către o administrație ale cărei motive nu le explicase nimeni complet, dar care avusese documente în regulă și doi oameni în uniforme care arătau oficial.
Gogonete Haralambie, care fusese fierar și repara pluguri, căruțe, și ocazional biciclete, era și el un om de o bunăvoință considerabilă, moștenită sau dobândită, și când veniseră cei doi oameni în uniforme să-i ia mobila îi oferise un pahar de țuică și îi întrebase politicos dacă aveau nevoie și de scaune sau numai de noptieră. Avuseseră nevoie și de scaune.
În vara lui 1941, Gogonete Haralambie stătea pe o ladă în locul scaunului și asculta la un aparat de radio cu lămpi care aparținea vecinului său, un anume Pavăl Dumitru, negustor de cereale retras din activitate din motive de circumstanță, transmisiunile despre mersul războiului. Aparatul de radio cu lămpi era singurul obiect al lui Pavăl Dumitru pe care nimeni nu îl confiscase, probabil pentru că nu era clar cui era util și cui nu.
— Haralambie, spunea Pavăl Dumitru, care era un om îngrijorat din fire și devenise și mai îngrijorat din practică, ce crezi că se va întâmpla?
— Nu știu, spunea Gogonete Haralambie, care era sincer. Dar cineva știe. Și cineva a decis deja. Noi așteptăm să aflăm.
Aparatul de radio cu lămpi transmitea victorii. Transmitea numai victorii, cu o regularitate care ar fi trebuit să liniștească și neliniștea pe oricine cu puțin simț al proporțiilor. Pavăl Dumitru nu era liniștit.
— Dacă toate victoriile astea sunt adevărate, spuse el într-o seară, de ce mai durează?
Gogonete Haralambie nu răspunse, pentru că nu știa, și pentru că aparatul de radio cu lămpi nu era un aparat care să primească întrebări, ci numai unul care să emită răspunsuri la întrebări pe care nimeni nu le pusese.
Nepotul Gogonete Fănică nu asculta aparate de radio cu lămpi. Asculta, sau mai degrabă primea fără să fi cerut, informații de pe un televizor Smart pe care același fiu Cosmin din Italia i-l trimisese cu ocazia Crăciunului anterior, împreună cu instrucțiuni de utilizare pe care Gogonete Fănică le citise o dată, le pierduse, și nu mai simțise nevoia să le găsească pentru că televizorul funcționa și fără instrucțiuni, poate chiar mai bine, în sensul că fără instrucțiuni nu știai ce poți opri și lăsai totul să meargă de la sine.
Televizorul Smart era conectat la internet printr-un router pe care vecinul Petrișor îl instalase și a cărui parolă Gogonete Fănică o scrisese pe o hârtie lipită sub masă, locul cel mai sigur pentru parole după opinia lui, deși nu știa exact de cine le proteja acolo.
În fiecare seară, televizorul Smart îi oferea lui Gogonete Fănică cel puțin patru canale care discutau anticipatele simultan și cu intensitate variabilă. Două dintre canale susțineau că anticipatele erau singura salvare a democrației. Un canal susținea că anticipatele erau un complot. Al patrulea canal nu discuta anticipatele, ci un subiect complet diferit care era prezentat ca urgent și definitiv, dar care se schimba în fiecare seară fără ca urgența și caracterul definitiv să se diminueze.
Gogonete Fănică urmărea toate patru cu atenție egală și bunăvoință egală și la finalul fiecărei seri era la fel de informat ca la început, adică știa că se întâmplă ceva și că ceva trebuia făcut, fără să fie clar ce anume și de către cine.
Smartphoneul de pe noptieră îi trimitea lui Gogonete Fănică, în medie, între paisprezece și douăzeci și două de notificări pe zi, numărate de el cu metodă timp de o săptămână pentru că era un om ordonat. Din aceste notificări, trei până la cinci erau de la fiul Cosmin, care trimitea fotografii cu el la lucru, cu mâncarea de la cantina firmei, și ocazional cu apusuri de soare văzute din dormitorul lui din Torino, care era un apus de soare ca oricare altul dar care lui Cosmin i se părea remarcabil și Gogonete Fănică îl aprecia fără rezerve.
Restul notificărilor veneau de pe o aplicație pe care Cosmin i-o instalase și care se numea ceva cu litere și cifre pe care Gogonete Fănică nu le memorizase, dar pe care o recunoștea după pictograma albastră. Pe această aplicație, Gogonete Fănică fusese adăugat în trei grupuri fără să fi solicitat aderarea: un grup de familie cu douăzeci și trei de membri care distribuiau poze cu mâncare și urări de sărbători, un grup numit „ADEVARUL PE CARE NU VI-L SPUNE NIMENI" cu o sută paisprezece membri, și un grup mai mic, de șase persoane, în care foștii colegi de la autobuz comentau mersul pensiilor.
Grupul „ADEVARUL PE CARE NU VI-L SPUNE NIMENI" era cel mai activ. În fiecare dimineață, când Gogonete Fănică se trezea, găsea între treizeci și șaptezeci de mesaje noi, cu linkuri, fotografii, și texte scrise cu majuscule despre subiecte diverse: că anticipatele erau impuse de forțe externe, că anticipatele erau sabotate de forțe interne, că un anumit politician era de fapt altcineva, că un anumit vaccin conținea ceva, că undeva se construia ceva care nu trebuia construit, și că în general lumea era organizată de un număr mic de oameni care nu aveau interesul nimănui în minte în afara propriului lor interes, ceea ce Gogonete Fănică găsea plauzibil în principiu, deși detaliile specifice i se păreau câteodată mai creative decât credibile.
Cel mai activ în grup era un anume Puiu, pe care Gogonete Fănică nu-l cunoștea personal și care nu explicase niciodată cum ajunsese în grup, dar care trimite zilnic materiale cu un devotament care îl impresiona pe Gogonete Fănică indiferent de conținut. Puiu știa lucruri pe care nu le știa nimeni, le primise de la surse pe care nu le numea, și era convins că anticipatele, oricare ar fi fost poziția cuiva față de ele, erau parte dintr-un plan mai larg al cărui scop final rămânea neclar dar era cu siguranță negativ.
Gogonete Fănică citea mesajele lui Puiu cu atenție și bunăvoință și nu răspundea niciodată, nu pentru că ar fi disprețuit contribuțiile lui, ci pentru că nu știa cum să scrie pe telefon fără să apese din greșeală pe lucruri greșite și să trimită mesaje incomplete sau incoerente, ceea ce i se părea mai rău decât tăcerea.
Gogonete Haralambie, în vara lui 1941, nu avusese grup de WhatsApp, aplicații cu pictograme albastre, sau televizor Smart. Avusese vecini.
Vecinii din 1941 erau un sistem de informare complex și în general mai fiabil decât aparatul de radio cu lămpi al lui Pavăl Dumitru, pentru că vecinii nu aveau un program editorial clar și transmiteau atât victorii cât și înfrângeri, în funcție de ce auziseră și de la cine și în ce stare de spirit se aflau când auziseră.
Vecina din dreapta, doamna Safta, știa totul despre mobilizări pentru că îi fuseseră luați doi feciori și urmărea cu o atenție de specialist mișcările unităților militare. Vecina din stânga, o văduvă al cărei nume Gogonete Haralambie nu-l pronunțase niciodată corect și renunțase, nu știa nimic despre mobilizări dar știa exact prețul fiecărui produs de pe piață și fluctuațiile lui zilnice, ceea ce era o altă formă de a ști unde se duce războiul.
— Haralambie, îi spuse doamna Safta într-o dimineață de iulie, au trecut azi noapte vreo două sute pe drum, spre est.
— Spre est, repetă Gogonete Haralambie.
— Și ieri au trecut alții. Tot spre est.
— Toți se duc, zise Gogonete Haralambie. Nimeni nu vine.
— Deocamdată, spuse doamna Safta, care era o femeie cu simț practic.
Gogonete Haralambie se duse la fierărie și repară un plug, pentru că plugul trebuia reparat indiferent de direcția în care se ducea lumea, și pentru că în meseria lui exista satisfacția rară a unui lucru cu început, mijloc și sfârșit clar, care la finalul zilei era fie reparat, fie nu, fără zone gri și fără canale de televiziune să explice de ce nu era clar.
Smartphoneul lui Gogonete Fănică conținea și o aplicație de știri care îi trimitea alerte despre anticipate de trei până la șapte ori pe zi. Alertele aveau titluri scurte și imperative, ca niște ordine militare în timp de pace: BREAKING. SURSE. EXCLUSIV. BOMBA ZILEI. Gogonete Fănică le citea pe toate și constata că după fiecare BOMBA ZILEI urmărea altă BOMBA ZILEI a doua zi, ceea ce îl făcea să se întrebe dacă zilele aveau o capacitate bombastică nelimitată sau dacă aceleași bombe erau refolosite cu denumiri ușor modificate.
Vecinul Petrișor, care era mai priceput la tehnologie, îi explicase că algoritmul îi trimitea lui Gogonete Fănică știrile pe care era cel mai probabil să le citească pe baza a ce citise anterior, ceea ce Gogonete Fănică găsi logic și ușor îngrijorător, pentru că însemna că cu cât citea mai mult despre anticipate, cu atât primea mai mult despre anticipate, și că ieșirea din subiect necesita un efort activ pe care nu știa cum să-l întreprindă tehnic.
— E ca un autobuz care merge numai pe un traseu, îi explică Gogonete Fănică vecinului Petrișor, și cu cât stai mai mult în el, cu atât ești mai departe de unde voiai să ajungi.
— Exact, zise vecinul Petrișor, care era impresionat de analogie.
— Și nu există buton de coborât?
— Există, zise Petrișor, dar e ascuns în setări.
Gogonete Fănică notă că butonul de coborât era ascuns în setări și că setările erau un loc în care nu intrase niciodată pe niciun aparat, din principiul că lucrurile care merg nu trebuie deranjate, și că poate principiul trebuia revizuit, dar revizuirea principiilor la vârsta lui i se părea o investiție cu rentabilitate incertă.
Joi dimineața, Gogonete Fănică se întâlni la piață cu prietenul său de o viață, un anume Tănăsescu Gheorghe, zis Ghiță Tăcut, căruia i se spunea Tăcut nu pentru că nu vorbea, ci pentru că vorbea rar și numai când considera că ce spune adaugă ceva la ce se știa deja.
Ghiță Tăcut cumpăra roșii cu o atenție extraordinară, pipăind fiecare roșie individual ca și cum fiecare ar fi conținut un secret diferit, și când Gogonete Fănică îl salută ridică privirea cu aerul unui om întrerupt din ceva important.
— Ghiță, ce crezi despre anticipate? întrebă Gogonete Fănică.
Ghiță Tăcut puse roșia jos, se uită la ea o clipă, apoi la Gogonete Fănică.
— Nu cred nimic, zise el.
— De ce?
— Pentru că nu schimbă roșiile, zise Ghiță Tăcut și luă altă roșie.
Gogonete Fănică consideră răspunsul filozofic și corect în limitele lui, deși se gândi că poate roșiile nu erau singurul criteriu după care se putea evalua o schimbare politică. Dar Ghiță Tăcut era un om care trăia concret și nu-i puteai reproșa concretul.
Alături de ei, la tarabă, o doamnă cu o geantă de plastic cumpăra ardei și vorbea la telefon cu cineva despre anticipate. Spunea că anticipatele erau o rușine și că știa ea cine stă în spatele lor și că îi trimisese ceva pe WhatsApp prietenei ei care explica totul, un material de douăzeci și trei de minute pe care dacă îl vedeai înțelegeai imediat, era clar ca lumina zilei, nu trebuia să fii specialist.
Gogonete Fănică se întrebă dacă materialul de douăzeci și trei de minute era același cu cele pe care i le trimitea Puiu în grup sau unul diferit, și dacă existau mai multe materiale de douăzeci și trei de minute care explicau toate același lucru sau lucruri diferite cu același ton de certitudine absolută.
Gogonete Haralambie nu avusese materiale de douăzeci și trei de minute. Avusese zvonuri.
Zvonurile din 1941 circulau pe jos, cu viteza unui om care merge de la o casă la alta și mai adaugă câte ceva la fiecare oprire, nu din rea-voință, ci pentru că memoria umană completează golurile cu ce îi pare plauzibil. Până când un zvon ajungea de la un capăt al târgului la celălalt, devenea ceva complet diferit de ce fusese la origine, dar nu neapărat mai puțin adevărat, pentru că adevărul original era și el incert și completat de cineva.
Un zvon din august 1941 spunea că războiul se va termina până la Crăciun. Alt zvon, două săptămâni mai târziu, spunea că va mai dura un an. Un al treilea zvon, de la un om care venise din altă parte și nu-l cunoștea nimeni bine, spunea că nu se va termina deloc, că acesta era genul de război care nu se termină, ci se transformă în altceva și continuă sub alt nume.
Gogonete Haralambie asculta toate zvonurile cu aceeași bunăvoință și nu le respingea pe niciunul, pentru că nu știa care era adevărat și considera că poate erau toate parțial adevărate sau că adevărul era undeva între ele, în locul pe care niciun zvon nu-l ocupa cu precizie.
Repara pluguri. Îngrijea un cal care nu mai era al lui dar rămăsese în curte din inerție administrativă. Plătea taxele care i se cereau, la datele la care i se cereau, pentru că era convins că taxele plătite la timp sunt o formă de respect față de ordinea lucrurilor, chiar dacă ordinea lucrurilor nu-l respecta întotdeauna înapoi.
Într-o seară de octombrie, Pavăl Dumitru, vecinul cu aparatul de radio cu lămpi, veni la el cu o față pe care Gogonete Haralambie nu o mai văzuse.
— Haralambie, zise el, nu mai transmit victorii.
— Ce transmit?
— Nimic clar. Muzică. Discursuri. Dar nu victorii.
— Poate s-au terminat victoriile, spuse Gogonete Haralambie.
— Sau poate s-au terminat altceva, zise Pavăl Dumitru.
Stătură amândoi în tăcere și ascultară aparatul de radio cu lămpi care transmitea un mars, foarte ferm și foarte hotărât, în direcția nimănui în particular.
Televizorul Smart al lui Gogonete Fănică transmitea, în seara în care stabilise în sfârșit că trebuie să înțeleagă anticipatele complet și definitiv, un dezbatere cu șase persoane care vorbeau toate deodată. Trei dintre persoane erau în studio. Trei apăreau pe ecrane mai mici în colțurile ecranului mare, ca niște imagini dintr-un vis în care aceeași întrebare e pusă simultan în locuri diferite și răspunsurile nu se aud clar pentru că se suprapun.
Gogonete Fănică opri sonorul și se uită la imagini fără sunet, ca la un film mut despre oameni foarte agitați. Fără sunet, agitația lor părea mai puțin urgentă și mai mult coregrafică, ca un dans în care toți știau pașii dar niciunul nu știa unde duce dansul.
Puse sonorul la loc și înțelese că subiectul dezbaterii nu era de fapt anticipatele, ci cine anume voia cu adevărat anticipatele și de ce, și că această întrebare despre intențiile din spatele intenției declarate era mai importantă decât anticipatele în sine, cel puțin pentru oamenii de la televizor, care trăiau la un nivel de realitate unde intențiile aveau mai multă substanță decât faptele.
Smartphoneul vibră. Era Puiu, în grup, cu un link și textul: „CITITI ASTA SI INTELEGETI TOTUL!!!" cu trei semne de exclamare. Gogonete Fănică apăsă pe link și ajunse pe un site cu un design care îi aminti de afișele de la bâlci din copilărie, cu litere mari și colorate și un sentiment general că ceva extraordinar era pe punctul de a se întâmpla. Citi primul paragraf, care spunea că anticipatele erau impuse de o organizație internațională, al doilea paragraf, care spunea că această organizație controla și alte lucruri pe care le enumeră fără surse, și al treilea paragraf, care îi cerea să distribuie materialul la minimum zece persoane pentru că altfel informația va fi suprimată.
Gogonete Fănică puse telefonul jos și se uită la tavan.
Bunicul lui Gogonete Haralambie avusese aparatul de radio cu lămpi al lui Pavăl Dumitru, care transmitea victorii false cu calm și autoritate. El avea un televizor Smart cu șase oameni care strigau simultan, un smartphone cu Puiu și materialele lui, și o aplicație de știri cu bombe zilnice.
Gogonete Haralambie știuse că nu știe. Gogonete Fănică simți că nici el nu știe, dar că cantitatea de lucruri care pretindeau să-l informeze era incomparabil mai mare, ceea ce făcea nu-știrea lui mai aglomerată și mai obositoare decât nu-știrea bunicului, fără să fie mai puțin nu-știre.
A doua zi dimineață, Gogonete Fănică se duse la bătrânul Hrihorescu pe bancă din parc, care citea un ziar vechi din principiu filozofic.
— Hrihorescule, spuse Gogonete Fănică, bunicul meu a trăit un război în care aparatul de radio transmitea numai victorii. Eu trăiesc acum cu patru televizoare și un telefon și tot nu știu ce se întâmplă. Cum se poate?
Bătrânul Hrihorescu coborî ziarul. Era din urmă cu o lună.
— Fănică, spuse el, în '41 era un singur aparat care minținea. Acum sunt o mie de aparate care se contrazic. Efectul e același. Poate mai rău, pentru că în '41 știai că unu minte. Acum nu știi care dintre o mie.
— Și ce faci?
— Citesc ziare vechi, zise Hrihorescu. S-au dovedit deja. Știu cât minteau.
Gogonete Fănică consideră asta o soluție cu aplicabilitate limitată, dar filozofic solidă.
Seara, Cosmin sună din Italia. Era un apel video, pentru că Cosmin era un om modern și credea că vederea feței părintelui adaugă ceva conversației, ceea ce Gogonete Fănică aprecia deși trebuia să țină telefonul la o distanță care să compenseze vederea lui slăbită.
— Tată, ce mai e pe acasă?
— Vor anticipate, zise Gogonete Fănică.
— Știu, am văzut, zise Cosmin. Și tu ce crezi?
Gogonete Fănică se gândi o clipă.
— Eu cred că oamenii ăia ar trebui să stea și să muncească, zise el. Fără televiziuni. Fără telefoane. Fără grupuri de partid. Să stea cu foile lor, cu legile lor, și să lucreze.
— Și dacă nu vor?
— Bunicul tău a reparat pluguri în timp ce se ducea un război. A reparat pluguri și când au câștigat și când au pierdut, pentru că plugurile trebuiau reparate indiferent. Eu am controlat bilete douăzeci și doi de ani indiferent de cine era la guvernare, pentru că biletele trebuiau controlate.
— Și parlamentarii?
— Parlamentarii au biletele lor de controlat. Dacă nu vor să le controleze, sunt alții care vor.
Cosmin tăcu o secundă.
— Câți alții?
— O mie, zise Gogonete Fănică. Cel puțin.
Cosmin râse, ceva care nu făcea prea des la telefon, și Gogonete Fănică puse smartphoneul pe noptieră lângă almanahul agricol din 1987.
Noaptea, când televizorul Smart era oprit și smartphoneul lumina în întuneric cu notificări de la Puiu și de la aplicația de știri cu bomba zilei, Gogonete Fănică se gândi la bunicul Haralambie care stătuse pe o ladă în locul scaunului confiscat și ascultase un aparat de radio cu lămpi care transmitea victorii.
Bunicul reparase pluguri. Plătise taxe. Îngrijise un cal care nu era al lui. Nu știuse ce se va întâmpla și știuse că nu știe, ceea ce era, în opinia lui Gogonete Fănică, o formă de înțelepciune mai valoroasă decât certitudinea lui Puiu sau a celor șase oameni care strigau simultan la televizor.
Gogonete Haralambie nu avusese posibilitatea să știe ce se va întâmpla, pentru că mijloacele de informare ale epocii lui ascundeau cu grijă ce se va întâmpla. Gogonete Fănică avea posibilitatea teoretică să știe, dar mijloacele de informare ale epocii lui îl informau cu atâta zel și în atâtea direcții simultane, încât posibilitatea teoretică rămânea teoretică și știrea reală era imposibil de izolat din zgomotul general, ca o voce umană într-o piață aglomerată în care toți strigă același lucru cu accente diferite.
Singura diferență clară, se gândi Gogonete Fănică, era că bunicul lui primise dezinformarea de la stat, cu uniformă și ștampilă, iar el o primea de la un algoritm care nu purta uniformă și nu avea nevoie de ștampilă pentru că era invizibil și ubicuu și adaptat perfect la obiceiurile lui de lectură pe care le calculase cu o precizie pe care niciun serviciu de informații din 1941 nu ar fi putut-o visa.
Smartphoneul mai vibră o dată. Era Puiu, cu un material nou. Gogonete Fănică îl lăsă să vibreze.
A treia zi, Gogonete Fănică se duse la sediul local al primăriei să întrebe ceva despre un act, și la coadă îl găsi pe Mitică Bostan, fostul coleg de autobuz care lipise afișe în campanie.
— Mitică, ce faci?
— Aștept, zise Mitică Bostan. Ca de obicei.
— Și cu anticipatele?
Mitică Bostan se uită la el cu oboseala unui om care a auzit cuvântul acesta de prea multe ori în prea scurt timp.
— Fănică, eu am lipit afișe trei săptămâni. Am băut cafele cu oameni care nu voiau cafele. Am explicat programul punct cu punct. Omul a câștigat. Acum vrea să plece.
— Poate s-a săturat.
— Poate. Dar eu nu m-am săturat să fi lipit afișele. Și oamenii care l-au votat nu s-au săturat să aștepte ce a promis.
Gogonete Fănică înțelese.
— Greaua moștenire, zise el, cu un ton care nu era al lui, ci al tuturor discursurilor pe care le ascultase în ultimele săptămâni.
— Nu, zise Mitică Bostan scurt. Ei și ai lor au fost. Tot timpul. Și înainte, și acum. Nu există moștenire de la alții. Există continuitate cu ei înșiși.
La ghișeu, o funcționară chemă numărul următor și Mitică Bostan se ridică cu actele lui.
— Fănică, mai adăugă el înainte să plece, bunicul meu zicea că în '41 oamenii care conduceau duceau lumea la război și îi spuneau că e victorie. Acum oamenii care conduc duc țara în altă direcție și îi spun că e progres. Aparatul de radio s-a schimbat. Melodia e aceeași.
Se duse la ghișeu și Gogonete Fănică rămase la coadă, gândindu-se că Mitică Bostan era mai supărat decât el și că supărarea lui era mai clară decât bunăvoința lui, ceea ce nu era neapărat mai confortabil, dar poate era mai util.
Gogonete Fănică se întoarse acasă pe jos, deși putea lua autobuzul, pentru că voia să gândească, și gândea mai bine când mergea, o descoperire făcută în cei douăzeci și doi de ani de mers prin autobuz, unde nu putea gândi pentru că trebuia să controleze biletele, și pe care o aplicase la pensie cu consecvență.
Trecu pe lângă un panou publicitar pe care era o reclamă la un smartphone nou, mai subțire decât cel al lui și cu un ecran mai mare, care promitea să-l conecteze la tot ce contează. Gogonete Fănică se uită la reclamă și se întrebă cum stabilise producătorul ce contează și dacă contează același lucru pentru toată lumea sau lucruri diferite pentru oameni diferiți, și dacă un aparat care te conectează la tot ce contează te deconectează de la ce nu contează sau face o selecție mai nuanțată.
Nu găsi un răspuns pe panou, care nu era conceput pentru întrebări, și continuă drumul.
Acasă, puse un ceai la fiert și se așeză la masa din bucătărie cu o foaie de hârtie. Scrise, cu atenție:
Bunicul Haralambie — un aparat de radio cu lămpi — victorii false — pluguri reparate.
Eu — un televizor Smart, un smartphone, o aplicație de știri, un grup de WhatsApp cu Puiu — anticipate de la toți în toate direcțiile — ce fac eu util în tot timpul ăsta?
Se uită la foaie. Ceaiul fluieră.
Mâine, se gândi Gogonete Fănică, o să meargă la piață, o să cumpere roșii cu atenția lui Ghiță Tăcut, o să stea pe bancă cu Hrihorescu, o să sune pe Cosmin. Nu o să rezolve anticipatele. Anticipatele se vor rezolva sau nu fără contribuția lui directă, ca majoritatea lucrurilor mari care se rezolvă sau nu fără contribuția directă a oamenilor care le suportă.
Dar dacă tot vor anticipate, cei care le vor ar trebui să stea în fața oamenilor care i-au ales și să le spună clar ce au făcut, ce nu au făcut, și de ce. Fără televiziuni în spate. Fără grupuri de partid care le dau replici. Fără materiale de douăzeci și trei de minute cu litere mari și colorate. Ei, o masă, niște scaune — pe care să nu le fi confiscat nimeni — și oamenii din față.
Și dacă nu pot face asta, sau nu vor, sau consideră că nu e necesar, atunci sunt, într-adevăr, o mie la poartă.
Poate mai mult.
Notă de final:
Gogonete Fănică continuă să primească notificări de la Puiu și de la aplicația de știri. Nu le-a oprit, pentru că butonul era ascuns în setări și principiul lui rămânea că lucrurile care merg nu se deranjează. Smartphoneul luminează în întuneric ca aparatul de radio cu lămpi al lui Pavăl Dumitru lumina în '41, cu aceeași certitudine a unui obiect care funcționează, fără să garanteze că ce transmite e adevărat sau că ce adevărat e îl transmite.
Gogonete Haralambie a reparat pluguri până în 1953, când nu au mai existat pluguri de reparat în sensul în care înțelesese el meșteșugul. A lăsat în urmă o ladă — cea pe care stătuse — și un cal — cel care nu era al lui și care plecase deja de câțiva ani — și o bunăvoință față de lucrurile publice pe care nepotul o moștenise fără să știe exact de unde.
Anticipatele rămân în dezbatere. Plugurile, cele puține care mai există, sunt reparate de alții.
Nota Autorului
- trei planuri temporale, o singură întrebare -
Despre cum un pamflet de douăzeci de rânduri a devenit o narațiune cu trei planuri temporale, un fierar mort, un algoritm viu, și un cetățean care nu știe cum să iasă din setări
Punctul de plecare — textul lui Cristian Stăncescu
Anticipate!
De ce nu?
Doar așa spun toți că asta vor!
Spun, dar nu cred asta!
Doar unii băieți de la unele televiziuni „de știri” vor musai anticipate! Așa vor ei, na! Să vedem ce vrea poporul!
Abia au spus, prin vot, la ultimele alegeri, ce vor, nu?
Atunci partidele aveau alți șefi, iar promisiunile electorale erau încă prezente pe toate gardurile!
Ia să vedem de ce ar vrea actualii parlamentari să renunțe la locurile lor călduțe.
Cei care au făcut parte din coaliție și au votat toate minunile propuse de premierul liberal ar trebui să vină în fața electoratului și să spună ce? Că nu au știut ce fac? Că așa le-a spus șeful? Că era târziu și nu erau obosiți? Că nu aveau ochelarii la ei și nu au văzut textul clar?
Cei din „opoziție” vor spune ce? „Am făcut filmulețe pe TikTok, nu au vrut răii să ne aprobe proiectele, doar ne-au trimis în multe țări, în delegații.” (Asta nu vor spune!)
Oamenii din teritoriu, susținătorii parlamentarilor , ce ar avea de spus în campanie? Va fi campanie, nu?
„Echipa propusă este cea mai bună, dragi români, dragi botoșăneni, dragi...!”
Sunt ai tăi, ai formațiunii tale, da? Când i-ai pus pe liste, când i-ai propus, tu, șefule de partid, știai cine sunt, da?
Ei erau pregătiți, așa este?
Au jurat pentru țară, nu pentru partid și mofturile unor lideri!
Ar trebui, dacă tot vor anticipate, să stea în fața alegătorilor!
„Greaua moștenire” nu poate fi invocată. Tot ei și ai lor au fost. Nepriceperea... nici atât. Încă nu am uitat reclama pe care și-au făcut-o în ultima campanie!
Atunci ce le rămâne?
Să muncească!
Fără concediu — au tot avut concediu. Fără șoferi, secretare, consilieri ai consilierilor. Foi, creioane, LEX, DEX, ei și mințile lor!
Fără convorbiri pe grupurile de partid!
Nu de acolo își primesc indemnizațiile!
Când va merge țara, când îi vor vedea pe toți românii fericiți, pot să-și ia concediu!
Altfel, să ne lase!
Sunt o mie la poartă!- Cristian Stăncescu
Totul a început de la un text scurt, nervos, și corect. Cristian Stăncescu scrisese douăzeci de rânduri despre anticipate cu instrumentele clasice ale pamfletului civic: interogație retorică, ironie controlată, voce directă simulată, sentință aforistică la final. Textul funcționa. Era ascuțit, era cinstit, era al unui om care știe să mânuiască furia fără s-o reverse.
Întrebarea care a deschis această narațiune nu a fost ce spune textul, ci cum poate fi spus același lucru altfel — cu mai multă răbdare, cu mai multă carne pe os, cu personaje care să poarte argumentul în loc să-l proclame.
Răspunsul a fost Jaroslav Hašek. Nu ca model de imitat mecanic, ci ca metodă: lasă absurdul să iasă singur din situații descrise cu maximă seriozitate. Nu comenta. Arată.
Evoluția ideii — de la pamflet la narațiune cu trei planuri
Primul impuls a fost simplu: translatează argumentele lui Stăncescu în vocea unui cetățean naiv și binevoitor, un Švejk român. Gogonete Fănică s-a născut din această nevoie — fostul controlor de bilete pensionat, om de o bunăvoință constituțională, care nu urăște pe nimeni și tocmai de aceea expune mai bine decât oricine cât de absurdă e situația.
Al doilea impuls a venit dintr-o întrebare care nu era în textul original: de unde vine această incapacitate colectivă de a vedea clar? Și răspunsul nu putea fi dat numai în prezent. Prezentul are rădăcini. Dezinformarea de azi are un predecesor direct în dezinformarea de ieri, care avea uniformă și ștampilă și aparat de radio cu lămpi.
De aici a apărut Gogonete Haralambie, fierarul din 1941 — bunicul care repară pluguri în timp ce aparatul lui Pavăl Dumitru transmite victorii false. Planul istoric nu e decorativ. E structural. Arată că mecanismul e același, că schimbat e doar aparatul, nu melodia — cum spune Mitică Bostan în text, poate cel mai direct în tot articolul.
Al treilea plan — technofeudalism, smartphone, televizor Smart, Puiu cu materialele lui de douăzeci și trei de minute — s-a impus ca necesitate logică. Dacă 1941 e un aparat care minte cu autoritate, iar prezentul politic e o scenă cu șase oameni care strigă simultan fără să se audă, atunci infrastructura care le leagă e algoritmul invizibil care decide ce vede Gogonete Fănică dimineața când ridică telefonul. Technofeudalism nu ca termen academic, ci ca realitate trăită: ești iobagul platformei fără să știi că ești iobag, pentru că iobăgia nu mai vine cu lanț, ci cu notificări.
Limite asumate
Limita istorică. Planul din 1941 e schematic. Gogonete Haralambie e un personaj-simbol, nu un personaj construit. Vara lui 1941 în Botoșani — cu mobilizările, cu trecerile de trupe spre est, cu prețurile de pe piață care spuneau ce nu spuneau ziarele — merită un roman, nu câteva pagini de narațiune cu funcție argumentativă. Am folosit istoria ca oglindă pentru prezent, nu ca subiect în sine. Aceasta e o simplificare deliberată și o limită reală.
Limita politică. Textul lui Stăncescu nu numește partide. Nici această narațiune nu o face. Dar abținerea de la numire nu e neutralitate — e o alegere care protejează argumentul de perisabilitate imediată, dar îl privează de precizia documentară. Un text care vorbește despre toți parlamentarii care cer anticipate poate părea că îi acuză egal pe toți, ceea ce nu e neapărat just. Unii au motive mai bune decât alții. Uniformizarea ironică e un instrument retoric, nu un verdict juridic.
Limita personajului Puiu. Puiu, cel care trimite materiale de douăzeci și trei de minute cu ADEVARUL PE CARE NU VI-L SPUNE NIMENI, e tratat comic. E corect că e tratat comic — tipologia există și e reală — dar există o tensiune nerezolvată în text: Puiu poate fi ridicol în formă și parțial corect în fond. Unele teorii ale conspirației sunt false în detaliu și adevărate în structură — adică sistemul chiar e opac, chiar există interese care nu se declară, chiar există coordonare fără transparență. A-l face pe Puiu numai comic e o simplificare care servește ironia narativă dar nu servește complet adevărul.
Limita metodei Hašek. Hašek funcționează extraordinar pentru a expune absurdul. Funcționează mai puțin bine pentru a propune alternative. Švejk nu construiește nimic — subminează. Gogonete Fănică, la fel: vede clar, descrie bine, nu schimbă nimic. Există o tensiune între metoda estetică aleasă și nevoia de acțiune reală pe care o implică tema. Această tensiune nu e rezolvată în narațiune și e intenționat nerezonată — dar trebuie numită.
Tensiuni interne ale textului
Tensiunea dintre bunăvoință și claritate. Gogonete Fănică e binevoitor cu toți, inclusiv cu parlamentarii, inclusiv cu Puiu, inclusiv cu tânărul de la sediul de partid. Această bunăvoință e hașekiană și produce ironia. Dar există momente în text unde bunăvoința devine pasivitate, și pasivitatea poate fi citită greșit ca aprobare. Cititorul atent înțelege distanța ironică. Cititorul neatent poate ieși cu impresia că Gogonete Fănică e de acord cu toată lumea, ceea ce nu e intenția.
Tensiunea dintre cele trei planuri temporale. Planul din 1941 și planul technofeudal sunt comparabile ca mecanism, dar nu ca gravitate. A echivala dezinformarea de război cu algoritmul de pe Facebook e o analogie care iluminează structura, dar poate minimiza trauma istorică dacă analogia e luată prea literal. Aparatul de radio cu lămpi din 1941 pregătea oameni pentru moarte. Algoritmul de azi pregătește oameni pentru vot și consum. Mecanismul e similar. Miza nu e identică.
Tensiunea dintre local și universal. Botoșaniul e prezent în text ca geografie implicită — Cătămărești-Deal, piața, banca din parc. Aceasta ancorează narațiunea și o face concretă. Dar tocmai concretețea locală poate limita identificarea cititorului din alt județ, alt oraș, altă geografie. Gogonete Fănică e al Botoșaniului, dar problema lui e a tuturor.
Greșeli subiective asumate
Planul din 1941 ar fi trebuit să fie mai lung și mai specific. Am ales să-l țin schematic pentru că narațiunea riscă să se dezechilibreze dacă istoria capătă mai multă greutate decât prezentul, dar sacrificiul e real — Gogonete Haralambie merită mai multă viață decât i-am dat.
Puiu ar fi trebuit să aibă un moment de luciditate parțială — un detaliu în care are dreptate, neintenționat, printre materialele lui de douăzeci și trei de minute. L-am păstrat comic integral, ceea ce e mai curat narativ și mai puțin cinstit.
Doamna Gogonete Veronica apare de două ori și e de fiecare dată mai deșteaptă decât toți bărbații din text. Asta e corect și adevărat și probabil insuficient exploatat.
Șopârlele — limbaj esopic decodat
Textul conține mai multe argumente indirecte, formulate aparent neutru sau comic, care poartă un mesaj explicit dacă sunt citite cu atenție.
Șopârla 1 — Calul care nu era al lui Haralambie.„Îngrijea un cal care nu mai era al lui dar rămăsese în curte din inerție administrativă." Calul e statul sau instituția pe care cetățeanul o îngrijește deși i-a fost formal luată sau nu i-a aparținut niciodată cu adevărat. Mesajul implicit: cetățeanul îngrijește statul din simț al datoriei, nu din posesie. Statul, în schimb, nu returnează îngrijirea.
Șopârla 2 — Butonul de coborât ascuns în setări.„Există, zise Petrișor, dar e ascuns în setări." Setările sunt mecanismele de ieșire din sistem — dezabonare, verificare sursă, gândire critică — care există teoretic dar sunt proiectate să fie inaccesibile pentru utilizatorul mediu. Platformele nu vor să cobori. Vor să rămâi în autobuz.
Șopârla 3 — Aparatul de radio care nu mai transmite victorii.„Haralambie, nu mai transmit victorii. — Poate s-au terminat victoriile." Când propaganda renunță la victorii și trece la muzică și discursuri, e semnul că realitatea a depășit capacitatea de acoperire a narativului oficial. Aplicat la prezent: când televiziunile trec de la analize la scandal și spectacol, e posibil că narativul politic nu mai poate fi susținut și se camuflează în zgomot.
Șopârla 4 — Pantofii care strâng.„Pantofii îi scoți tu. Nu îi dai altora să-i poarte în locul tău." Mandatul politic nu se cedează alegătorilor ca să-l poarte ei în locul politicianului. Anticipatele cerute de cei aleși sunt o inversare a logicii democratice: în loc să servești mandatul primit, returnezi problema celui de la care ai primit-o, cu dobânda campaniei electorale.
Șopârla 5 — Ziarul vechi al lui Hrihorescu.„Citesc ziare vechi. S-au dovedit deja. Știu cât minteau." Ironie despre verificarea în timp real a informației: singurul mod sigur de a ști dacă o știre e adevărată e să aștepți să se verifice. Dar până se verifică, știrea și-a făcut efectul. Hrihorescu e soluția imposibilă — înțelept, inutil în timp real.
Șopârla 6 — Cosmin din Italia care trimite apusuri de soare. Fiul plecat care trimite bani și fotografii cu apusuri de soare e România diasporei — prezentă financiar, absentă civic, comunicând afecțiune prin imagini frumoase în locul prezenței reale. Nu e o acuzație. E o constatare despre cum funcționează atașamentul la distanță în era smartphone-ului.
Unelte retorice identificate în narațiune
Ironia prin bunăvoință — Gogonete Fănică nu atacă niciodată direct. Acordă cea mai bună intenție posibilă tuturor, ceea ce face absurdul mai vizibil decât l-ar face atacul frontal.
Analogia structurală — 1941 vs. prezent nu ca paralelă tematică, ci ca demonstrație că mecanismul dezinformării e independent de tehnologie. Schimbă aparatul, rămâne funcția.
Digresiunea revelatoare — pasagerul din autobuz care plătește până la capăt și coboară la a treia stație. Aparent o amintire de serviciu, de fapt verdictul moral al mandatelor abandonate.
Vocea secundară ca verdict — Mitică Bostan și Hrihorescu spun lucruri pe care Gogonete Fănică nu le-ar spune pentru că e prea binevoitor. Personajele secundare poartă argumentele dure pe care protagonistul le evită din caracter.
Enumerarea absurdă prin precizie — „între paisprezece și douăzeci și două de notificări pe zi, numărate de el cu metodă timp de o săptămână." Precizia numerică aplicată pe haos produce comic și, simultan, arată cât de măsurabilă e invazia digitală dacă te oprești s-o măsori.
Sentința prin tăcere — finalul notei autorului, ca și finalul narațiunii, nu concluzionează retoric. Lasă o imagine: plugurile reparate de alții, smartphoneul care luminează în întuneric. Concluzia e a cititorului.
Ce poți face mâine — cinci sugestii concrete
Narațiunea în stil Hașek poate lăsa impresia că totul e absurd și că absurdul e iremediabil. Nu e concluzia intenționată. Gogonete Fănică e un personaj, nu un model de pasivitate. Iată cinci lucruri concrete, mici, fezabile mâine:
1. Verifică o singură știre până la sursă primară. Nu distribui, nu comenta, nu reacționezi la titlu. Citește articolul complet. Găsește sursa citată în articol. Verifică dacă sursa spune ce spune articolul că spune. Durează douăzeci de minute. Fă-o o singură dată mâine și notează ce ai găsit.
2. Ieși din cel puțin un grup de WhatsApp în care informația e necalificată și abundentă. Nu trebuie să ieși din toate. Un grup. Cel mai zgomotos. Cel cu cele mai multe majuscule. Butonul de ieșire nu e ascuns în setări — e direct în meniu. Gogonete Fănică nu știa. Tu știi.
3. Întreabă un parlamentar sau consilier local o întrebare specifică și scrisă. Nu o petiție generală. O întrebare precisă: Ce ați votat în data de X? De ce? Care a fost efectul măsurat? Prin email, prin formularul de pe site-ul instituției, prin pagina oficială. Răspunsul sau absența lui sunt ambele informații valoroase.
4. Vorbește față în față cu cineva care are o opinie opusă față de a ta despre anticipate. Nu pe WhatsApp. Nu în comentarii. Față în față, cu cafea dacă se poate, fără să câștige nimeni. Scopul nu e să-l convingi. Scopul e să înțelegi de unde vine opinia lui și să verifici dacă a ta rezistă la contact cu realitatea lui.
5. Citește programul electoral al celui pe care l-ai votat la ultimele alegeri. Îl găsești pe site-ul partidului sau al candidatului. Ia un creion. Bifează ce s-a făcut. Pune un X la ce nu s-a făcut. Nu ca să te înfurii — ca să știi. Ca să poți spune, data viitoare când ți se cere votul, că știi ce înseamnă promisiunea.
Ce să eviți — sugestii despre acțiuni care nu ajută
Nu distribui materiale înainte să le citești complet. Titlul e conceput să provoace distribuire înainte de lectură. Distribuirea fără lectură nu e informare — e amplificare de zgomot. Puiu există pentru că există oameni care distribuie. Fii mai puțin Puiu.
Nu confunda indignarea cu acțiunea. A fi indignat și a exprima indignarea online produce sentimentul că ai făcut ceva. N-ai făcut nimic. Indignarea e utilă ca energie de pornire, nu ca scop în sine. Dacă te-ai indignat, întreabă-te: ce urmează concret?
Nu abandona votul ca formă de protest. „Nu mai votez pe nimeni" e o decizie care nu pedepsește pe nimeni în afara ta. Sistemul electoral nu resimte absența ta ca mesaj — o resimte ca absență. Dacă nu există niciun candidat demn de vot, votul nul e tot un vot — e prezență cu refuz explicit, nu absență.
Nu trata toate sursele ca echivalente. Scepticismul față de presă e sănătos. Echivalența între toate sursele — „toți mint la fel" — e paralizie epistemică. Unele surse mint mai mult, mai sistematic, cu mai puțin risc de consecințe. Diferența contează și poate fi evaluată cu metodă.
Nu aștepta momentul perfect pentru a te implica. Nu există moment perfect. Există momentul de față, cu informațiile incomplete de față, cu energia disponibilă de față. Gogonete Haralambie a reparat pluguri și în timp de război, nu după. Plugurile nu așteptau sfârșitul războiului.
Această notă a autorului face parte din aparatul critic al narațiunii și nu trebuie citită ca discurs politic cu poziție declarată. E o radiografie a unui proces de scriere, cu limitele și tensiunile lui nerezolvate. Dacă ceva din ea pare prea sigur, probabil e locul unde autorul a greșit.
Redactat în Botoșani, toamnă politică. Cu mulțumiri lui Cristian Stăncescu pentru textul care a declanșat totul, și lui Jaroslav Hašek pentru metoda care l-a transformat.
Verdict final: Petru Cojocaru are talent la frază și simț al ritmului, dar aici s-a îndrăgostit de propria voce și de propria inteligență. Rezultatul e un text umflat, autosuficient și, în ultimă instanță, uitabil. Ar fi fost mult mai puternic ca un pamflet scurt și ascuțit, ca cel al lui Cristian Stăncescu. În loc să-l „îmbogățească”, l-a înecat în bunăvoință, paralele istorice forțate și meta-literatură.