Despre erodarea încrederii în platformele mari și retragerea publicului într-un cerc tot mai strâmt

Titlu inițial: Piața de la colț și feudele digitale — despre încrederea care s-a mutat înapoi în cartier

Un eseu despre platformele care au devenit infrastructură, despre erodarea lentă a încrederii pe care ele se sprijineau, despre fragmentarea internetului însuși în bucăți naționale ostile una alteia și despre retragerea publicului într-un cerc tot mai strâmt de vecinătate.

I. Aparatul care încă merge

Piața din colț nu are nume oficial. Cei de pe stradă îi spun piața mică, ca s-o deosebească de cea mare, unde se intră pe sub o firmă cu litere de tablă și unde tarabele sunt aliniate ca o parcare de supermarket. La piața mică oamenii nu vin doar cu sacoșa. Vin cu o secundă de răgaz între două obligații, cu întrebarea „ce mai faci?" pusă cuiva pe care îl știu de zece ani, cu bănuiala că roșia din lada a treia e mai bună decât cea din lada întâi, pentru că a adus-o cineva din Cristești, un sat despre care jumătate din cumpărători știu că e locul unde pământul, din motive geologice sau doar din obișnuință a oamenilor, dă roșii cu gust adevărat.

Vânzătoarea de la colț are un aparat de cafea, un La Cimbali clasic cu manetă, cumpărat probabil la mâna a doua acum cincisprezece ani. Placa cromată e zgâriată în jurul portafiltrului, mânerul manetei a căpătat lustrul acela pe care doar mâna care-l apasă zilnic îl poate produce, iar presiunea încă e în parametri. Cafeaua ei e mai bună decât cea de la benzinăria din față, unde stă un aparat automat de zece mii de euro cu ecran tactil. Nu pentru că boabele ar fi mai scumpe, ci pentru că maneta se apasă cu o mână care știe, iar apa trece prin cafea cu ritmul care trebuie. E, dacă vreți, un mic monument al ceea ce Constantin Noica ar fi numit rostirea în lucruri — obiectul care spune, prin funcționarea lui, ce este.

Când cineva spune, în trecere, că roșia din colț are gust de cafea, nu e o insultă și nu e o metaforă căutată. E o formă de recomandare. Vrea să spună: e ceva acolo, în locul acela, care ține împreună lucrurile mici de calitate. Cafeaua bună și roșia bună stau lângă aceeași tejghea nu prin coincidență, ci prin ceea ce am putea numi, cu o expresie mai puțin savantă, un fel de a fi al locului. Un microcosmos în care încrederea nu se cere, se observă. Vânzătoarea nu-ți spune că roșia e bună; te lasă s-o miroși. Cafeaua nu are certificare de barista; are gustul care se ține minte. Locul acesta funcționează pe un fond de încredere pre-instituțională, cel pe care satul românesc l-a cunoscut secole la rând, iar orașul l-a păstrat, aproape fără să-și dea seama, în insulițele lui de comerț mic.

Rețin scena asta pentru că, în raportul Edelman din 2026 — cea mai extinsă cercetare globală despre încredere, aflată la a douăzeci și șasea ediție —, apare o cifră care o explică fără s-o descrie. La întrebarea despre cine mai are prestigiu în ochii publicului, guvernele au pierdut șaisprezece puncte în cinci ani, marile organizații de presă au pierdut unsprezece, liderii de afaceri străini șase. Vecinii, familia și prietenii au câștigat unsprezece. E cea mai brutală mutare de încredere înregistrată vreodată de acest instrument: de la Noi la Eu, cum îi spun autorii raportului. Sau, mai precis, de la instituție la colț de stradă. E ora piețelor mici. E ora aparatelor cu manetă și a vânzătoarelor care știu de unde vin roșiile.

Ceea ce vreau să povestesc în eseul acesta e cum am ajuns aici. Cum s-a produs mutarea aceasta imensă. Cum au putut platformele digitale — care fuseseră gândite ca poduri, ca autostrăzi, ca infrastructură universală de conectare — să producă exact opusul: o retragere generală în cercuri tot mai mici, tot mai închise, tot mai suspicioase. Și, mai ales, ce se pierde când o civilizație începe să-și găsească singura sursă de încredere la vânzătoarea de la colț.

II. Mutația tăcută: de la aplicație la infrastructură

Am folosit până acum, cu ușurință, cuvântul infrastructură. Merită o clipă de atenție. În sensul clasic, o infrastructură e ceea ce nu observi până când nu se strică. Curentul electric, apa la robinet, drumul până la spital, rețeaua telefonică — funcționează atât de discret în fundal, încât ele constituie condițiile vieții cotidiene, nu obiectele ei. Nimeni nu se gândește dimineața dacă vine curentul; se gândește doar când nu vine. Nimeni nu-și pune problema dacă apa e potabilă; abia când vine o adresă de la primărie despre o avarie, îți amintești că cineva, undeva, întreține un sistem complex ca să-ți poți spăla mâinile.

Infrastructura are o gramatică juridică proprie, dobândită după secole de conflicte. Regimul de common carrier — cel care obligă calea ferată să transporte orice marfă la un preț public și fără discriminare — a fost inventat în secolul al XIX-lea tocmai pentru că se observase că, atunci când un actor privat controlează un bun esențial de care depinde publicul, se creează un dezechilibru de putere care nu se rezolvă prin concurență. Un studiu recent de la Knight First Amendment Institute reia exact acest argument pentru platformele digitale: când un actor privat controlează termenii de acces la un bun esențial de care depinde publicul, aceasta creează o putere arbitrară, dominatoare, asupra publicului. Iar puterea aceasta nu poate fi lăsată nereglementată fără să erodeze condițiile prosperității comune.

Platformele digitale au traversat, în ultimii cincisprezece ani, exact acest prag. Momentul e greu de datat cu precizie, dar putem indica reperele. Când Facebook a devenit canalul principal prin care comunică o familie extinsă — bunicii cu nepoții din Anglia, verii din Spania cu părinții din Botoșani —, aplicația a încetat să mai fie un produs de divertisment. A devenit infrastructură socială. Când Google Maps a devenit modul implicit prin care oamenii găsesc drumul până la spital, până la primărie, până la nuntă, aplicația a încetat să mai fie un instrument de căutare. A devenit infrastructură de navigație. Când WhatsApp a devenit canalul unic prin care se transmit informațiile de la parohie, de la școală, de la asociația de proprietari, aplicația a încetat să mai fie mesagerie. A devenit infrastructură comunitară. Când o firmă mică din Botoșani a înțeles că, fără prezență pe Instagram, nu mai poate ajunge la clienți sub patruzeci de ani, platforma a încetat să mai fie o rețea socială. A devenit infrastructură comercială.

Jean-Christophe Plantin și Aswin Punathambekar au numit acest proces turnura infrastructurală a platformelor. Ceea ce începuse ca disrupție — un cuvânt care implică opționalitate, alternativă, joc de piață — a devenit substrat: ceva peste care alte lucruri se construiesc, ceva de care celelalte activități depind. Iar Jo Pierson, într-un studiu din 2021 despre aplicațiile de mesagerie ca infrastructură socială europeană, a formulat paradoxul care ne interesează cel mai mult: utilizatorii se simt obligați să-și însușească aceste aplicații ca parte a vieții zilnice, în timp ce sunt făcuți dependenți de mecanismele corporative de control asupra lor. Nu poți să nu fii pe WhatsApp, pentru că acolo e familia ta; dar fiind pe WhatsApp, ești în mecanismul de extracție al unei companii care nu-ți datorează nimic dincolo de contractul unilateral pe care l-ai acceptat printr-o bifă.

Mutația aceasta e tăcută pentru că nu s-a produs printr-o hotărâre de parlament sau printr-un moment mediatic. S-a produs prin acumulare. Ca și cum ai fi vrut, la început, să folosești un instrument, iar după zece ani ai fi descoperit că instrumentul a devenit condiția muncii tale, a relațiilor tale, a identității tale civice. Nimeni nu ți-a cerut acordul pentru saltul de la comoditate la dependență. S-a produs pur și simplu. Iar când ai vrut să te uiți, era prea târziu: dependența era deja infrastructurală, dar regimul juridic al infrastructurii — cu obligațiile lui de neutralitate, transparență, non-discriminare și continuitate — nu se aplica. Aveai infrastructură cu drepturile unui consumator obișnuit. E o ecuație care nu putea să dea decât ceea ce a dat.

III. Enshittification: teoria care a dat nume unei intuiții colective

În noiembrie 2022, scriitorul canadian Cory Doctorow a publicat pe blogul lui un text scurt în care propunea un termen nou: enshittification. E un cuvânt vulgar, deliberat vulgar, format din verbul care descrie transformarea într-un lucru fără valoare. Doctorow a repetat termenul pe scenă, în articole, în interviuri; l-a formalizat trei luni mai târziu în revista Locus. Iar în 2025 a scos o carte cu acest titlu la MDC Books, care a devenit rapid una dintre cele mai citate lucrări despre platformele digitale ale deceniului.

De ce a prins cuvântul acesta atât de repede? Pentru că a articulat ceea ce toată lumea simțea deja: internetul nu mai funcționează ca înainte, dar nimeni nu putea numi cauza. Formularea lui Doctorow e brutală și limpede: iată cum mor platformele. Mai întâi sunt bune cu utilizatorii. Apoi îi abuzează pe utilizatori pentru a-i servi mai bine pe clienții-afaceri. În final îi abuzează pe clienții-afaceri pentru a recupera toată valoarea pentru ei înșiși. Apoi mor. Cele trei acte ale trădării. E un model cu ambiție teoretică, dar care se verifică empiric în aproape orice platformă majoră a ultimilor douăzeci de ani.

Amazon a început ca librărie online centrată pe client — recomandări bune, prețuri mici, livrare fiabilă, retururi ușoare. A trecut apoi în faza a doua: pentru a-i servi pe vânzătorii terți, a introdus un sistem de reclame plătite care a împins produsele organice tot mai jos în rezultatele căutării. În faza a treia, actuală, Amazon extrage cincisprezece la sută în comisioane, cincisprezece la sută în reclame, altele pe deasupra în servicii logistice — până când vânzătorul mic descoperă că el lucrează pentru platformă, nu invers, iar clientul descoperă că primul rezultat al căutării nu e cel mai bun produs, ci cel care a plătit cel mai mult ca să apară acolo. Facebook a trecut prin exact aceeași secvență, cu diferența că clienții-afaceri au fost editorii de presă și advertiserii, iar ambele grupuri sunt astăzi într-o suferință vizibilă. Google Search e într-o fază avansată de decădere, în care primele patru-cinci rezultate sunt reclame, urmate de un rezumat AI care preia răspunsul fără trafic către sursă, urmate de conținut generat automat care copiază — mai prost — cei care încă mai scriu ceva original. Twitter/X a compactat cele trei acte într-un timp record, sub Elon Musk.

Ce e important în modelul lui Doctorow — și ce îl face relevant pentru discuția noastră — e că el nu descrie natura platformelor, ci condițiile în care platformele se comportă astfel. Doctorow identifică patru forțe care, istoric, au ținut companiile în frâu: concurența (dacă enshittifici prea tare, clienții pleacă la concurent); reglementarea (dacă statul îți limitează practicile); self-help-ul utilizatorilor (dacă utilizatorii își pot rezolva singuri problemele, prin instrumente terțe, prin migrarea datelor, prin interoperabilitate); și puterea lucrătorilor din tehnologie (dacă inginerii refuză să construiască sisteme de extracție). În ultimii douăzeci și cinci de ani, toate patru s-au erodat. Anti-trustul american a fost abandonat progresiv începând cu Milton Friedman și cu școala neoliberală de la Chicago. Reglementarea a rămas mereu cu douăzeci de ani în urma tehnologiei. Interoperabilitatea a fost distrusă prin Digital Rights Management, prin amenințări juridice, prin standarde proprietare deliberate. Iar lucrătorii din tech au trecut, în ultimii cinci ani, prin valuri masive de concedieri care le-au diminuat considerabil puterea de negociere.

Ce a mai rămas, atunci? A rămas un mediu în care platformele pot extrage și nimic nu le mai oprește. Iar când pot și nimic nu le oprește sunt condițiile de bază ale unei piețe, extracția devine strategie, nu excepție. E mecanica pieței, nu psihologia executivilor. E ceea ce Yanis Varoufakis a numit, într-o carte de un impact enorm în ultimii doi ani, technofeudalism: mutarea capitalismului industrial într-un regim în care marile platforme funcționează ca feude — teritorii digitale în care proprietarul-feudal (Amazon, Google, Meta) taxează orice trecere, orice tranzacție, orice atenție. E o descriere care se leagă strâns de enshittification: dacă enshittification e procesul, technofeudalism e rezultatul instituțional.

IV. Splinternet: când infrastructura globală se sparge în bucăți naționale

Există un al doilea proces, paralel cu enshittification, care agravează totul și care schimbă natura însăși a ceea ce numim infrastructură digitală. E procesul pe care jurnaliștii și cercetătorii îl numesc, cu un cuvânt-portmanteau la fel de urât ca enshittification, splinternet — de la splinter (așchie, ciob) și internet. Ideea e simplă și tulburătoare: internetul unic, global, deschis, pe care generația mea l-a cunoscut între 1995 și, să spunem, 2010, nu mai există. În locul lui au apărut bucăți — internetul chinezesc (Great Firewall, WeChat, Baidu, Weibo), internetul rusesc (RuNet, VKontakte, Yandex, tot mai izolat după 2022), internetul iranian (filtrat aproape complet), internetul american (Google, Meta, Amazon, Apple, dominant în Vest), internetul european (același cu cel american tehnic, dar sub un regim juridic tot mai divergent). Iar între aceste bucăți, granițele digitale devin, la scară de decenii, tot mai reale — protocoale incompatibile, aplicații interzise reciproc, ecosisteme închise, VPN-uri criminalizate, cabluri submarine deviate din motive geopolitice.

Termenul splinternet nu e nou. A fost formulat pentru prima dată pe la sfârșitul anilor 2000, ca predicție. Astăzi e descriere. TikTok a fost interzis sau amenințat cu interdicție în Statele Unite, Canada, India și în multe țări europene. Facebook și Instagram sunt inaccesibile în China de un deceniu. Twitter/X e blocat în Rusia. Aplicațiile occidentale sunt filtrate sau modificate în Golf. AI Act european impune obligații care fac ca unele modele de inteligență artificială americane să fie lansate cu întârziere sau deloc pe piața europeană. DeepSeek, modelul chinez de AI, a stârnit în 2025 un val de interdicții în administrațiile publice occidentale. Fiecare bloc mare — american, chinezesc, european, indian într-o măsură mai mică — construiește progresiv o infrastructură digitală proprie, cu reguli proprii, cu firme naționale-campion, cu contracte publice orientate intern.

Pentru discuția noastră despre încredere, splinternet-ul e important din trei motive.

Întâi, pentru că el demonstrează retroactiv că internetul nu a fost niciodată o infrastructură neutră. A fost o infrastructură americană care s-a prezentat, timp de treizeci de ani, ca universală. Iar celelalte blocuri, când au ajuns să înțeleagă asta, au început să construiască infrastructuri paralele — nu pentru că ar fi ostile ideii de conectivitate, ci pentru că nu mai acceptă ca substratul comunicării, comerțului, sănătății, apărării lor naționale să fie controlat de patru-cinci corporații dintr-o singură țară. Din perspectiva Beijingului, a Moscovei sau chiar a Delhi-ului, dependența de infrastructura americană nu e neutralitate tehnică — e vulnerabilitate strategică. Iar publicul din aceste țări, când i se explică lucrul acesta, tinde să fie de acord: e mai bine să ai o platformă națională imperfectă decât o platformă străină perfectă care poate fi oprită de o decizie a Casei Albe.

Al doilea motiv e că splinternet-ul complică fatal orice discuție despre reglementare. Digital Markets Act și Digital Services Act europene sunt încercări curajoase de a impune un regim de infrastructură asupra platformelor. Dar dacă platformele sunt americane, iar utilizatorii sunt europeni, iar regulatorul e Comisia Europeană, apar tensiuni structurale pe care niciun tratat nu le rezolvă complet. Meta a amenințat în mod repetat, în ultimii ani, cu retragerea din Europa dacă anumite reguli sunt aplicate. Apple întârzie lansarea unor funcționalități AI în Uniune. Google modifică rezultatele căutării în mod diferit în funcție de jurisdicție. Consecința e că utilizatorul european trăiește deja într-un fel de sub-internet — o versiune parțial castrată a produselor originale, în care unele funcții sunt absente, altele sunt modificate, altele apar cu întârziere. E o splinter-experience pe care majoritatea utilizatorilor nu o conceptualizează, dar o resimt zi de zi.

Al treilea motiv, cel mai grav pentru fondul acestui eseu, e că splinternet-ul confirmă publicului, la scară geopolitică, exact aceeași intuiție pe care i-o confirmă enshittification-ul la scară cotidiană: nu există infrastructură digitală neutră. Fiecare platformă este a cuiva. Fiecare protocol servește pe cineva. Fiecare cablu submarin trece prin apele cuiva. Iar dacă mâine relația geopolitică dintre acel cineva și țara ta se strică, infrastructura pe care crezuseși că te sprijini poate fi oprită, filtrată, sabotată, sau — și mai grav — poate rămâne aparent funcțională, dar cu funcționalități silențios ostile.

Publicul reacționează la această realitate cu același reflex cu care reacționează la enshittification: retragere. Dacă infrastructura globală se sparge în bucăți naționale, iar bucățile naționale nu-mi mai garantează neutralitatea, atunci încrederea mea se mută nu doar din marile platforme în cercul mic — se mută și din marea rețea globală în rețeaua locală. Grupul de WhatsApp cu vecinii din scară e mai fiabil decât rețeaua globală de știri. Canalul de Telegram al parohiei e mai apropiat decât canalul de YouTube al unui influencer din Los Angeles. Buletinul primăriei — chiar și cel de pe hârtie, lipit pe ușa scării — e mai credibil decât un tweet viral. Splinternet-ul geopolitic și insularitatea cognitivă a utilizatorului sunt, în fond, manifestări la două scări diferite ale aceluiași fenomen: retragerea încrederii dintr-un sistem global care nu mai merită încrederea, spre unități mai mici, mai familiare, mai controlabile.

E o simetrie tulburătoare. Statele se sparg în blocuri, blocurile se sparg în ecosisteme naționale, ecosistemele naționale își sparg publicul în cercuri de vecinătate. Fiecare nivel repetă mișcarea nivelului superior. E ca și cum o civilizație întreagă ar practica, simultan, aceeași disciplină de reducere a raiaui de încredere — de la global la național, de la național la local, de la local la personal. Iar la capătul liniei, la scara cea mai mică, așteaptă vânzătoarea de la piața mică, cu La Cimbali-ul ei, ca ultimă instituție credibilă.

V. Percepția faptelor în practică: cum arată eroziunea zi de zi

Pentru cine trăiește în interiorul infrastructurii digitale, eroziunea nu vine ca o teorie, ci ca o suită de mici agasări zilnice care, adunate, produc oboseală și, în cele din urmă, retragere. Merită să le enumerăm, pentru că fiecare e un exemplu direct al mecanismului descris mai sus.

Motorul de căutare care nu mai caută. Deschideți Google azi și căutați o rețetă simplă. Primele trei rezultate sunt reclame; urmează un rezumat AI care preia răspunsul din trei surse fără a le atribui clar; urmează un articol dintr-un blog care începe cu o poveste personală de o mie de cuvinte despre bunica din Ohio, urmată de rețeta propriu-zisă îngropată sub șaptesprezece bannere publicitare; urmează cinci pagini generate automat care copiază, cu greșeli, primele rezultate. Percepția utilizatorului: căutarea a devenit un obstacol între întrebare și răspuns, nu un instrument care le apropie. Ce era serviciu — a devenit taxă vamală.

Rețeaua socială care nu mai conectează. Deschideți Facebook azi și veți vedea, în ordinea aceasta: o reclamă, o postare a unui prieten pe care algoritmul a decis să v-o arate cu trei zile întârziere, o „știre" plătită de un editor care încearcă să-și supraviețuiască, o reclamă, un grup public la care nu v-ați abonat niciodată, o reclamă, un video generat automat cu subiect senzaționalist, o reclamă. Prietenii se văd printre reclame, ca prin ceață. Cory Doctorow, într-o intervenție la summit-ul DemocracyXChange din primăvara lui 2026, a spus-o direct: cetățenii sunt „prinși în sisteme concepute să extragă de la ei, nu să-i servească". Prinși e cuvântul cheie. Nu pot pleca, pentru că acolo e comunitatea. Dar rămânând, sunt storși.

Piața online care vinde falsuri. Cumpărați un cablu de încărcător pe Amazon. Sunt cincisprezece opțiuni, aparent identice, cu nume aleatoare (BZKCHZO, JXRTYUI, KMPQWER), toate cu recenzii de patru virgulă cinci stele. Trei din cinci vor fi contrafaceri chinezești care se vor strica în șase săptămâni. Cel „original" — mai scump cu treizeci la sută — e recomandat printr-o reclamă plătită. Vânzătorii legitimi europeni au dispărut treptat, pentru că nu-și pot permite economia scării chineze plus taxa Amazon. Consumatorul plătește mai mult pentru o calitate tot mai proastă, într-o infrastructură în care nu mai poate distinge. E, la scară mică, exact ce se întâmplă la scară geopolitică — dependența de o infrastructură cu componente aflate dincolo de granițe pe care nu le mai poți verifica.

Advertiserul care devine el însuși materie primă. Aceasta e una dintre observațiile cele mai fine ale lui Doctorow. Advertiserii au fost, în faza a doua, beneficiarii aparenți ai extracției de la utilizatori. În faza a treia, devin ei înșiși marfa care se stoarce. Sunt împinși spre „automatizare completă" — „lasă algoritmul să-ți optimizeze bugetul" —, ceea ce simplifică cumpărarea, dar reduce transparența. Advertiserul mic plătește tot mai mult pentru un click tot mai puțin verificabil, într-un sistem în care platforma controlează măsurătoarea, raportarea și accesul la audit. Piața de reclame a devenit un cazinou fără verificare externă.

Streamingul care șterge ce ai plătit. Disney retrage seriale ca să evite plata de royalty. Warner Brothers scoate filme întregi din bibliotecă pentru optimizare fiscală. Netflix crește prețul de patru ori în șapte ani, în timp ce elimină conturi partajate și îngustează catalogul. Doctorow observă că era mult mai simplu, cândva, să găsești combinația potrivită de servicii de streaming. Acum e un joc de amețeală în care plătești pentru acces la conținut care poate să nu mai fie acolo mâine.

Aici, dacă tata ar fi trăit, ar fi rostit una dintre acele fraze scurte de mecanic pe care le pot reproduce încă: „un motor pe care l-ai reparat rămâne reparat. Un serviciu pe care l-ai plătit poate să nu mai existe mâine." E distincția fundamentală dintre lumea obiectelor și lumea platformelor. În lumea obiectelor, munca ta se sedimentează. În lumea platformelor, munca ta e închiriată de la un proprietar care poate modifica retroactiv termenii contractului. Feudalismul, în forma lui clasică, avea măcar avantajul stabilității: seniorul rămânea senior, iobagul rămânea iobag, dar contractul de muncă — dijma, robotul, drepturile la pădure — nu se schimba peste noapte. În feudalismul digital, contractul se rescrie cu fiecare update. Iar în epoca splinternet-ului, se poate schimba și harta: aplicația pe care o foloseai ieri poate fi ilegală mâine, într-o țară sau alta, în funcție de care ministru a semnat care ordin.

VI. Cifrele erodării: ce spun barometrele

Toate aceste observații — care ar putea fi confundate cu simplă lamentație de utilizator obosit — sunt confirmate acum de cea mai serioasă cercetare globală asupra încrederii. Barometrul Edelman măsoară de peste douăzeci și cinci de ani, în aproape treizeci de piețe, starea încrederii publicului în cele patru instituții mari — guvern, afaceri, ONG-uri, media —, precum și în sectoarele care le compun. Ediția 2026, prezentată la Forumul Economic Mondial de la Davos în ianuarie, spune o poveste care merită citată în detaliu.

Pentru prima dată în istoria măsurătorii, Edelman constată că neîncrederea s-a mutat dincolo de polarizare și a ajuns la insularitate. Șapte din zece respondenți, la nivel global, spun că sunt ezitanți sau refuzatori față de ideea de a avea încredere în cineva cu valori, abordări sau surse de informație diferite. Insularitatea aceasta e mai mare în Japonia (nouăzeci la sută), în Germania (optzeci și unu), în Marea Britanie (șaptezeci și șase), în Canada (șaptezeci și trei). Nu e vorba doar despre bulă — cuvântul care s-a banalizat prin folosire în ultimul deceniu. E vorba despre un instinct de conservare cognitivă care se instalează la scară globală: publicul se retrage în cercuri de familiaritate, refuzând, prin economie mentală, contactul cu alteritatea.

Cauzele acestei retrageri, așa cum le identifică Edelman, sunt cinci evenimente care au afectat cel mai mult încrederea în ultimii cinci ani: inflația (cincizeci și patru la sută), prevalența crescândă a dezinformării (cincizeci la sută), pandemia COVID-19 (patruzeci și trei), războaiele comerciale (treizeci și șapte) și — cifra crucială pentru noi — utilizarea tot mai extinsă a platformelor de inteligență artificială generativă (treizeci și șapte). Platformele digitale intră deci explicit, cu numele, între forțele care distrug încrederea publică. Iar în cazul companiilor de AI, prăbușirea e concretă: încrederea în ele a scăzut, la nivel global, de la șaizeci și unu la sută la cincizeci și trei în cinci ani. În Statele Unite, de la cincizeci la treizeci și cinci — o cădere de cincisprezece puncte, comparabilă cu prăbușirile de încredere post-2008 pentru bănci.

Trecerea încrederii — care e formulată în raport ca mișcare de la Noi la Eu — are ținte precise. Liderii de guvern național au pierdut șaisprezece puncte de încredere netă. Organizațiile de știri majore au pierdut unsprezece. Liderii de afaceri străini au pierdut șase. În schimb, vecinii, familia și prietenii au câștigat unsprezece puncte. Adăugați cifra aceasta la observațiile despre insularitate și obțineți portretul complet: publicul se retrage din instituțiile de scară mare — care includ, implicit, și platformele-infrastructură — și își recompune o hartă de încredere restrânsă la cercul de proximitate.

Există o particularitate a cifrei privind AI-ul care merită subliniată. Neîncrederea în AI se instalează înainte ca infrastructura AI să fie complet construită. AI generativ e încă în fază de expansiune tehnologică — ChatGPT, Claude, Gemini au trecut abia trei-patru ani de la lansarea publică —, dar publicul reacționează la el ca la un serviciu deja compromis. E, dacă vreți, o imunitate colectivă dobândită scump prin lecțiile anilor 2015-2025. Publicul a învățat că promisiunea de infrastructură universală se transformă, previzibil, în contract unilateral rescris. Nu mai vrea să fie beta-tester pentru un contract care se va rescrie peste doi ani. E o formă de înțelepciune populară, de tipul celei care în satul românesc spunea „paza bună trece primejdia rea", transpusă în epoca AI.

VII. De ce încrederea nu s-a evaporat, ci s-a mutat

Aici intervine mecanismul sociologic care mă interesează cel mai mult. Când o infrastructură devine ostilă, oamenii nu renunță pur și simplu la ea — dependența e prea mare. Facebook rămâne pe telefon, Google rămâne motor de căutare implicit, WhatsApp rămâne singurul canal prin care se comunică în familia extinsă, Instagram rămâne singura vitrină prin care firma mică din Botoșani ajunge la clienți. Dar încrederea — resursa cognitivă și afectivă care făcea din platformă o infrastructură — se retrage. Se retrage undeva. Datele Edelman ne spun exact unde: în cercul de vecini, familie, prieteni. În piața mică din colț.

E o retragere paradoxală, pentru că se face pe platformele care au produs ostilitatea. Grupul de WhatsApp cu patru foști colegi de facultate a devenit mai important decât feed-ul principal de Facebook. Canalul de Telegram al părintelui de la parohie a devenit mai credibil decât știrile de la ora șapte. Grupul de vecinătate cu treizeci de membri — mai relevant decât primăria. Platforma a rămas ca strat de transport, dar sensul social s-a mutat într-un compartiment tot mai mic, tot mai închis, tot mai impermeabil. Utilizatorul modern folosește WhatsApp nu pentru că are încredere în Meta, ci pentru că nu are altă opțiune să vorbească cu mama; iar înlăuntrul WhatsApp-ului îi acordă încredere doar unei celule de zece persoane pe care le știe personal.

E, dacă putem îndrăzni o formulare, un splinternet interior. Așa cum internetul global se fragmentează în bucăți naționale, feed-ul fiecărui utilizator se fragmentează în bucăți afective. Cercul mic de WhatsApp e o mică republică autonomă, cu propriile ei granițe, propriile ei reguli de intrare (invitație explicită) și propriul ei filtru anti-„străin". Utilizatorul reproduce, la scara ecranului personal, ceea ce statele fac la scara continentului. Iar dacă la nivel geopolitic splinternet-ul e o strategie de suveranitate națională, la nivel personal splinternet-ul interior e o strategie de supraviețuire cognitivă.

Byung-Chul Han a descris undeva pierderea celuilalt ca semn al epocii digitale: nu mai suportăm alteritatea, pentru că nu mai avem infrastructura psihică pentru ea. Horia-Roman Patapievici, în Omul recent, a descris același fenomen pornind de la o cu totul altă analiză — pierderea ierarhiilor de sens ca urmare a modernității târzii. Ceea ce n-a anticipat nici unul, nici altul, e faptul că platformele-infrastructură aveau să fie mecanismul concret prin care această retragere se accelerează. Pentru că platforma promite acces universal, dar livrează un algoritm care te închide într-un cerc tot mai strâmt de rezonanțe. Iar când cercul strâmt devine ostil chiar și el — pentru că e traversat de reclame, boți, dezinformare, extracție —, singurul refugiu rămâne mai jos, în cercul cu adevărat mic: cei pe care îi știi de o viață.

E, dacă vreți, o nepsis involuntară. Sfinții Părinți din Filocalie au numit nepsis trezvia atenției, sobrietatea minții care alege ce lasă înăuntru și ce respinge. E o disciplină spirituală care presupune ani de exercițiu, o comunitate care o susține, o pedagogie. Utilizatorul modern practică, azi, o versiune involuntară și epuizată a aceleași atitudini: nu mai lasă înăuntru decât ceea ce vine din cercul mic, pentru că restul l-a rănit prea des. Nu se retrage pentru că ar fi ajuns la discernământ. Se retrage pentru că a fost obosit până la epuizare de un mediu care voia să-i extragă totul. Sfinții din Filocalie ar fi înțeles gestul, dar nu i-ar fi lăudat originea. Nepsis-ul autentic vine din libertate; cel involuntar vine din trauma dependenței.

Trebuie spus, cu onestitate, că această retragere are și o dimensiune sănătoasă. Redescoperirea vecinului, a familiei extinse, a parohiei, a asociației de proprietari, a piețelor mici — sunt lucruri bune în sine. Ele reconstruiesc, la scară mică, țesutul social pe care ideologia globalizării digitale îl slăbise. Grupul de WhatsApp cu părinții de la școala copilului tău e o formă de asociativitate reală, care produce ajutor mutual concret: împrumuți o mașină, împărtășești o rețetă, informezi despre un medic bun. E, mutatis mutandis, ceea ce Tocqueville descoperea cu uimire în America anilor 1830 ca fiind sursa vitalității democratice — asocierile mici, voluntare, libere. Dacă retragerea în cerc mic ar produce doar aceasta, am putea sărbători.

VIII. Ce se pierde: costul ascuns al insularității

Dar nu produce doar aceasta. Retragerea încrederii în infrastructură are un cost pe care cercul mic nu-l poate acoperi, și e important să numim acest cost cu precizie.

Deciziile publice grele — sănătate, educație, siguranță colectivă, apărare, mediu — cer un fond de încredere dincolo de cerc. Vaccinarea, respectarea legilor de circulație, plata impozitelor, angajarea unui medic pe care nu-l cunoști personal, urcarea într-un avion pilotat de străini, folosirea unui pod construit de firme necunoscute — toate presupun o încredere instituțională care nu poate fi înlocuită de vecinătate. Dacă mă informez despre un tratament medical exclusiv de la vecin, sau despre un candidat exclusiv de la un canal de Telegram al bisericii, sau despre o lege exclusiv de la fratele care lucrează la stat, mă retrag nu doar din infrastructura digitală ostilă, ci și din societatea complexă în care problemele grele sunt gestionate. Ajung, la scară individuală, la o formă de primitivism cognitiv — accept doar ce vine din cercul mic, resping restul ca fiind pe mâna lor, expresie care în românește denumește deja o formă de resemnare civică.

E ceea ce Caragiale, cu ochiul lui ascuțit pentru tipologiile românești, a descris în Momente și schițe — deși el nu avea încă vocabularul modern al încrederii instituționale. Suveica între cei apropiați ca substitut pentru instituție, favorurile care circulă între cunoscuți în locul serviciilor publice previzibile, informația care se transmite din gură în gură pentru că ziarul minte oricum. Toate acestea sunt confortabile, produc căldură socială, dar produc și o societate care nu mai poate lua decizii mari. O societate în care fiecare familie extinsă e o mică republică izolată nu poate construi o autostradă, nu poate reforma un sistem de sănătate, nu poate purta un război de apărare, nu poate răspunde la o pandemie. Insularitatea, oricât de confortabilă emoțional, e patologică colectiv.

La scara geopolitică se produce fenomenul echivalent. Statele care se retrag în splinternet-urile lor naționale câștigă suveranitate aparentă și pierd capacitate de coordonare reală. Un splinternet care se închide etanș poate proteja de dezinformare externă, dar interzice și dialogul științific, colaborarea universitară, comerțul cultural, fluxurile umanitare. Iar la limită, blocurile digitale ostile devin blocuri politice ostile — iar ostilitatea politică pregătește, istoric, ostilitatea militară. E o consecință pe care puțini o discută explicit, dar care planează peste orice discuție despre fragmentarea digitală: infrastructura tehnică divizată e infrastructura politică divizată, iar aceasta e antecamera unor confruntări mai grave.

Aici stă riscul: retragerea în cercul mic nu e sănătatea recuperată, e simptomul care ne spune că infrastructura publică — inclusiv cea digitală — a eșuat. E febra care ne spune că organismul social e bolnav, nu semnul că s-a vindecat. Iar dacă nu reconstruim infrastructura într-un regim care merită încrederea, cercul mic se va strânge tot mai tare, până când nu va mai putea susține nici măcar viețile lui interioare. Pentru că viețile interioare — familia, prietenia, vecinătatea — depind și ele, în ultimă instanță, de un cadru de siguranță și predictibilitate publică pe care nu-l pot produce singure.

Există o linie subțire, aici, între ce am putea numi localism sănătos și insularitate patologică. Localismul sănătos păstrează cercul mic ca sursă de sens, dar rămâne deschis să participe la structuri mai mari. Insularitatea patologică refuză structurile mari și rămâne închis în cerc, până la sufocare. Semnul de trecere de la prima la a doua e neîncrederea totalizantă — momentul în care nu mai crezi nimic din ce vine din afară, indiferent de sursă. Datele Edelman sugerează că ne apropiem, ca civilizație, de această trecere. Iar dacă o facem, urmările vor fi cu mult mai grave decât disconfortul unei căutări Google saturate de reclame.

IX. Ce ar însemna o infrastructură digitală demnă de încredere

Nu e o întrebare la care se poate răspunde ușor, dar nici imposibil de formulat. Cory Doctorow propune, pentru capătul de rezolvare, o combinație de patru forțe reactivate: concurență prin anti-trust, reglementare prin cadre precum Digital Markets Act și Digital Services Act europene, self-help prin interoperabilitate obligatorie și data portability, și puterea reînnoită a lucrătorilor din tehnologie. Interoperabilitatea, în special, e cheia — pentru că ea reintroduce dreptul de ieșire: dacă îmi pot muta datele, contactele, istoricul într-o altă platformă cu un click, atunci platforma originală nu mă mai poate ține ostatic. Sistemul devine, prin însuși designul lui juridic, competitiv.

Uniunea Europeană a făcut, cu DMA, DSA și AI Act, un pas important în această direcție. Sunt primele texte legislative din lume care recunosc, implicit, natura de infrastructură a marilor platforme și încearcă să impună obligațiile aferente: transparența algoritmilor, portabilitatea datelor, interoperabilitatea unor servicii esențiale, auditul independent, obligații de moderare. Rămâne de văzut cât din litera acestor texte va supraviețui aplicării practice, care va fi purtată de instanțe naționale în ritmuri variabile. Dar orientarea e corectă: infrastructura digitală trebuie să intre într-un regim juridic asemănător infrastructurii clasice, cu obligații publice explicite.

Aici apare, totuși, dilema splinternet-ului. Reglementarea europeană este, pentru unii, un act de suveranitate legitimă; pentru alții — inclusiv pentru corporațiile americane și pentru unele guverne — un pas suplimentar spre fragmentarea internetului global. Fiecare bloc care își impune propriile reguli face un ciob mai mult. Cum ieșim din acest paradox — cum reglementăm infrastructura fără să contribuim la spargerea ei definitivă? Un răspuns posibil, articulat de o parte a doctrinei europene, e interoperabilitatea reglementată la scară internațională: standarde comune, obligatorii pentru toate platformele mari, indiferent de originea lor, negociate prin instrumente multilaterale similare celor din telecomunicații. E o ambiție uriașă, care presupune o cooperare geopolitică pe care actualul climat internațional nu prea o oferă. Dar e singurul drum care evită capcana dublă: platforme care extrag nereglementat vs. blocuri digitale care se închid ostil unul față de altul.

Există și o dimensiune pe care programul lui Doctorow o atinge doar tangențial: dimensiunea culturală. Reconstrucția infrastructurii digitale demne de încredere nu se face doar prin legi și prin interoperabilitate. Presupune ca publicul să accepte, din nou, să acorde încredere unei infrastructuri publice complexe, opace prin natura ei tehnică, dar transparente prin regimul ei juridic. E ceva care nu se face prin campanie de comunicare, ci prin experiență repetată de nedezamăgire. Iar aceasta ia decenii. Nu ani. Decenii.

E posibil, deci, ca noi să trăim într-o perioadă de tranziție lungă, în care cercul mic va rămâne rezerva de sens, iar reconstrucția infrastructurii publice — inclusiv digitale — va fi lucrarea a douăzeci sau treizeci de ani. E o perspectivă sobră, dar nu disperată. Nu suntem la capătul unui drum, suntem la mijloc. Iar drumul de mijloc, cel mai greu, e cel care cere maturitate: să nu te lași sedus nici de nostalgia infrastructurii pierdute (care oricum n-a fost niciodată așa de bună cum ne amintim), nici de utopiile substitutive (Fediverse, self-hosting radical, retragerea completă), nici de resemnarea insulară („na, așa e lumea acum"), nici de tentația splinternet-ului dur („să ne facem noi platformele noastre, cu regulile noastre, și să lăsăm restul lumii cu ale ei").

X. Închidere: rostirea aparatului

Închei acolo unde am început. La piața mică din colț, la La Cimbali cu placa cromată zgâriată, la vânzătoarea care apasă maneta cu o mână care știe. Locul acesta nu e răspunsul la problemele infrastructurii digitale. Ar fi ridicol să spun asta. Dar e ceva mai important: e o mostră. E un exemplu, păstrat în viața de cartier, a ceea ce înseamnă un loc în care încrederea funcționează fără să fie cerută. Un microcosmos care, prin însăși existența lui, ne amintește că e posibil să construim medii de schimb — comerț, informație, sens — în care actorii se poartă în așa fel încât încrederea vine de la sine.

Dacă acest lucru se poate face în comerțul mic, se poate face și la scară mai mare. Nu ușor, nu repede, nu fără instituții puternice. Dar se poate. Iar dacă vom reconstrui, cândva, infrastructura publică digitală într-o formă demnă de încredere, modelul de care ne vom folosi va fi, în esența lui, cel al piețelor mici. Nu prin dimensiune — infrastructura publică va fi mereu mare —, ci prin raport moral: locul în care oferta nu-ți întinde curse, în care cel mai bun produs e primul în vitrină pentru că e cel mai bun, în care cei care lucrează în el se comportă în așa fel încât încrederea nu are nevoie să fie apărată.

Tata, care era mecanic, ar fi spus lucrurile mai simplu. Ar fi spus că un motor bun nu-ți cere să ai încredere în el — se comportă în așa fel încât încrederea vine de la sine. Un motor prost te lasă pe drum după cincizeci de kilometri, indiferent câte manuale de proprietar ai citit înainte. Distincția fundamentală nu e între încrederea acordată și încrederea negată. E între lucrurile care merită încredere și lucrurile care cer încredere fără s-o merite.

Cei care au construit infrastructura digitală a ultimilor douăzeci de ani au inversat mereu această ordine. Au cerut încredere — prin bife pe termeni și condiții, prin declarații de valori corporative, prin campanii de branding, prin misiuni scrise pe pereții birourilor din Silicon Valley — și au încercat să compenseze printr-un exces de retorică ceea ce lipsea în comportamentul de sistem. Publicul, în cele din urmă, a înțeles ecuația. S-a retras. E la piața mică acum, cumpărând roșii din Cristești și cafea de la La Cimbali. Discută cu vecinii. Se uită cu prudență la ecranul telefonului, pe care platformele-infrastructură continuă să funcționeze, ca niște utilități opace pe care le tolerează dar nu le mai iubește. Iar la nivel geopolitic, blocurile continentale se retrag și ele, fiecare în splinternet-ul lui, pregătindu-se pentru o lume în care internetul unic va rămâne o amintire pe care doar cei trecuți de patruzeci de ani vor mai ști s-o povestească.

Va fi nevoie de multă răbdare, de multă muncă instituțională, de multe decenii de nedezamăgire, pentru ca marea infrastructură digitală să merite din nou încrederea care s-a mutat, azi, la colțul străzii. Nu știu dacă vom reuși. Sper. Dar știu că, până atunci, piețele mici rămân — modeste, cotidiene, indispensabile — locurile care ne țin minte cum arăta lumea în care lucrurile care merită încredere stăteau alături, într-o tejghea, sub tenda de pânză, lângă un aparat de cafea care încă merge.

Iar dacă cineva mai spune, în trecere, că roșia din colț are gust de cafea, să nu-l corectăm. Vorbește o limbă mai veche și mai adevărată decât știu majoritatea marilor platforme — și majoritatea splinternet-urilor — să vorbească.