Ultimele zile ale rețelelor sociale. Sau: ce am văzut eu de la fereastra mea din Botoșani
Tatăl meu a murit fără să fi avut vreodată un cont pe Facebook.
Nu din principiu, nu din vreo convingere. Pur și simplu n-a apucat, sau n-a simțit nevoia — era un om care rezolva lucrurile față în față, cu mâna pe cheie de șaisprezece, cu privire directă și cu cuvântul dat care ținea loc de contract. Mecanicii din generația lui nu aveau nevoie de „prezență online". Aveau ceva mai solid: reputație de cartier, construită deceniu după deceniu, din muncă bine făcută și din gura omului.
Mă gândesc la el acum când deschid telefonul și văd ce s-a ales de rețelele sociale în care am crezut, un timp, că poate fi vorba de ceva real.
Nu mai e.
Feedul ca deșert vizual
Dimineața, înainte să se trezească băiatul și înainte să-mi fac cafeaua, intru pe telefon printr-o inerție pe care n-o mai controlez bine. E un reflex muscular mai mult decât o intenție. Deget pe ecran, scroll, scroll. Ceea ce văd seamănă cu un covor rulant care transportă marfă identică, reampachetată în ambalaje ușor diferite: zece postări cu același portret de stoc și același „click aici pentru ceva gratuit", trei replici de la avatare filtrate cu același buze umflate artificial care mă trimit spre „conținut exclusiv", o reclamă la un card de crypto cu cashback, un clip de fotbal în care jucătorii se mișcă strâmb, ca niște păpuși cu sfori prost calibrate.
Între ele, rar, câte ceva uman. Un prieten din liceu care a postat o fotografie cu grădina lui. Un vecin care anunță că și-a schimbat mașina. O cunoștință din domeniu care scrie ceva despre un proiect. Aceste fragmente de viață reală se înec în ocean de conținut produs de algoritmi, de boți și de oameni care s-au adaptat atât de bine la logica mașinilor încât nu mai știi unde se termină persoana și unde începe automatizarea.
Asta suntem acum: conținut între conținuturi.
Rețelele sociale au fost construite pe o promisiune romantică: să-ți vadă nunta prietenii care nu pot veni, să știe bunicii că nepoata a mers prima dată la grădiniță, să rămână în legătură oameni pe care distanța i-ar fi pierdut altfel. A funcționat, un timp. Am și eu amintiri din 2009-2010 când Facebook părea o piață de provincie — aglomerată, zgomotoasă, dar cu fețe cunoscute, cu conversații reale, cu o anumită căldură comunitară pe care nu o puteai fabrica.
S-a dus.
Ceea ce a rămas e un deșert vizual cu oaze false.
Vecinii mei și economia gig
Stau la un bloc din Botoșani. Nu în centru, nu la periferie — undeva la mijloc, într-un cartier de tranzit unde au locuit mereu oameni care muncesc mult și câștigă puțin. Știu ce fac vecinii mei pentru că, în casele de bloc, intimitatea e parțial iluzorie — se aud discuțiile prin pereți subțiri, se văd orele la care se aprind și se sting luminile, se întâlnești oamenii la cutia poștală sau pe scara blocului.
Marius de la etajul doi a renunțat la job-ul lui de la depozitul de materiale de construcții în urmă cu doi ani. Acum livrează pentru o platformă de curierat. Dimineața pleacă la șase și jumătate cu geanta termică pe spate. Uneori îl văd la zece seara tot în geacă de livrare, suind scările cu picioare grele. L-am întrebat o dată cum e. Mi-a spus: „Merge, dacă respecți algoritmul." Nu glumea. Vorbea serios, ca despre o ființă cu care ai un aranjament nescris. Algoritmul te premiază dacă ești disponibil la orele de vârf. Algoritmul te penalizează dacă refuzi comenzi. Algoritmul decide câți bani faci vineri față de luni.
Marius nu are patron. Are un algoritm.
Ioana de la parter a început să facă manichiură acasă în pandemie și a descoperit că, dacă postează fotografii frumoase pe Instagram, vin clienți. Atât de mulți, că a renunțat la salonul unde lucrase opt ani. Acum e independentă, dar „independentă" e un cuvânt care ascunde o realitate mai complicată: trebuie să posteze constant, să răspundă la mesaje la orice oră, să urmărească tendințele, să producă conținut vizual care să performeze în algoritmul Instagram. Mi-a spus că petrece mai mult timp fotografiind și editând decât lucrând efectiv. „Dacă nu mai postez o săptămână, dispar," zice, cu o naturalețe care pe mine mă îngrozește.
Dani de la trei, etajul de deasupra mea, face design grafic în regim freelance. Primește comenzi prin platforme internaționale. Îl aud uneori vorbind în engleză la telefon la unsprezece noaptea — clienți din alte fusuri orare. E bun la ce face, am văzut lucrările lui. Dar câștigă mai puțin decât ar câștiga la o firmă, pentru că platformele care îl conectează cu clienții iau un comision, pentru că concurează cu designeri din țări unde costul vieții e mult mai mic, pentru că nu are cu cine negocia când tarifele scad.
Trei oameni, trei variante ale aceluiași fenomen: economia gig, care a promis libertate și a livrat precaritate, exact cum rețelele sociale au promis conexiune și au livrat epuizare.
Coincidența nu e întâmplătoare.
Tehnologia ca promisiune cu clauze mici
Există un pattern pe care îl recunoști odată ce l-ai văzut o dată și nu-l mai poți ignora: marile platforme tehnologice intră în viața oamenilor cu o promisiune generoasă formulată în termeni de libertate și comunitate, și ies — sau rămân — cu o infrastructură de extracție.
Facebook ți-a promis că îți va reconecta prietenii pierduți. Adevărat, parțial. Dar în același timp ți-a furat atenția, ți-a vândut-o agenților de publicitate, ți-a manipulat feedul ca să rămâi pe platformă cât mai mult timp posibil, și acum, în 2025, feedul tău e un covor de conținut generat de boți și de conturi optimizate pentru engagement, nu pentru tine.
Uber și Bolt ți-au promis libertatea de a lucra când vrei și cât vrei. Adevărat, parțial. Dar în același timp te-au transformat într-un angajat fără drepturi de angajat, care suportă riscul operațional fără garanțiile unui contract de muncă, și care depinde de un algoritm opac ce poate să-i scadă tarifele sau să-i suspende contul fără drept de apel real.
Instagram i-a promis Ioanei că poate construi o afacere din talentul ei. Adevărat, parțial. Dar în același timp Ioana a intrat într-o cursă a vizibilității care nu se termină niciodată, în care trebuie să producă conținut nu pentru că are ceva de spus, ci pentru că algoritmul penalizează absența.
Tatăl meu ar fi văzut imediat schema. El știa — din mecanică, din viața de cartier — că orice afacere care îți oferă ceva prea generos la început are clauze mici pe care le citești prea târziu.
Fata-bot și economia intimității false
O să spun ceva care poate părea brutal, dar care e pur și simplu o observație din realitate: pe rețelele sociale de azi, o parte semnificativă a interacțiunilor sexualizate — și nu mă refer la pornografie explicită, ci la toată acea semi-lume de conturi feminine atrăgătoare care te urmăresc, care îți răspund cu jumătăți de mesaje, care te trimit spre conținut plătit — este automată sau semi-automată.
Nu e o ipoteză. E un fapt documentat. Mii de conturi pe X fostul Twitter folosesc fotografii generate cu inteligență artificială. Mulți creatori de conținut au automatizat mesajele directe sau le-au delegat unor sisteme AI care simulează conversația personală. Unii operatori de astfel de conturi lucrează din locuri precum Myanmar sau alte zone cu costuri reduse, administrând zeci sau sute de profiluri simultan.
Platforma nu intervine atâta vreme cât engagement-ul rămâne ridicat.
Aceasta este, cu adevărat, economia gig dusă la extrem: nu mai vinzi un serviciu cu corp și timp, vinzi o simulare de intimitate produsă la scară industrială, cu AI care calibrează apropierea emoțională exact cât trebuie ca să mențină abonamentul activ.
Dar vreau să mă opresc puțin înainte să intru prea repede în condamnare morală — nu pentru că nu ar exista ceva de condamnat, ci pentru că povestea e mai complicată. Există și femei reale în acest sistem, femei care au ales această cale din motive de supraviețuire economică, nu din vocație, femei care încearcă să navigheze un spațiu de muncă fără protecții, fără sindicate, fără concediu medical, fără pensie. Platformele profită de pe urma muncii lor și nu le oferă nimic în schimb în afara accesului la o piață.
E economia gig cu fața goală.
Și bărbații care intră în această piață? Mulți sunt singuri cu adevărat, nu dintr-un defect personal, ci pentru că singurătatea a devenit o epidemie structurală în societățile noastre. Platformele nu au creat această singurătate — dar au monetizat-o cu o eficiență rece.
Marius și algoritmul de curierat: o paralelă
Mă întorc la Marius cu geaca lui de livrare și la Ioana cu unghiile ei fotografiate la lumina naturală de la fereastră, și mă gândesc că povestea lor și povestea fata-bot nu sunt atât de diferite pe cât par.
Toți trei — Marius, Ioana, fata care poate e un bot sau poate e o persoană reală din Republica Moldova care administrează zece conturi simultan — sunt prinși în aceeași logică: o platformă care a eliminat fricțiunea dintre cerere și ofertă, dar a eliminat-o în folosul ei propriu, nu al lor.
Marius își optimizează programul după orele de vârf ale algoritmului de curierat. Ioana își optimizează conținutul după capriciile algoritmului de Instagram. Creatoarea de conținut pentru adulți își optimizează afectivitatea simulată după datele care maximizează retenția abonamentelor.
Toți trei muncesc mai mult decât angajații obișnuiți. Toți trei câștigă mai puțin decât ar câștiga dacă ar fi protejați de un contract colectiv de muncă. Toți trei sunt înlocuibili instantaneu — Marius de alt curier, Ioana de alt cont de manichiură, creatoarea de conținut de un cont generat integral de AI care nu doarme și nu cere bani.
Doctorow numește asta enshittification: procesul prin care platformele mai întâi atrag utilizatorii cu condiții generoase, apoi atrag companiile partenere, și în final extrag valoare din ambele categorii în timp ce calitatea serviciului se degradează progresiv. Facebook a aplicat enshittification utilizatorilor. Uber a aplicat-o șoferilor. Instagram i-o aplică acum Ioanei.
Tatăl meu ar fi zis: „Omul de gheață vine toamna cu zăhărel și pleacă cu punga ta plină."
Engagement-ul în cădere liberă
Există un detaliu statistic care mi se pare relevant dincolo de cifrele lui tehnice: postările pe Facebook și X au acum în medie 0,15% rată de engagement. O fracțiune dintr-un procent. Însemnând că din o mie de oameni care văd o postare, un om și jumătate interacționează cu ea.
Și cu toate astea, oamenii continuă să folosească platformele. Continuă să posteze. Continuă să consume. Nu pentru că primesc ceva în schimb în sensul tradițional al cuvântului, ci pentru că feedul a devenit un dispozitiv de reglare a dispoziției — îl folosești nu ca să găsești ceva anume, ci ca să eviți ceva anume: tăcerea, plictiseala, gândul care apasă.
Fiul meu are paișpe ani. Îl văd uneori cu telefonul, și recunosc în privirea lui ceva pe care l-am văzut și la mine: nu e bucurie, nu e curiozitate, e un soi de amorțeală funcțională. Scroll-ul nu e o activitate, e o anti-activitate — o modalitate de a nu fi nicăieri anume.
Am vorbit cu el despre asta. A zis că știe că e fals, că știe că cei mai mulți influenceri pe care îi urmărește produc conținut calculat, că știe că există boți peste tot. „Și cu toate astea continui?" l-am întrebat. A ridicat din umeri: „E mai ușor."
Asta e. E mai ușor. Platformele au investit miliarde de dolari și cele mai bune minți din generația lui ca să fie mai ușor să rămâi decât să pleci.
Neparticiparea a devenit, cum spune un cercetător citat de James O'Sullivan într-un eseu recent, un lux disponibil doar celor care își pot permite costurile ei. Marius nu-și poate permite să nu fie pe platformele de curierat — acolo e munca. Ioana nu-și poate permite să nu fie pe Instagram — acolo sunt clienții. Fiul meu nu-și poate permite să nu fie pe TikTok — acolo e vocabularul generației lui.
Asta e închiderea bunurilor comune. Piața de idei, piața muncii, piața relațiilor s-au mutat pe proprietăți private numite „platforme", și dacă nu ești acolo, nu exiști în sensurile care contează practic.
Ce a murit de fapt
Nu rețelele sociale mor. Mor cu întârziere. Continuă să existe, ca niște centre comerciale din perioadele de tranziție — oarecum pline, dar cu vibe de final de eră.
Ce a murit mai devreme este promisiunea. Ideea că internetul social va fi un spațiu de întâlnire autentică, nedirijată și necenzurată de interese comerciale. Ideea că algoritmul ți-e prieten, că platforma ți-e unealtă.
Acum știm că algoritmul e un sistem de optimizare conceput să maximizeze o metrică — timp petrecut, engagement, click-uri — și că acea metrică nu coincide cu binele tău. Uneori e diametral opusă lui.
Mă gândesc la ce zice Shoshana Zuboff — capitalismul supravegherii nu e despre a-ți furniza servicii, e despre a-ți modifica comportamentul în moduri care produc profituri pentru alții. Nu ești clientul platformei. Ești materia primă.
Iar Varoufakis adaugă un strat suplimentar: tehnofeudalism, o structură în care marile platforme s-au transformat în fiefuri digitale care colectează „rentă feudală" de la toți cei care operează pe teritoriul lor. Marius plătește rentă prin comisionul pe fiecare comandă. Ioana plătește rentă prin atenția pe care o livrează gratuit platformei în schimbul accesului la piața de clienți. Chiar și noi, simplii utilizatori, plătim rentă cu datele noastre, cu timpul nostru, cu atenția noastră.
Noi credem că folosim platformele. Platformele ne folosesc pe noi.
Dani și valoarea muncii invizibile
Dani de la etajul trei mi-a arătat săptămâna trecută o propunere pe care o primise de pe o platformă de freelancing internațională. Un client american oferea pentru un proiect de design grafic un buget mai mic decât tariful orar minim pe care l-ar accepta un designer comparabil din România. Motivul: pe platformă concurează cu designeri din Bangladesh, Nigeria, Pakistan, țări unde același buget reprezintă un venit decent.
Platforma nu rezolvă asta. Platforma facilitează această compresie globală a prețurilor, ia comision din ambele sensuri ale tranzacției, și nu are niciun stimulent să o schimbe.
Dani poate să accepte tariful mic — și atunci intră în cursa spre fund — sau poate să refuze și să piardă proiectul. Nu are a treia opțiune pe platformă. A treia opțiune ar fi ieșirea din platformă, dar acolo sunt clienții lui, acolo e vizibilitatea lui, acolo e portofoliul lui validat prin recenzii.
E aceeași capcană ca pentru Ioana cu Instagram: nu poți pleca fără să pierzi ce ai construit.
Asta e, structural, același mecanism ca și în rețelele sociale. Construiești ceva pe o proprietate care nu îți aparține, și oricând proprietarul poate schimba regulile.
Facebook a redus organic reach-ul paginilor de business, forțând companiile să plătească pentru publicitate. Instagram a schimbat algoritmul de mai multe ori, reducând vizibilitatea conturilor care construiseră audiențe organice. Platformele de freelancing pot oricând să schimbe comisioanele sau algoritmii de ranking. Marius poate descoperi mâine că algoritmul de alocare a comenzilor s-a schimbat și venitul lui lunar s-a redus cu douăzeci la sută.
Acest tip de putere — de a schimba regulile jocului fără preaviz, fără negociere, fără drept de apel — e noua putere feudală.
Varoufakis nu exagerează.
Buruiana din grădina digitală: o scurtă teologie a deșertului
Există în tradiția ortodoxă pe care am absorbit-o involuntar, prin atmosfera Moldovei, prin Paști la bunica și prin Patericul pe care l-am citit cu jumătate de atenție pe la douăzeci de ani — există o idee despre pustiu ca loc de luptă. Părinții deșertului nu s-au dus în Tebaida să scape de lume, ci s-au dus să înțeleagă mai bine cu ce se luptă. Pustiul era locul în care se vedea clar ce ești, fără decoruri, fără distractori.
Rețelele sociale ar trebui să fie opusul pustiului: locuri pline, zgomotoase, colorate, populate. Și cu toate astea, producere aceeași stare de disconfort pe care o descriu monahii când vorbesc de akedia — acea torpoare a sufletului care nu e tristețe, nu e bucurie, e un vid funcțional.
Scrollez și nu simt nimic în particular. Sau simt ceva vag negativ — o ușoară iritare, o ușoară neliniște — pe care nu o pot localiza precis. Nu știu dacă e nemulțumire față de conținut sau față de mine pentru că consum conținut sau față de sistemul care a produs conținutul. E o stare difuză de care nu scapi nici dacă continui să scrollezi, nici dacă te oprești.
Bunicul Varsanufie, un pustnic din Gaza de acum cincisprezece secole, zicea că cel mai periculos demon nu e cel care te atacă frontal, ci cel care te face să nu simți nimic. Acedia demonului tău e plictiseala profundă, pierderea sensului, scufundarea în activitate vidă.
Nu spun că rețelele sociale sunt un demon. Dar spun că produc o stare funcțional similară cu ce descriu părinții deșertului ca cea mai periculoasă: starea de a fi ocupat și gol în același timp.
Ce a văzut tatăl meu că nu va vedea niciodată
Tatăl meu repara mașini. Nu mașini noi, cu electronice complicate și panouri de bord digitale — mașini vechi, Dacii, Romane, și mai târziu și câteva Volkswagen din anii nouăzeci. Lucrul pe care îl știa el despre mașini era că înțelegi cum funcționează un sistem când înțelegi ce se întâmplă când cedează.
„Mecanica nu minte," zicea. „Dacă ceva scoate zgomot, e că ceva nu e în regulă. Dacă nu scoate zgomot dar tot nu merge, cauți mai adânc."
Rețelele sociale scot zgomot mult. Dar zgomotul e conceput nu ca semnal de avertizare, ci ca muzică de fundal. Te ține în sala de așteptare, nu te lasă să ieși și nu te cheamă niciodată la cabinet.
Tatăl meu ar fi reparat asta. Sau, mai probabil, ar fi spus că unele lucruri nu merită reparate — merită înlocuite.
Ce se naște din ruine
Undeva, deja se construiește ceva diferit.
Nu un singur lucru, ci multe lucruri mici: newsletter-uri cu abonați loiali care citesc cu atenție, grupuri de Discord cu câteva sute de oameni care chiar se cunosc, platforme federate precum Mastodon și Bluesky unde regulile sunt transparente și migrarea identității e posibilă, Substack-uri care generează suficient dintr-o comunitate restrânsă.
Nu e revoluție. E ca și cum oamenii, plictisiți de piața aglomerată și zgomotoasă, au început să caute piețe mai mici, mai specifice, unde știi cine vinde și cine cumpără.
Ioana mi-a spus că mulți dintre clienții ei vin acum prin recomandare directă, nu prin Instagram. A început să investească mai puțin în conținut de social media și mai mult în relații cu clienți fideli care aduc la rândul lor alți clienți. „E mai lent," zice, „dar e mai stabil."
Marius a intrat și el în câteva grupuri de WhatsApp cu alți curiericari din Botoșani, unde își împart informații despre comenzile bune, despre clienții care nu deschid ușa, despre orele când algoritmul e mai generos. Au creat o rețea umană deasupra rețelei algoritmice.
Dani s-a conectat printr-un coleg cu câțiva clienți direcți din Germania, pentru care lucrează acum fără platformă intermediară — mai puțin sigur, mai greu de administrat, dar cu tarife mai bune și relație directă.
Toți trei — fără să fi citit vreun eseu despre „arhitecturi ale intenției" sau despre „dezenshittificare" — au ajuns empiric la aceeași concluzie: relațiile directe, oricât de ineficiente par la prima vedere, sunt mai durabile decât relațiile mediate de o platformă care vrea ceva de la tine.
Alfabetizarea digitală ca igienă publică
Fiul meu știe că TikTok-ul îi manipulează feedul. Știe că unii influenceri fac asta pentru bani și nu au nicio legătură personală cu produsele pe care le promovează. Știe că filtrele foto schimbă fețele și că ce vede nu e realitate.
Știe și tot se uită. Doi ani mai devreme, înainte să știe, se uita mai mult.
Asta e, mă gândesc, cel puțin un progres. Nu rezolvă problema, dar schimbă relația cu ea. Există o diferență între a fi manipulat fără să știi și a fi manipulat știind — nu ești mai puțin manipulat în al doilea caz, dar ai un punct de rezistență, oricât de fragil.
Cel mai bun lucru pe care l-am putut face cu băiatul meu e să vorbim concret: cum funcționează algoritmul de recomandări, de ce vede ce vede, cine câștigă din faptul că el petrece timp pe platformă, ce date se colectează. Nu ca să-l speriem, ci ca să avem un limbaj comun pentru o realitate pe care o trăim amândoi.
Alfabetizarea digitală nu mai e opțională în sensul în care nu era opțional să știi cum funcționează un contract înainte să-l semnezi. Trăim în medii construite de sisteme pe care nu le alegem, cu metrici pe care nu le vedem, produse de companii cu interese pe care nu le împărțim.
A înțelege aceste sisteme e o formă de igienă publică, ca vaccinarea sau ca știința de carte. Nu te ferește de toate bolile, dar schimbă raportul de forțe.
Utopia mică, sau: ce ar construi tatăl meu
Dacă tatăl meu ar fi trăit în era rețelelor sociale și ar fi ajuns să le înțeleagă — nu fantazez că le-ar fi folosit, încerc să extrapolez logica lui operativă — cred că ar fi zis ceva de genul: „Fă-ți relațiile direct, nu prin intermediar. Intermediarul ia mai mult decât merită."
Mecanica, în forma ei pură, e directă: problema e localizabilă, soluția e aplicabilă, rezultatul e verificabil. Feedul de social media e opusul: problema e difuză, soluția e vândută ca serviciu de alții, rezultatul e definit de alții ca „engagement".
Soluțiile care se nasc acum din deziluziile rețelelor sociale au ceva din directitatea mecanicii.
Grupurile de WhatsApp ale curierilor din Botoșani nu au algoritm și nu iau comision. Clienții direcți ai lui Dani plătesc fără platformă intermediară. Clienții Ioanei veniți prin recomandare sunt mai loiali și mai puțin imprevizibili decât cei care vin din Instastory.
La scară mai largă: platformele federate, newsletter-urile independente, comunitățile mici cu acces moderat, governance boards independente pentru platforme de interes public — toate astea încearcă să reconstruiască ceva din directitatea pe care o are o relație față în față.
Nu va fi perfect. Nimic nu e perfect. Dar poate fi mai puțin extractiv, mai puțin opac, mai puțin structurat pentru a transforma atenția oamenilor în combustibil pentru mașini de profit.
Ruxandra și contul de TikTok al bruschettei
O ultimă poveste.
Ruxandra locuiește la blocul vecin. Face bruschete. Nu bruschete de restaurant fancy — bruschete de casă, cu roșii din grădina socrilor din Dorohoi, cu mozzarella de la un producător local și cu busuioc pe care îl cultivă pe balcon. Le face pentru familie, pentru prieteni, ocazional pentru ocazii.
Cineva i-a zis că ar trebui să posteze pe TikTok. Că poate „merge viral". Că alte persoane care fac mâncare simplă câștigă bani din vizualizări.
A încercat. A filmat. A postat zece videouri. Trei au avut câteva sute de vizualizări. Unul a depășit trei mii. A petrecut ore întregi pe ecran, urmărind metricile, citind comentarii, încercând să înțeleagă „ce merge" și „ce nu merge". A ajuns să se gândească la bruschete în termeni de conținut mai mult decât în termeni de gust.
Și-a închis contul după două luni. „Nu mai era a mea," mi-a spus. „Bruscheta nu mai era a mea. Era un pretext pentru ceva altceva."
Cred că a înțeles, empiric și fără terminologie tehnică, ce înseamnă enshittification aplicată vieții cotidiene: procesul prin care o platformă transformă ceva autentic — o rețetă, o relație, o meserie — în conținut optimizat pentru o metrică, și în acest proces îi ia sufletul.
Bruscheta Ruxandrei cu trei mii de vizualizări valora mai puțin decât bruscheta fără vizualizări pe care o mâncăm împreună pe scara blocului vara trecută, cu o bere rece și cu conversație reală.
Ultimele zile și primele zile
Rețelele sociale, în forma lor actuală, sunt în ultimele zile. Nu vor dispărea mâine. Vor lingăvi mult timp, cum lingevie centrele comerciale din tranziție — oarecum funcționale, oarecum moarte, populate de fantome de interacțiune.
Dar ceva moare în ele. Promisiunea inițială e deja moartă. Iluzia de autenticitate e deja moartă. Ideea că algoritmul ți-e prieten e deja moartă.
Ce rămâne e o infrastructură de extracție care mai funcționează câtă vreme nu apare alternativa suficient de bună.
Și alternativa apare. Lent, fragmentat, imperfect — dar apare. În grupurile de WhatsApp ale curierilor. În newsletter-urile mici cu cititori loiali. În comunitățile federate unde moderarea e umană și regulile sunt transparente. În relațiile directe pe care Dani și Ioana le construiesc cu răbdare în afara platformelor.
Nu e o revoluție. E o retragere treptată și inteligentă din spațiul care te extrage spre spații care te reprezintă.
Ultimele zile ale rețelelor sociale ca economie a atenției extractive ar putea fi primele zile ale unui web mai mic, mai lent, mai intenționat.
Sau nu. Poate oamenii vor continua să scrolleze la infinit, tolerând cantități tot mai mari de slop pentru momente tot mai rare de conexiune reală. Poate că boții vor deveni atât de buni încât nu vom mai putea distinge și nu vom mai conta să distingem. Poate că vom normaliza exhaustiv ideea că spațiul digital e o piață de atenție și atât.
Nu știu ce va fi. Știu ce prefer.
Prefer bruscheta Ruxandrei fără vizualizări. Prefer grupul de WhatsApp al curierilor fără algoritm. Prefer clientul direct al lui Dani fără comision intermediar. Prefer conversația de pe scara blocului fără metrici de engagement.
Prefer ceva mai lent care nu mă extrage față de ceva rapid care mă consumă.
Tatăl meu ar fi zis că știe despre ce vorbesc. El n-a stat pe rețele sociale. A stat pe scara blocului, cu vecinii, la o cafea, suc sau fără, și a vorbit față în față.
Nu știa că inventase alternativa. Dar o inventase.
Petru Cojocaru scrie la cojocarupetru.info despre tehnologie, societate și cotidianul provincial. Textele sunt asistate parțial, fapt declarat transparent. Opiniile exprimate îi aparțin.