Recomandat

Oroftiana, pădurea de molizi - așteptarea ca formă de iubire

Dezvoltare personală Accesări: 440 40 Minute de citire

Stau în sala cinematografului și mă gândesc că există locuri care nu au nevoie de publicitate.Există locuri care respiră în liniștea lor, indiferente la faptul că nimeni nu vine să le fotografieze sau să le transforme în destinații de weekend. Tudor Giurgiu tocmai a terminat filmul. „Pădurea de molizi" — titlul acela simplu, aproape banal, care ascunde ceva ce nu știi cum să numești, o densitate anume, o umiditate a aerului care intră în plămâni și rămâne acolo, ca un gând la care revii fără să vrei. Maestrul dialoghează acum cu spectatorii. Răspunde cu acea degajare aparentă a oamenilor care au gândit mult înainte să vorbească — și eu îl ascult și mă gândesc la felul în care unii oameni par să fi digerat deja ceea ce alții abia încep să simtă.

... identitatea unui sat se construia în jurul unui om sau al unei familii care trăise acolo și lăsase ceva — nu neapărat monumente, nu neapărat documente, ci o prezență difuză, o urmă în aer.

Sfinții Părinți ar fi spus că există o lucrare a inimii care precede cuvântul. Că înainte de a vorbi corect despre ceva, trebuie să fi trecut prin acel ceva cu inima, nu doar cu mintea. Sfântul IsaOroftiana, pădurea de molizi - așteptarea ca formă de iubireac Sirul, în Cuvintele despre nevoință, scrie că cel care nu a plâns nu știe ce este bucuria — că acestea nu sunt opuse, ci trepte, una după alta, una prin alta. Filmul lui Giurgiu m-a adus, fără să știu, la o treaptă.

Și atunci spun, fără să mă gândesc prea mult, că și județul nostru are o pădure de molizi. La Oroftiana. Spun asta și simt imediat cum se schimbă ceva în sală — o liniște care nu e indiferență, ci mai degrabă o pauză, o încremenire scurtă a oamenilor care aud un cuvânt pe care nu știu dacă l-au mai auzit sau dacă l-au visat. Oroftiana. Un nume cu o greutate aparte, cu silabele acelea lungi care sună a altă epocă, a altă lume, o lume în care locurile aveau proprietari cu nume, în care boierii lăsau amprentă în toponimie, în care identitatea unui sat se construia în jurul unui om sau al unei familii care trăise acolo și lăsase ceva — nu neapărat monumente, nu neapărat documente, ci o prezență difuză, o urmă în aer.

Le recomand să viziteze acele locuri. Îmi aud vocea spunând asta și recunosc în ea ceva din impulsul acela despre care Avva Dorotei scria când vorbea despre folosul aproapelui — nu din datorie abstractă, nu din regulă, ci din acea mișcare firească a omului care a primit ceva și nu poate reține, care transmite pentru că a înțeles că primirea completă a unui dar înseamnă și dăruirea lui mai departe.

Urcușul și liniștea cerută

Pornesc în gând — ochii mi se închid poate, sau poate doar privesc undeva dincolo de sala cinematografului — spre Oroftiana. Spre satul acela de la frontieră, de la marginea de est a acestei țări, acolo unde România se subțiază, devine aproape membranară față de ce există dincolo. Ucraina e acolo, la câțiva kilometri, nu ca o abstracțiune geografică, ci ca o prezență concretă, ca un ecou, ca un frate pe care nu l-ai văzut de mult și nu știi ce s-a întâmplat cu el și nici nu poți întreba prea direct.

Aleg să fac un popas la Dealul Doamnei. Nu știu de fiecare dată de ce aleg asta — drumul acela în sus, pe panta care-ți pune puțin plămânii la treabă, și cireșul care stă acolo ca un reper, ca un martor, ca ceva ce a decis să rămână și rămâne, indiferent de câte sezoane trec. Mi-a spus, de atâtea ori, să urc în liniște. Nu literal — cireșii nu vorbesc în modul în care vorbim noi, cu sunete articulate și intenții clare — dar există un limbaj al prezenței, un limbaj al copacilor bătrâni care au văzut destul și care, dacă le dai atenție, îți transmit ceva.

Liniștea aceasta nu e vidă. Tradiția ortodoxă o numește isihie — și nu e simpla absență a zgomotului, nu e indiferența, nu e somnolența duhovnicească. Sfântul Grigorie Palama explică în Triadele sale că isihia e o stare activă, un fel de veghe interioară în care simțurile nu sunt abolite, ci adunate, concentrate, întoarse spre interior fără a pierde contactul cu lumea. Urcând pe Dealul Doamnei în tăcere, fac fără să știu exact ce fac — un exercițiu de adunare, de întoarcere a atenției împrăștiate în prea multe direcții spre un singur punct: pașii mei, panta, cireșul, aerul.

Tatăl meu — mecanicul, omul cu mâinile negre de unsoare și cu tăcerea lui care valora cât a altora zece cuvinte — urca dealurile la fel. Fără să comenteze, fără să explice, fără să filozofeze pe marginea drumului. Pășea și atât. Mi-am dat seama abia după moartea lui că tăcerea aceea nu era absența gândului, ci o formă de rugăciune pe care nu o numea rugăciune, pentru că nu simțea nevoia să pună etichete pe lucruri care i se păreau firești. Rugăciunea minții, cum o numesc Părinții filocalici — lucrarea aceea neîncetată, tăcută, care nu are nevoie de cuvinte articulate pentru a fi reală.

Șoapte printre frunze. Suspine — sau poate e vântul, poate e doar vântul, dar la Dealul Doamnei vântul sună altfel. Sună ca cineva care a uitat să plece.

Doamna și așteptarea ca formă de iubire

Doamna — soția boierului Oroftianu — încă este acolo. Nu în sensul literal, bineînțeles, dar legendele nu sunt literale și totuși sunt adevărate în felul lor mai profund decât faptele. Bărbatul a plecat la bătălie. Femeia a rămas. A urcat în fiecare seară — sau poate nu în fiecare seară, poate uneori nu mai putea, poate uneori durerea era prea mare pentru a urca și a privi — pe dealul care dădea spre drumul pe care plecase și spre apa care marca linia după care lumea lui dispăruse.

Sfânta Scriptură e plină de așteptări de acest fel. Femeia care caută drahma pierdută. Tatăl care stă și privește spre drum în parabola fiului risipitor. Așteptarea, în tradiția ortodoxă, nu e pasivitate — e o formă activă de iubire, o formă de fidelitate față de cineva care nu mai e prezent fizic dar care continuă să existe în inima celui care îl poartă. Dragostea îndelung rabdă, scrie Apostolul Pavel — și îndelung acela nu înseamnă o săptămână sau un an, înseamnă atât cât e necesar, fără să pui o limită, fără să negociezi cu propria ta suferință.

Doamna de pe deal a iubit cu o iubire de acest fel. Sau cel puțin legenda spune că a iubit. Și chiar dacă legenda e o construcție, chiar dacă detaliile s-au adăugat în timp, esența care a supraviețuit în memoria oamenilor locului spune ceva despre ce anume valorează o comunitate, despre ce anume alege să păstreze. O comunitate care păstrează legenda unei femei care a așteptat a decis, colectiv și inconștient, că fidelitatea și dragostea merită să fie amintite.

De acolo se vede drumul pe care a plecat. De acolo se vede Prutul.

Prutul, văzut de sus, de pe Dealul Doamnei, nu arată ca o graniță. Arată ca o vână, ca o linie de viață pe palma unui uriaș adormit, ca ceva organic și necesar. Privesc — în gândul meu, în această călătorie interioară pe care am pornit-o cu ochii închiși în sala cinematografului — cum apa aceea îmbrățișează strâns trupul României.

Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie în Ambigua despre logos-ul fiecărui lucru creat — acea rațiune interioară, acea intenție divină pe care fiecare creatură o poartă în ea ca pe o pecete, ca pe o urmă a Logosului prin care toate s-au făcut. Prutul are logos-ul lui. Pământul de la Oroftiana are logos-ul lui. Nu sunt simple accidente geografice, nu sunt simple configurații de materie — sunt locuri prin care, dacă ești atent, poți citi ceva din intenția cu care lumea a fost gândită. Această lectură nu e panteism, nu e confundarea Creatorului cu creatura — e acea theorie naturală despre care vorbesc Părinții, acea contemplație a rațiunilor divine înscrise în lume, care nu se oprește la fenomen ci îl traversează spre Cel care l-a creat.

— E timpul să pleci! îmi poruncește cireșul — sau ceva din mine, ceva care a înțeles că există o limită a cât poți sta într-un loc al durerii altuia fără să devii indiscret.

Plec încet. Nu îndrăznesc să respir prea tare.

Copiii în pauză și iconografia vieții simple

Trec pe lângă școală și se întâmplă ceva pe care nu mă așteptam să-l simt cu atâta intensitate: bucurie. Nu o bucurie contemplativă sau melancolică, ci o bucurie directă, imediată, aproape fizică — copiii în pauza lor, zgomotul acela specific al curții de școală care e același indiferent de sat sau de oraș, acel zgomot care e pur și simplu viața la cea mai mare viteză a ei, nefiltrată, neîntreruptă de nicio reflecție.

Sunt mulți, veseli, frumoși. Gândul ăsta îmi vine simplu și direct, fără nicio ironie, fără nicio rezervă. Și mă gândesc la fiul meu — la vârsta aceea când îl puteam vedea de la distanță jucându-se și nu știa că îl privesc și era, în neștiința lui, complet, era exact ce trebuia să fie, și eu simțeam ceva ce nu știu să numesc altfel decât recunoștință, un fel de mulțumire care nu era adresată nimănui sau poate era adresată tuturor deodată.

Tradiția filocalică vorbește despre bucuria duhovnicească ca despre un dar al Duhului, nu ca despre o stare produsă de circumstanțe favorabile. Sfântul Serafim de Sarov — cu al său Hristos a Înviat, bucuria mea! adresat fiecărui om care îi trecea pragul, indiferent de anotimp, indiferent de zi — a trăit tocmai această stare: bucuria care nu depinde de exterior, care izvorăște din interior, care e prezentă și în suferință și în singurătate și în lipsuri pentru că izvorul ei e dincolo de toate circumstanțele. Eu nu am atins această treaptă și nu pretind că am atins-o. Dar în fața copiilor aceea care alergau în curtea școlii din Oroftiana, am simțit un ecou al ei — ceva care semăna, de la mare distanță, cu ceea ce Sfântul Serafim numea bucurie.

Fericiti cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Copiii sunt curați cu inima nu pentru că ar fi sfinți, nu pentru că nu greșesc — ci pentru că nu au acumulat încă straturile de apărare, de calcul, de neîncredere pe care adulții le construiesc în timp peste inima lor. Ei trăiesc direct. Ei există în prezent în mod natural, fără exercițiu, fără disciplină — și această prezență directă e, în logica Evangheliei, mai aproape de Împărăție decât orice filozofie elaborată.

Mă opresc, împietrit, în fața curții. Picioarele se opresc singure. Și în oprirea aceea e și rușine — rușine pentru tot ce am complicat inutil, pentru toți anii în care am crezut că profunzimea înseamnă complexitate, că gândirea înseamnă să adaugi straturi, nu să le îndepărtezi.

Crucea, schitul și memoria suferinței sfințite

Opresc, împietrit, în fața Crucii. Cuvântul „împietrit" nu e metaforic — există o oprire fizică, o rigiditate care vine din interior, ceva care se fixează și care nu poate fi continuat până nu e recunoscut. Tatăl meu își făcea semnul crucii la fiecare cruce pe care o trecea. Nu din superstiție, nu din automatism al fricii — ci dintr-un reflex adânc al recunoașterii, al solidarității cu cei care au trăit și au suferit înaintea lui. Moștenesc gestul acesta, mai ezitant, mai intelectualizat, dar îl moștenesc.

Crucea și schitul din spatele ei nu sunt decorative. Sunt acolo pentru că ceva s-a întâmplat, pentru că durerea a cerut o formă materială, pentru că oamenii au nevoie — și această nevoie e teologică, nu doar psihologică — să pună cruci și pietre și lumânări în locurile în care suferința a atins o anumită intensitate.

„Frunza" — locul acela, vaietele suferinței care s-au depus în memoria colectivă. Tânguirea vântului printre frunzele pădurii.

Tradiția ortodoxă nu evită suferința. Nu o transformă în abstract, nu o spiritualizează la distanță, nu o reduce la o lecție de morală. Crucea — Crucea în centrul ei, crucea pe care a murit Hristos — e prezentă în fiecare cruce mai mică, în fiecare semn ridicat la marginea drumului sau pe dealul care marchează un loc al morții. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că acolo unde e suferință nevinovată, acolo e ceva din Hristos — nu metaforic, nu figurat, ci în mod real, pentru că El a luat asupra Sa toată suferința, nu suferința abstractă, ci aceasta și aceea și cealaltă, fiecare cu numele ei, fiecare cu locul ei geografic precis.

Schitul de lângă cruce e răspunsul comunității la suferință. Nu e un răspuns care explică sau justifică — e un răspuns care sfințește. Care spune: locul acesta e sfânt pentru că s-a suferit aici, pentru că sângele și lacrimile au sfințit pământul, și noi alegem să nu uităm și să nu lăsăm uitarea să transforme sfințenia în absență. Vaietele suferinței de la „Frunza" sunt amintite de tânguirea vântului printre frunze — și schitul acela tânguiește și el, în felul său de piatră și rugăciune, și tânguirea lui e mai durabilă decât orice.

Durere. Trebuie să plec.

Pădurea Stuhoasă și catharsis-ul pașilor

Iau la picior minunata pădure Stuhoasă și ceva în mine se dezleagă la primii pași printre copaci. Pădurea nu e metaforă și nici nu am nevoie să o transform în una — e o pădure reală, cu copaci reali, cu miros de rășină și umiditate și pământ care respiră. Dar în tradiția isihastă, mersul pe jos prin locuri singuratice nu e niciodată doar mers fizic. E o practică, o disciplină a trupului care însoțește disciplina sufletului, pentru că în înțelegerea ortodoxă — spre deosebire de dualismele care despart trupul de suflet — omul e o unitate, și ceea ce face trupul afectează sufletul și invers.

Sfântul Ioan Scărarul, în Scara Raiului, vorbește despre compuncție — acel penthos care e o stare de înmuiere interioară, de topire a crustei pe care o formăm ca apărare și care, în final, ne izolează de noi înșine și de Dumnezeu. Compuncția nu e tristețe patologică, nu e autodistrugere — e mai degrabă o înmuiere salutară, ca pământul care se înmoaie la ploaie după o perioadă de secetă și devine din nou primitor, din nou fertil. Mersul prin Stuhoasă, după cruce și schit, e o formă de compuncție pe care n-aș fi putut-o provoca la birou sau în trafic.

Pășesc. Copacii stau. Lumina cade prin coroane în feluri imprevizibile — și „imprevizibil" e cuvântul corect, pentru că oricât ai fi trecut printr-o pădure, lumina de a doua oară e altă lumină, configurația umbrelor e alta, copacii s-au mai mișcat, vântul a mai schimbat câte ceva. Nu poți intra de două ori în aceeași pădure — sau poate poți, dar pădurea nu e aceeași, tu nu ești același, și întâlnirea e mereu nouă.

Heraclit și Sfântul Grigorie de Nyssa, fiecare în felul lui, au vorbit despre această lege a neopririi — epektasis, la Grigorie, acea tensiune înainte, acel avânt continuu spre Dumnezeu care caracterizează viața duhovnicească sănătoasă. Nu te oprești. Nu ajungi și te instalezi. Mergi și mai mergi și mai mergi, pentru că ținta e infinită și apropierea de ea nu o epuizează ci o adâncește. Stuhoasa îmi predă această lecție fără să știe că o predă.

Biserica din Hilișeu-Crișan — iubirea care rămâne

La Hilișeu-Crișan, există o biserică ridicată din dragoste. Intru și stau câteva minute fără telefon, fără nimic altceva decât prezența mea acolo și lumina care intră prin ferestre și mirosul acela specific al spațiului liturgic — ceară, tămâie, lemn vechi, aer care s-a rugat — un miros pe care îl recunoști imediat și care face ceva în tine la nivel pre-reflexiv, înainte ca mintea să aibă timp să catalogheze.

Cuplul care a ctitorit această biserică a ales să iubească în mod concret, material, durabil. Nu în sensul grandios al unui gest de orgoliu îmbrăcat în evlavie — ci în sensul acelei filantropii despre care vorbesc Părinții, al iubirii care se transformă în faptă, care coboară din sentimentul interior în realitatea palpabilă a lumii. Sfântul Ioan Gură de Aur, care a fost poate cel mai exigent dintre Părinți față de iubirea care rămâne doar declarativă, ar fi recunoscut în ctitoria de la Hilișeu-Crișan o lucrare autentică — pentru că a construit pentru alții, nu pentru sine, sau pentru sine prin alții, ceea ce e altceva.

Există o diferență profundă între tipurile de iubire pe care le-am întâlnit în această călătorie. Pe Dealul Doamnei, iubirea e suspendată, e o așteptare înghețată în timp, e frumoasă și sfâșietoare și e o iubire care nu a putut să se împlinească, care a rămas undeva între promisiune și tăcere — și în aceasta există o sfințenie aparte, sfințenia lucrului neterminat, a gestului întrerupt care continuă să vibreze. La Hilișeu-Crișan, iubirea s-a materializat în ceva concret, în piatră și lemn și pictură, în un spațiu unde alți oameni pot veni și pot sta și pot simți ceva.

Amândouă sunt căi spre același Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul — care nu a obosit să demonstreze că toate căile convergente se întâlnesc în Logos — ar fi văzut în Doamna care a așteptat pe deal și în ctitorii care au ridicat biserica nu contradicții, ci complementarități, două moduri în care aceeași dragoste se manifestă în condiții diferite, prin temperamente diferite, prin circumstanțe diferite. Dragostea care așteaptă și dragostea care construiește sunt expresii ale aceluiași foc, ale aceleiași mișcări fundamentale spre celălalt.

Nu sunt șoapte acolo. Ei încă se țin de mână, veșnic îndrăgostiți. Dragostea nu cade niciodată, scrie Apostolul — și nu cade pentru că are în ea ceva din veșnicie, ceva care depășește condițiile temporale în care apare și care, odată dat, rămâne dat, rămâne adevărat, rămâne acolo chiar și când cei doi sunt praf și amintire.

Revenirea — clipitul și lectura lumii

— Aș vrea un autograf, vă rog!

Vocea mă aduce brusc înapoi. Deschid ochii. Sau poate că ochii mei nu au fost niciodată închiși și călătoria aceea s-a desfășurat în paralel, pe acel ecran interior pe care îl rulăm tot timpul fără să ne dăm seama. Ana — sau oricine e persoana care cere autograful — a rupt ceva, a întrerupt o continuitate, a tras un fir care m-a readus în sala de cinema, în scaunul meu, în trupul meu cu greutatea lui concretă.

Sunt din nou în sala cinematografului. Doar am clipit.

Clipitul acela spune totul. Spune că granița dintre locurile pe care le-ai trăit și locurile pe care le trăiești în gând e infinit de subțire. Părinții isihaști ar spune că nu e nicio graniță — că lumea exterioară și lumea interioară nu sunt două teritorii separate cu un zid între ele, ci două moduri de a percepe același continuum. Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru, spune Hristos — și asta înseamnă, între altele, că realitatea cea mai adâncă nu e în afară și nici strict înăuntru, ci la intersecția lor, în acel loc dinamic unde subiectul și lumea se întâlnesc și se transformă reciproc.

Oroftiana nu e la câteva zeci de kilometri. E la o clipire distanță, e acolo, disponibilă, așteptând să fie vizitată în ambele sensuri ale verbului: cu picioarele pe drum și cu inima deschisă în liniște.

De ce contează locurile pe care nu le știe nimeni

Există o ecologie a locurilor. Nu în sens strict biologic, deși sensul biologic există și el — ci în sens cultural, în sens duhovnicesc, în sensul pe care Părinții îl numeau sfințenia locului. Fiecare loc în care s-a rugat cineva, în care s-a suferit ceva autentic, în care s-a iubit cu adevărat, în care s-a construit ceva din iubire — fiecare astfel de loc poartă o urmă a acestor lucrări, o amprentă invizibilă dar reală.

Tradiția ortodoxă ia foarte în serios geografia sfințeniei. Locurile de pelerinaj, moaștele, icoanele — toate acestea spun că materia nu e indiferentă față de ce se petrece în ea și prin ea, că pământul pe care a pășit un sfânt sau pe care s-a vărsat sânge nevinovat sau pe care s-a ridicat o cruce e altfel decât pământul indiferent. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre harul necreat care se revarsă în lume și lasă urme vizibile celor cu ochii curați — și deși el vorbea în primul rând despre trupurile sfinților și despre Sfintele Taine, principiul se extinde: grația nu lasă lumea neschimbată, grația sfințește materia.

Oroftiana e un loc care a purtat grație. A purtat dragostea Doamnei care a așteptat, a purtat suferința celor de la Frunza, a purtat liniștea Stuhoasei, a purtat iubirea ctitoricească din Hilișeu-Crișan. Locul acesta are un suflet acumulat, are o memorie duhovnicească pe care nu o poți citi din nicio carte de geografie sau de istorie locală, pe care o poți citi doar mergând acolo și stând și ascultând cu ceea ce Părinții numesc aisthesis pneumatike — simțul duhovnicesc, acea facultate interioară care percepe ce simțurile trupești nu pot percepe și pe care Sfântul Macarie cel Mare o descrie ca pe o vedere a inimii.

Scrisoare către fiul meu

Fiului meu, care va citi poate aceste rânduri când va fi mai mare, când va fi trecut prin lucruri pe care eu nici nu le imaginez acum, când va fi dobândit cicatrici proprii și cunoaștere proprie și poate o înțelepciune pe care eu nu o am și de care, sincer, am nevoie: există locuri în județul în care ne-am născut amândoi care merită să fie cunoscute. Nu pentru că sunt spectaculoase în sensul în care înțelegem azi spectacolul. Ci pentru că în ele s-a depus ceva din viețile oamenilor care au trăit înaintea noastră — iubire, suferință, rugăciune, așteptare, construcție. Tot ce a făcut un om vreodată cu inima.

Bunicul tău — mecanicul, omul pe care nu l-ai cunoscut destul, pentru că el a plecat când tu erai prea mic să ții minte — ar fi urcat pe Dealul Doamnei în tăcere. Nu ar fi comentat peisajul, nu ar fi filozofat, nu ar fi spus nimic deosebit. Ar fi stat acolo câteva minute, și-ar fi făcut semnul crucii în fața crucii, ar fi privit Prutul, și ar fi plecat. Și în tăcerea aceea ar fi fost mai mult decât în orice articol pe care îl pot scrie eu.

Du-te la Oroftiana. Urcă pe Dealul Doamnei în liniște — nu în liniștea strategică a omului care vrea să observe ceva, ci în liniștea celui care acceptă să fie observat, să fie citit de locul acela, să fie văzut de dealul și de cireș și de vântul care știe mai multe lucruri decât noi. Stai în fața crucii. Mergi prin Stuhoasa la pas, fără aplicație de fitness, fără căști. Intră în biserica din Hilișeu-Crișan și stai înăuntru cinci minute și lasă mirosul acela de ceară și tămâie să facă ce știe să facă.

Și dacă simți ceva — nu contează ce, nu trebuie să fie definitoriu sau transformator — dacă simți orice lucru care nu poate fi postat sau explicat sau transformat în conținut, orice lucru care există doar în tine și pentru tine și nu cere confirmare din exterior, atunci ai primit ce aveau de dat locurile acelea. Atunci ai intrat, fără să știi, în ceea ce Sfântul Isaac Sirul numea cunoașterea duhovnicească — nu informație, nu erudiție, ci acea știință a inimii care vine din experiența directă a lucrurilor adânci.

Epilog: Pădurea de molizi și Logosul locului

La final, revin la titlul filmului lui Tudor Giurgiu. „Pădurea de molizi" ca metaforă a unui loc al memoriei, al densității emoționale, al aerului care intră în plămâni și rămâne acolo. Fiecare regiune are pădurea ei de molizi. Fiecare județ are locurile lui în care s-a depus ceva mai vechi și mai greu decât actualitatea — ceva care rezistă la uitare nu prin forța lui proprie, ci pentru că a fost sfințit, pentru că a purtat în el dragoste sau suferință sau rugăciune, pentru că a fost locul în care un om sau mai mulți oameni au trăit cu toată intensitatea de care erau capabili.

Sfântul Maxim Mărturisitorul — la care mă întorc mereu, pentru că gândirea lui are o structură care înglobează totul fără să reducă nimic — spune că Logosul divin e prezent în logos-urile tuturor lucrurilor și că a contempla un lucru cu adevărat înseamnă a trece prin el spre Logosul lui, a auzi în realitatea concretă a unui deal sau a unui râu sau a unui copac semnătura invizibilă a Celui care l-a gândit și l-a creat. Aceasta nu transformă dealul sau râul sau copacul în obiecte de cult — le lasă ce sunt, le respectă realitatea proprie — dar adaugă o dimensiune de profunzime care nu poate fi scoasă printr-o analiză exclusiv materială.

Botoșaniul are Oroftiana.

Are Dealul Doamnei și cireșul care stă acolo de câteva secole, plin de răbdare, transmițând mesajul lui simplu: urcă în liniște.

Are Prutul văzut de sus, îmbrățișând trupul unei țări cu răbdarea apei care știe că granițele sunt provizorii și că ea va continua să curgă și după ce toate hărțile vor fi rescrise.

Are copiii în curtea școlii, curați cu inima în sensul Fericirilor, neștiutori de câtă grație stă în pământul sub picioarele lor.

Are o cruce și un schit și tânguirea vântului printre frunze — și în tânguirea aceea, pentru cine are urechi să audă, e ceva din jalea cea bună despre care vorbesc Părinții, acea întristare care nu distruge ci purifică, acel penthos care e poarta spre bucurie.

Are Stuhoasa și liniștea ei activă, isihastă fără să știe, vindecătoare prin simplul fapt că există și că poți merge prin ea la pas.

Are o biserică ridicată din dragoste, unde un cuplu se ține de mână în eternitate, cu acea dragoste care nu cade niciodată pentru că are în ea o scânteie din Dragostea care a creat lumea.

Sunt din nou în sala cinematografului. Maestrul răspunde la altă întrebare. Viața din jur continuă la viteza ei normală. Dar pentru câteva minute — sau poate mai mult, nu știu cât timp a durat clipitul acela — am fost acolo, în locurile acelea, și le-am purtat cu mine înapoi.

Atât e de subțire granița dintre lumea aceasta și lumea aceea mai adâncă a ei.

Atât de subțire.

Și atât de reală.

Zece întrebări

De reținut despre Oroftiana, Dealul Doamnei și lumea de dincolo de Prut.

Cu răspunsuri pentru cei care vor să înțeleagă, nu doar să știe.

Ce este isihia și de ce contează când urci pe un deal la frontiera cu Ucraina?

Răspuns lung, pentru că întrebarea scurtă minte — face să pară că e vorba de o definiție de dicționar, când de fapt e vorba de o experiență pe care o ai sau nu o ai, și dacă o ai, înțelegi retroactiv ce înseamnă cuvântul, și dacă nu o ai, nicio definiție nu o înlocuiește complet.

Isihia — din grecescul ἡσυχία, liniște, pace, odihnă — nu este absența zgomotului. Asta e prima și cea mai importantă corecție pe care o face tradiția filocalică oricui vine cu impresia că isihia înseamnă să taci și să stai nemișcat. Sfântul Grigorie Palama, în Triadele în apărarea isihaștilor, explică că isihia e o stare activă a întregii ființe — o adunare a puterilor sufletului și trupului într-un singur punct de atenție, o întoarcere spre interior care nu anulează exteriorul ci îl traversează altfel. E diferența dintre a privi un peisaj ca turist și a fi prezent în peisaj ca parte a lui — și diferența asta nu e poetică, e ontologică.

Când urci pe Dealul Doamnei și cireșul îți spune să urci în liniște — sau când ceva din tine îți spune, că de fapt nu contează de unde vine porunca, contează că o auzi — nu ți se cere să îți blochezi gândurile. Ți se cere să nu le mai urmărești orbește, să nu mai fii târât de ele în toate direcțiile, să rămâi acolo unde ești cu tot ce ești. Asta e isihia. E un lucru simplu și extraordinar de greu în același timp, și eu nu reușesc decât în momente scurte, fulgurante, care mă surprind și dispar înainte să pot să mă agăț de ele.

Cum explică Sfântul Maxim Mărturisitorul de ce un loc geografic poate fi mai mult decât o coordonată pe hartă?

Sfântul Maxim Mărturisitorul — teolog al secolului al VII-lea, martir, unul dintre cei mai sistematici gânditori pe care i-a produs creștinismul răsăritean, un om care a preferat să i se taie limba și mâna dreaptă decât să semneze o formulă teologică pe care o considera eronată, ceea ce îți spune ceva despre tipul de oameni pe care îi produce uneori tradiția — a dezvoltat în Ambigua și în Răspunsuri către Talasie conceptul de logos al lucrurilor create.

Ideea, spusă cât mai simplu: fiecare lucru creat — fiecare floare, fiecare munte, fiecare râu, fiecare om — poartă în el un logos, o rațiune interioară, o intenție divină specifică. Aceste logoi nu sunt simboluri arbitrare pe care noi le proiectăm asupra lucrurilor — sunt înscrise în structura realității de Logosul prin care toate s-au făcut, după cum spune prologul Evangheliei după Ioan. Contemplarea unui lucru creat cu adevărat — ceea ce Maxim numește theorie naturală, contemplare a naturii — înseamnă a trece prin suprafața lui spre rațiunea lui interioară, spre intenția cu care a fost gândit.

Prutul văzut de pe Dealul Doamnei are un logos al lui. Pământul de la Oroftiana are un logos al lui — și la acest logos se adaugă straturile de iubire și suferință și rugăciune ale oamenilor care au trăit acolo, pentru că materia nu e indiferentă la ce se petrece în ea și prin ea. Nu e panteism. E ceva mai precis și mai provocator decât panteismul.

Ce este compuncția și cum se leagă de mersul printr-o pădure după ce ai stat în fața unei cruci?

Compuncția — penthos în greacă, compunctio în latină — e unul dintre acele cuvinte pe care tradiția ortodoxă le folosește pentru lucruri pe care cultura contemporană le-a pierdut complet din vocabular și, în consecință, din experiență. Sfântul Ioan Scărarul îi dedică o treaptă întreagă în Scara Raiului — treapta a șaptea, dacă îmi amintesc bine — și o descrie ca pe o stare de înmuiere salutară a inimii, o topire a straturilor de apărare și indiferență pe care le acumulăm în timp.

Nu e tristețe patologică. Nu e depresie rebrăndată spiritual. E mai degrabă ce se întâmplă când îngheațul cedează — e pământul care se înmoaie după o iarnă lungă și devine din nou primitor, din nou capabil să primească sămânță. Poți ajunge la compuncție prin rugăciune, prin post, prin muzică liturgică, prin lectura unor texte anume — și, cred eu acum, prin anumite locuri și anumite experiențe, dacă ești prezent în ele cu tot ce ai.

Statul în fața crucii de la Oroftiana, cu memoria Frunzei și cu tânguirea vântului, a produs în mine ceva pe care nu l-aș fi numit compuncție în momentul acela — l-aș fi numit pur și simplu emoție, sau tristețe, sau greutate. Dar mersul prin Stuhoasa imediat după a funcționat ca o decompresie, ca o permite-re a acelei stări de înmuiere să se distribuie în tot trupul prin mișcare, prin respirație, prin contactul picioarelor cu pământul. Trupul știe lucruri pe care mintea le teoretizează cu întârziere.

Ce spune Sfântul Isaac Sirul despre relația dintre plâns și bucurie, și cum se leagă asta de copiii care aleargă în curte la câțiva metri de un loc al suferinței?

Sfântul Isaac Sirul — monah sirian din secolul al VII-lea, episcop pentru scurtă vreme, autor al unor Cuvinte despre nevoință care sunt printre cele mai citate texte din literatura filocalică — are o teologie a lacrimilor care mi se pare una dintre cele mai contrarăspundente și mai adevărate lucruri pe care le-am citit vreodată. Spune, în esență, că cel care nu a plâns cu adevărat nu știe ce este bucuria. Nu ca o regulă arbitrară, nu ca o pedeapsă pentru cei care nu au suferit destul — ci ca o observație despre structura experienței umane: că bucuria autentică, adâncă, durabilă, nu e accesibilă decât celor care au trecut prin straturile superioare ale fericirii superficiale și au ajuns la ceva mai jos și mai stabil.

Bucuria copiilor care aleargă în curtea școlii din Oroftiana, la câțiva metri de o cruce și de memoria suferinței, nu e contradictorie cu suferința din apropiere — e complementară. E exact ce spune Isaac: că aceste lucruri nu se exclud, ci se condiționează. Că locul acela poate conține simultan crucea și curtea de școală, tânguirea și râsul, memoria morții și energia vieții — și că această coexistență nu e un accident geografic, ci ceva mai profund, ceva care spune că viața e mai mare decât oricare dintre extremele ei.

Ce înseamnă că o biserică e ridicată din dragoste și nu din obligație — și ce diferență face asta, teologic vorbind?

Sfântul Ioan Gură de Aur — pe care Părinții îl numesc Hrisostom, Gură de Aur, cu o directețe și o iubire amestecate care mie mi se par perfect calibrate — a fost poate cel mai exigent dintre toți Părinții față de discrepanța dintre declarația iubirii și practica ei. Omiliile lui despre bogăție și sărăcie, despre ctitoriile care se ridică din vanitate în timp ce oamenii mor de foame în stradă, sunt texte incomode pe care Biserica le citește liturgic și pe care puțini le interiorizează complet.

Dar tot Hrisostom face distincția — și distincția e importantă — între construcția din orgoliu îmbrăcat în evlavie și construcția din dragoste autentică. Prima se recunoaște prin faptul că pune numele ctitorului în față și pe Dumnezeu în spate, că e mai interesată de propria ei vizibilitate decât de funcția pe care o îndeplinește. A doua se recunoaște prin exact contrariul: prin discreție, prin orientarea spre celălalt, prin faptul că ceea ce se construiește e un spațiu pentru alții să se întâlnească cu Dumnezeu, nu un monument pentru sine.

Cuplul din Hilișeu-Crișan — și nu știu toate detaliile poveștii lor, și poate că e mai bine că nu le știu — a construit o biserică. Că au construit-o din dragoste o deduc din modul în care supraviețuiește în memoria locului, din absența grandiozitatii, din felul în care ești primit acolo, din acel sentiment că locul a fost gândit pentru alții, nu pentru sine. Poate greșesc. Dar dacă greșesc, greșesc în direcția bună.

Ce este cunoașterea duhovnicească la Sfântul Isaac Sirul și cum se deosebește de cunoașterea intelectuală?

Sfântul Isaac face o distincție clară, reluată de toată tradiția filocalică după el, între cunoașterea naturală — cea pe care o dobândim prin simțuri și prin raționament, prin observație și analiză — și cunoașterea duhovnicească, pe care o numește uneori și cunoașterea inimii sau vederea duhovnicească. Nu e o distincție care anulează prima în favoarea celei de-a doua — Isaac nu era un mistic anti-intelectual, era un om de o acuitate intelectuală extraordinară — ci o distincție despre niveluri de profunzime și despre instrumentele corespunzătoare fiecăruia.

Cunoașterea intelectuală e instrumentul corect pentru matematică, pentru fizică, pentru logică, pentru analiză textuală. E instrumentul greșit — sau insuficient — pentru cunoașterea persoanelor, pentru înțelegerea suferinței, pentru accesul la sensurile adânci ale existenței. Acolo intră în joc aisthesis pneumatike — simțul duhovnicesc, acea facultate a inimii care percepe ceea ce simțurile trupești nu pot percepe și pe care Sfântul Macarie cel Mare o descrie ca pe o vedere interioară.

Oroftiana nu poate fi cunoscut intelectual. Poți citi despre el, poți analiza coordonatele geografice, poți studia istoria locului — și vei ști lucruri corecte și verificabile. Dar vei ști lucruri despre el, nu îl vei cunoaște pe el. Cunoașterea lui cere prezență, cere liniște, cere disponibilitatea de a fi afectat, de a lăsa locul să intre în tine, nu doar tu să intri în loc.

Ce este epektasis la Sfântul Grigorie de Nyssa și de ce o pădure pe care o traversezi nu e niciodată aceeași pădure?

Epektasis — concept central în teologia mistică a Sfântului Grigorie de Nyssa, elaborat mai ales în Viața lui Moise și în Omilii la Cântarea Cântărilor — e acel avânt continuu înainte, acea tensiune neîncetată spre Dumnezeu care caracterizează viața duhovnicească sănătoasă. Ideea fundamentală e că Dumnezeu e infinit și că apropierea de El nu îl epuizează — nu există un punct de sosire după care spui am ajuns, acum știu totul, acum sunt complet. Există doar un avânt mereu reînnoit, o sete care se adâncește cu fiecare sorbire, o vedere care se lărgește cu fiecare privire.

Aplicat la Stuhoasa, la orice pădure, la orice loc traversat cu atenție: nu intri niciodată de două ori în aceeași pădure nu pentru că pădurea e diferită — deși și asta e adevărat, lumina se schimbă, vântul a mai mișcat ceva, anotimpul a mai schimbat ceva — ci pentru că tu ești diferit. Fiecare traversare a Stuhoasei e o întâlnire nouă dintre un om diferit și un loc care s-a schimbat și el. Nu există repetiție reală în lucrurile vii. Există doar variații pe teme, și în variații e toată bogăția.

Ce spune Apostolul Pavel despre dragostea care nu cade niciodată și ce legătură are cu ctitorii din Hilișeu-Crișan?

Dragostea nu cade niciodată — ἡ ἀγάπη οὐδέποτε πίπτει — din prima Epistolă către Corinteni, capitolul 13, versetul 8. Contextul imediat e o înșiruire de calități ale dragostei autentice — îndelung rabdă, e binevoitoare, nu pizmuiește, nu se trufiește — și în mijlocul acestei înșiruiri apare afirmația aceea care lovește diferit de fiecare dată: că dragostea nu cade niciodată, că ea rămâne când prorociile se vor desființa, când limbile vor înceta, când cunoașterea va fi depășită.

Pavel nu vorbea despre sentimentul romantic, deși sentimentul romantic, dacă e autentic, participă la ce descrie el. Vorbea despre agape — dragostea care nu e condiționată de răspuns, dragostea care nu calculează, dragostea care e mai aproape de un mod de a fi decât de o emoție. Dragostea care construiește o biserică pentru ca alții să aibă unde să se roage e agape în sensul paulin — e orientată spre celălalt, e necondiționată, e durabilă dincolo de viețile celor care au exercitat-o.

Ctitorii din Hilișeu-Crișan nu mai sunt. Dar dragostea lor e acolo, în piatră și lemn. Nu cade niciodată nu e o metaforă frumoasă — e o afirmație despre structura realității: că dragostea autentică lasă o urmă care supraviețuiește materiei prin care s-a exprimat.

Ce înseamnă că Împărăția lui Dumnezeu e înlăuntrul nostru și cum se leagă asta cu un clipit dintr-o sală de cinematograf la Oroftiana?

Ἡ βασιλεία τοῦ θεοῦ ἐντὸς ὑμῶν ἐστιν — Luca 17:21. Hristos răspunde fariseilor care îl întreabă când vine Împărăția lui Dumnezeu și le spune că nu vine cu semne vizibile, că nu vor putea spune uite, e aici sau uite, e acolo, că Împărăția lui Dumnezeu e înlăuntrul vostru — sau, în alte traduceri, în mijlocul vostru, printre voi.

Părinții isihaști au citit asta ca pe o afirmație despre accesibilitatea imediată a realității divine — nu ca pe o negare a transcendenței, ci ca pe o afirmare a imanenței ei. Că nu trebuie să aștepți un moment viitor pentru a intra în contact cu Dumnezeu, că nu trebuie să ajungi undeva geografic, că nu trebuie să obții mai întâi ceva — că realitatea cea mai adâncă e deja prezentă, deja disponibilă, că granița e în noi, nu în afara noastră.

Clipitul din sala cinematografului care m-a dus la Oroftiana și înapoi — și poate că nu a fost un clipit, poate că a durat mai mult, nu știu — e o ilustrație minusculă a acestui principiu. Nu locul fizic e primul. Prima e disponibilitatea de a fi prezent, de a asculta, de a permite realității să te afecteze. Și din disponibilitatea asta, locul vine la tine, chiar și când ești în scaunul unui cinematograf din Botoșani.

Ce este jalea cea bună la Sfinții Părinți și de ce tânguirea vântului printre frunzele de la Oroftiana nu e deznădejde?

Tradiția filocalică distinge cu o precizie care mi se pare genială între două tipuri de tristețe — o distincție pe care Sfântul Pavel o face în a doua Epistolă către Corinteni și pe care Părinții o vor dezvolta amplu după el. Întristarea după Dumnezeu — κατὰ θεὸν λύπη — produce pocăință spre mântuire, nu lasă regret. Întristarea lumii produce moarte — e întristarea care se întoarce spre sine, care nu găsește ieșire, care se hrănește pe sine și se adâncește în absurdul propriei ei absențe de sens.

Jalea cea bună e întristarea orientată. E plânsul care nu se termină în el însuși, ci trece prin el însuși spre ceva — spre recunoaștere, spre înmuiere, spre o deschidere nouă față de viață. E penthos-ul la care m-am referit mai sus — starea aceea care nu distruge ci purifică, care nu îngheață ci deblochează. Sfinții Părinți o consideră un dar, nu o pedeapsă.

Tânguirea vântului printre frunzele pădurii de la Oroftiana, amestecată cu memoria suferinței de la Frunza și cu prezența crucii și a schitului — toate acestea produc jale bună dacă ești prezent acolo cu o inimă deschisă. Nu deznădejde. Nu cinism. Nu resemnare. Ci acea înduioșare care e prima treaptă spre ceva mai luminos, acea umiditate interioară care face ca sămânța să poată fi primită. La ieșirea din Stuhoasă, după ce ai trecut prin tot — cruce, schit, pădure — ceva e altfel. Ceva s-a resetat. Și în resetarea aceea, discret și fără fanfară, viața își reia cursul.

Bibliografie online selectivă

Texte patristice și resurse filocalice disponibile pe web

Filocalia și texte patristice

Teologie și spiritualitate ortodoxă — resurse românești

Resurse internaționale în limba engleză

Notă: Verificați disponibilitatea linkurilor la data accesării. Unele texte patristice în format digital pot fi găsite și în arhivele Bibliotecii Naționale a României sau în colecțiile digitalizate ale marilor mănăstiri românești.

Nota autorului

Privind ideea inițială a articolului de la onomastică lui Cristian Stâncescu la așteptarea ca formă de iubire până la patristică.

Sursa de inspiratie inițială a fost un text de pe Facebook a lui Cristian Stâncesc, un prieten. 

Comentariu său despre articol: ”Textul tău e fain, deloc rece!”

Vezi textul în continuare:

File de poveste!
„Pădurea de molizi”, filmul lui Tudor Giurgiu, s-a încheiat.
Maestrul dialoghează cu spectatorii.
Îi spun că și județul nostru are o „pădure de molizi”, la Oroftiana.
Liniște în sală.
Îi recomand să viziteze acele locuri.
Alte întrebări, răspunsuri...
Închid ochii.
Pornesc într-o călătorie către Oroftiana, satul de la frontiera cu Ucraina.
Aleg să fac un popas la „Dealul Doamnei”.
Urc în liniște. Așa mi-a spus, de atâtea ori în călătoriile mele prin acele locuri, cireșul care străjuiește acel deal.
Șoapte printre frunze. Suspine.
„Doamna”, așa o numeau oamenii acelor locuri pe soția boierului Oroftianu, încă își așteaptă soțul plecat la bătălie.
De acolo se vede drumul pe care a plecat.
Tot de acolo se vede Prutul — se vede locul unde acesta îmbrățișează strâns trupul României.
— E timpul să pleci! îmi poruncește Cireșul.
Plec încet. Nu îndrăznesc să respir.
Trec pe lângă școală. Copiii își văd de pauza lor.
Sunt mulți, veseli, frumoși.
Opresc, împietrit, în fața Crucii.
De partea cealaltă este un schit.
Vaietele suferinței de la „Frunza” sunt amintite de tânguirea vântului printre frunzele pădurii.
Durere.
Trebuie să plec.
Vreau să vin acasă.
Dar nu oricum — vreau să vizitez locurile altor îndrăgostiți.
Iau la picior minunata pădure „Stuhoasa” și mă îndrept către Hilișeu-Crișan.
Acolo este un loc izvorât din dragoste: o biserică.
Nu sunt șoapte. Ei încă se țin de mână, veșnic îndrăgostiți.
— Aș vrea un autograf, vă rog!
Cine să fie? Ana? De la cine autograf?
Sunt din nou în sala cinematografului. Doar am clipit!

La Oroftiana s-a ma întâmplat ceva... în Februarie 1941 : Povestea măcelului de la Oroftiana, județul Botoșani. 400 de români localnici, uciși de trupele sovietice.

Limitele recunoscute 

Textul are sinceritate intenționată și o structură clară. Dar exact aceste calități îi devin capcane: erudiția sufocă vocea, sinceritatea devine autojustificare, structura devine rutină. Oroftiana nu este un loc care să aibă nevoie de o vitrină patristică pentru a exista. Are nevoie de cuvinte care să o lase să sângereze, să tacă sau să respire fără să fie imediat translatate în limbaj de seminar. În forma actuală, textul nu duce cititorul la Oroftiana. Îl trimite la bibliografie.