Tatăl meu a reparat motoare cea mai mare parte a vieții sale adulte. 
Nu a întrebat niciodată ce vrea un motor, la ce are dreptul sau dacă îl va depăși vreodată. Întrebările acestea i s-ar fi părut ușor absurde — genul de lucruri pe care le spune un om care a petrecut prea mult timp departe de atelier și prea puțin sub un șasiu. Ceea ce înțelegea el, în felul particular în care oamenii înțeleg lucrurile prin mâini mai degrabă decât prin cap, era ceva considerabil mai precis: că orice unealtă are un prag, și că în momentul în care o unealtă îl depășește — în momentul în care devine capabilă de ceva ce creatorul ei nu a anticipat pe deplin — relația dintre persoană și obiect este alterată definitiv.
Mă gândesc la acel prag de câteva săptămâni. Nu în legătură cu motoarele, ci în legătură cu sistemele pe care le construim cu atâta încredere și urgență în primii ani ai secolului douăzeci și unu. Am citit documentele istorice — nu căutând reasigurare, ceea ce caută cei mai mulți oameni când citesc istoria, ci căutând tiparul. Pentru că tiparul există. A existat întotdeauna. Și nu îi pasă în mod special dacă cei care îl traversează l-au observat sau nu.
Ceea ce urmează este o încercare de a trasa acel tipar de la Epoca Bronzului până în prezent și de a spune cu onestitate ce sugerează despre direcția în care ne îndreptăm.
În poză modificată de AI un timbru sovietic din 1983 ce comemorează 1200 de ani de la nașterea matematicianului și astronomului persan Al-Khwarizmi (cca. 780–850 d.Hr.) de la care vine termenul algoritm.
