O istorie povestită de neamuri care mai sunt.
Petrică Costan depuse cererea la Ministerul Apărării Naționale într-o vineri din februarie, cu autobuzul de dimineață spre Suceava, de acolo cu trenul spre București, ajungând la minister după-amiaza cu o întârziere de patruzeci de minute față de cum calculase, din cauza unui nod de circulație în Piața Victoriei unde doi șoferi se certau lângă mașinile lor cu o convingere care nu lăsa impresia că vor termina curând.
La minister îl primi o fată tânără la ghișeu, care luă plicul, îl cântări puțin în mână, notă ceva pe un registru și îi dădu o hârtie de confirmare a primirii.
— Răspunsul în cât timp? întrebă Petrică.
— Depinde, zise fata.
— De ce depinde?
— De tipul solicitării. Dumneavoastră ce ați solicitat?
— Două tunuri, zise Petrică.
Fata ridică privirea de pe registru și se uită la el.
— Două tunuri, repetă ea.
— Pentru un monument. Eroilor din război.
Fata scrise ceva în plus pe registru.
— Vă contactăm, zise ea.
Petrică Costan fusese președinte la CAP-ul doisprezece ani, din 1974 până în 1986, când fusese înlocuit în mod pașnic cu un om mai tânăr pe care îl chema Vasile Gâlea și care avusese în favoarea lui că era mai aproape de secretarul de partid din raion. Petrică nu se supărase. Sau se supărase, dar nu în față. Se dusese acasă, stătuse câteva zile mai tăcut decât de obicei, și după aceea se apucase de grădina lui cu o energie care uimise pe toată lumea, ca și cum pământul acela de douăzeci de ari de lângă casă avusese nevoie toți acei ani de o atenție pe care el n-o putuse da.
În 1990, după ce lucrurile se schimbară, Petrică nu se băgase în politică — nu din lipsă de opinii, ci din convingerea că opinia lui nu schimba nimic și că cel mai bun lucru pe care îl putea face un om de șaizeci și doi de ani era să se uite cu atenție la ce se întâmplă înainte de a deschide gura.
Ideea cu tunurile îi venise la toamnă, când trecuse prin fața școlii și văzuse locul acela din dreptul porții, un petic de pământ cu iarbă uscată și cu o bancă de beton pe care nu se mai așezase nimeni de ani, și gândise că acolo trebuia ceva.
Nu știa exact ce trebuia. Știa că trebuia ceva.
Dormise câteva nopți cu gândul acela, întorcându-l pe toate fețele, și până la urmă gândul luase forma a două tunuri și a unui piedestal de piatră și a unui gard de fier scund în jurul lor, și el știuse că asta era.
Primarul din 1991 se numea Ioan Rotaru și avusese și el funcții înainte, mai mici, în administrație, și acum era primar cu același aer de om care continuă ce făcea, nu cu aerul celui care începe ceva nou. Era un om rezonabil, cu o față lată și cu obiceiul de a bate ușor cu degetele pe masă când asculta, nu din nerăbdare, ci ca o confirmare că ascultă.
Petrică îi explică ideea.
Rotaru bătea cu degetele pe masă.
— Tunuri de unde? întrebă el.
— De la Ministerul Apărării. Am depus cerere.
— Și au zis că dau?
— Au zis că mă contactează.
Rotaru bătea în continuare.
— Asta înseamnă că n-au zis că dau, zise el.
— Înseamnă că n-au zis că nu dau, zise Petrică.
Rotaru se gândi la asta.
— Bine, zise el. Și ce trebuie de la primărie?
— Autorizație de construcție pentru fundație și piedestal. Și aprobarea pentru locul din fața școlii.
— Locul din fața școlii e al școlii, nu al primăriei.
— Atunci și de la directorul școlii.
— Directoarea, zise Rotaru. E Mihaela Ciornei acum.
— Atunci și de la directoarea școlii.
Rotaru bătea cu degetul.
— Cine plătește?
— E un sponsor, zise Petrică. Avem bani pentru fundație și piedestal. Tunurile le cer fără bani, că armata are tunuri vechi din astea pe undeva, am văzut la Iași că au dat la un sat din Neamț.
— Ai văzut sau ai auzit?
— Am auzit, zise Petrică. Dar dacă au dat la ăia, dau și la noi.
Rotaru se opri din bătut.
— Sponsorul cine e? întrebă el.
— Eu, zise Petrică.
Rotaru se uită la el.
— Tu.
— Eu. Am pus ceva deoparte.
Rotaru dădu din cap, încet, cu un aer care putea fi apreciere sau putea fi altceva.
— Bine, zise el. Facem hârtiile.
Autorizația de construcție veni în trei săptămâni, că primarul Rotaru, când se hotăra să facă ceva, îl făcea fără să amâne. Directoarea Ciornei aprobă folosința terenului din fața școlii cu o scrisoare scurtă și precisă, în care menționa că monumentul era binevenit și că școala nu ridică obiecții, cu condiția că lucrările să nu deranjeze cursurile.
Petrică angajă un meșter din Botoșani, un om care lucrase la monumente și știa cum se toarnă un piedestal drept. Meșterul veni, privi locul, scrâșni ceva din dinți evaluând panta imperceptibilă a terenului, și zise că se poate, că nu-i nici o problemă, că i-au venit mai rele.
Fundația se turnă în mai. Piedestalul, din piatră de Repedea adusă cu camionul, se ridică în iunie. Era drept, solid, cu o inscripție tăiată în față: Eroilor din ...— căzuți pentru patrie, și dedesubt anii, 1916–1918 și 1941–1945, cu un spațiu între ei care era mai mult decât o linie, era o pauză pe care Petrică o gândise mult.
Și apoi se așteptă tunurile.
Ministerul Apărării nu răspunse în martie. Nu răspunse în aprilie. Nu răspunse în mai.
Petrică scrise o altă scrisoare în mai, mai scurtă, în care reamintea politic cererea și solicita informații despre stadiul analizei. Primi o confirmare de primire, la fel ca prima.
În iunie scrise a treia oară. Nu primi niciun răspuns.
Meșterul din Botoșani, care terminase piedestalul și fusese plătit și plecase, reveni o dată în iulie să vadă cum stă treaba.
— Stă bine piedestalul, zise Petrică.
— Dar tunurile?
— Vin, zise Petrică.
Meșterul se uită la piedestal, gol și drept în soarele de iulie, cu inscripția lui precisă și fără nimic deasupra.
— Vine toamna, zise meșterul.
— Vine, zise Petrică.
— Poate termini până la toamnă.
— Poate, zise Petrică.
Meșterul plecă fără să mai spună nimic, că era clar că n-are ce să spună.
Piedestalul rămase gol toată vara.
Oamenii din sat treceau pe lângă el, unii se opreau o clipă, îl priveau, plecau mai departe. Copiii se urcau pe el câteodată, până când directoarea Ciornei ieși de câteva ori și-i dădu jos, nu cu supărare, ci cu autoritatea aceea a profesoarelor care nu trebuie să ridice vocea ca să fie ascultate.
Rotaru întâlni pe Petrică la cârciumă, în august, și îl întrebă cu o delicatețe care era aproape un tact de chirurg:
— Cu tunurile?
— Vin, zise Petrică.
Rotaru dădu din cap și nu mai întrebă.
Hârtia de la actul de proprietate o găsise Petrică în 1990, la câteva săptămâni după evenimentele din decembrie, când scotocise prin lada de zestre a mamei sale moarte, căutând ceva cu totul altceva — un inel, i se spusese că era un inel al bunicii undeva.
Inelul nu-l găsise. Găsise în schimb un teanc de hârtii legate cu sfoară, hârtii gălbuite, unele friabile la margini, și printre ele un act de proprietate din 1938, cu antet regal, cu ștampilă și cu semnătura unui notar din Botoșani care se numea Pantelimon Drăguțescu.
Actul spunea că Petru Costan, tatăl lui, era proprietarul unui teren de douăzeci și trei de prăjini în hotarul comunei, cu vecinii enumerați pe laturi, în dreptul laturii de nord figurând biserica ortodoxă Adormirea Maicii Domnului, iar în dreptul laturii de est moștenitorii Hrițcu-Meșenschi.
Petru Costan murise în 1944, la Cotul Donului, și terenul rămăsese în suspensie cum rămân lucrurile moarte ale oamenilor morți care nu au timp să lase instrucțiuni.
Petrică știuse vag de teren, că i se spusese odată, pe când era mic, că tată-su avusese ceva pământ acolo. Dar unde era exact, ce se alesese de el, nu știuse precis niciodată.
Acum, cu actul în mână, se duse să vadă.
Terenul era cimitirul.
Asta înțelese Petrică după ce merse de câteva ori cu actul și cu un om bătrân care știuse hotarele de dinainte de colectivizare și care îi arătă, cu bățul în pământ, unde fusese gardul lui Petru Costan și unde se terminase.
Gardul dispăruse de mult. Terenul fusese înglobat în cimitir — nu printr-un act anume, nu printr-o expropriere cu hârtii, ci prin acel proces lent și irezistibil prin care morții ocupă pământul celor vii, un mormânt lângă altul, un an lângă altul, până când gardul vechi devine irelevant și nimeni nu mai știe unde fusese.
Petrică stătu la marginea cimitirului și se uită înăuntru.
Erau acolo morți din sat pe care îi știuse vii. Erau acolo oameni al căror înmormântare fusese el, în calitate de președinte de CAP, primul sau al doilea în rândul de la poartă. Erau acolo crucile vechi, de lemn, putrezite parțial, și crucile noi, de metal, și câteva de piatră, și în mijloc un tei bătrân care fusese acolo înainte de orice mormânt și va rămâne probabil după ce vor putrezi toate.
Nu era nimeni căruia să spună ceva.
Nu era nimică de spus.
Petrică puse actul înapoi în buzunarul de la piept și plecă acasă.
Toamna trecu și tunurile nu veniră.
Petrică scrise în septembrie a patra scrisoare, de data aceasta mai lungă, cu o tonalitate care nu era amenințătoare, că el nu era un om amenințător, dar în care enumerase cu o precizie rece data primei cereri, data celei de-a doua, a treia, a patra, numărul de zile scurse de la fiecare, și concluzionase că solicita un răspuns concret, indiferent care ar fi acesta, în cel mult treizeci de zile.
Această scrisoare primi un răspuns, după douăzeci și două de zile, printr-o adresă de la Direcția Patrimoniu a Ministerului, semnată de un colonel în rezervă cu un nume pe care Petrică nu-l putu citi limpede, în care se arăta că solicitarea era în analiză și că vor fi contactat în cel mai scurt timp posibil.
Cel mai scurt timp posibil era o formulă care nu spunea nimic, și Petrică o știa. Dar era mai mult decât nimic, și se mulțumi cu ea deocamdată.
Iarna veni cu zăpadă devreme, la sfârșitul lui noiembrie, și piedestalul din fața școlii rămase gol sub zăpadă, cu inscripția acoperită pe jumătate, cu un aer de lucru neterminat care nu deranja pe nimeni în special dar pe care toată lumea îl vedea.
Directoarea Ciornei îl opri pe Petrică o dată, pe drum, în decembrie.
— Vin? întrebă ea, fără să spună ce anume.
— Vin, zise Petrică.
— Bine, zise ea. Și plecă mai departe.
Cârciumarul Balan îl întrebă și el, când Petrică intră să bea un ceai, că afară era ger.
— Vin tunurile, tovarășe Petrică?
— Vin, zise Petrică. Și nu mai zice tovarășe.
— Cum să zic?
Petrică se gândi.
— Zici Petrică, zise el.
Balan zise bine și aduse ceaiul.
Actul de proprietate Petrică nu-l arătase nimănui.
Nu dintr-o intenție ascunsă — nu gândise că ar putea face ceva cu el, că era evident că nu putea desființa un cimitir, că nimeni nu-i ceruse să desființeze nimic, că situația era clară în toate sensurile practice. Terenul acela era cimitirul și cimitirul rămânea acolo cu morții lui și cu teiul lui și cu toate crucile lui, și asta era firesc și bun și nu era de discutat.
Dar hârtia aceea o ținuse.
O ținuse în lada de zestre, la locul ei, legată la loc cu sfoara, cu celelalte hârtii ale tatălui mort la Cotul Donului. Nu ca pe o revendicare. Ca pe o dovadă că tatăl lui fusese acolo, că avusese un petic de pământ pe care și-l cumpărase și care fusese al lui înainte ca totul să se amestece și să se confunde și să devină altceva.
Că Petru Costan fusese.
Asta era tot ce spunea hârtia, în fond, dacă te uitai la ea cu un ochi calm. Că fusese un om cu un petic de pământ și că hârtia îl dovedea.
Petrică nu mergea des la cimitir — nu din indiferență, ci pentru că tatăl lui nu era acolo. Era la Cotul Donului, undeva, în pământul acela de stepă de unde nu se mai întorsese nimic, nici oasele, nici obiectele, nici o cruce, nici o vorbă scrisă.
La cimitir, era un loc gol cu o cruce, că mama lui pusese o cruce acolo fără să aibă ce pune dedesubt, că nu se putea altfel.
Crucea putrezise în ani și fusese înlocuită cu alta de metal, și aceea era acum acolo, cu numele tatălui și cu anii, și Petrică trecea câteodată pe lângă ea cu o tăcere care nu era tristețe și nu era indiferență, ci era pur și simplu trecerea unui fiu pe lângă locul unde tată-su ar fi trebuit să fie.
Tunurile veniră în mai 1992.
Nu anunțase nimeni. Nu venise nicio scrisoare înainte. Veni un camion militar, un ZIL verde și greoi, care intră în sat pe la prânz și se opri în fața școlii, și din el coborî un sergent cu o hârtie de predare-primire și doi soldați care nu vorbiră cu nimeni.
Petrică era acasă când îl chemă Rotaru prin cineva că a venit ceva.
Veni repede, cu pasul lui larg, și văzu camionul și văzu că în camion, sub prelată, erau formele acelea caracteristice de metal vechi, cu eava lungă și cu roțile mari.
Tunurile.
Erau două. Erau vechi, de la primul război sau poate de la al doilea, cu culoarea mată a fierului lăsat în aer multă vreme, și fuseseră modificate — eava astupată, mecanismele de tragere scoase, îmbinate cu o bară de metal la baza fiecăruia care permitea fixarea pe piedestal. Cineva, undeva, le pregătise pentru exact această întrebuințare, cu o minuțiozitate care contrastă cu tăcerea completă din cei cincisprezece luni.
Sergentul îi întinse lui Petrică hârtia de predare-primire.
— Semnați că le-ați primit.
Petrică semnă.
— De unde sunt? întrebă el.
— Din depozit, zise sergentul.
— Știu că din depozit. De unde înainte?
Sergentul se uită la hârtia lui.
— Nu scrie, zise el.
Petrică privi tunurile din camion.
— Au tras cu ele? întrebă el, nu sergentului în particular, mai mult gândind tare.
— Sunt modificate, zise sergentul. Nu mai trag.
— Știu că nu mai trag. Întreb dacă au tras.
Sergentul nu mai răspunse la asta, că nu era în hârtia lui.
Meșterul din Botoșani veni a doua zi și fixă tunurile pe piedestal cu o îngrijorare profesională la început — că nu știa exact ce greutate au și dacă bara de fixare ținea — și cu o satisfacție liniștită la final, când se dădu un pas înapoi și văzu că stau drept și că arată cum trebuie.
— Gata, zise el.
— Gata, zise Petrică.
Se uitară amândoi la monument. Soarele de mai era oblic și tăia umbra tunurilor lung pe pavajul din fața școlii.
— De ce ai vrut neapărat tunuri? întrebă meșterul.
Petrică se gândi.
— Că la război au murit cu tunuri, zise el. Nu cu flori.
Meșterul nu zise nimic la asta. Era un răspuns care nu cerea comentariu.
Inaugurarea fu simplă, că Petrică nu voise ceva mare. Rotaru spuse câteva cuvinte, directoarea Ciornei aduse elevii școlii care stătură în rând cu un aer de copii care știu că e ceva serios dar nu înțeleg exact ce, un bătrân din sat care se numea Gheorghe Platon și care avusese un frate mort în 1917 veni și stătu lângă piedestal câteva minute fără să spună nimic, cu mâna pe piatră.
Petrică stătu în spate, cum stătuse și la minister, cu mâinile în buzunare.
Cineva îl întrebă dacă vrea să vorbească.
— Nu, zise el.
— Ești cel care a făcut asta.
— Știu că eu am făcut, zise Petrică. Dar nu știu ce să spun.
Asta fu luat drept modestie de cei de față, deși nu era modestie. Era pur și simplu adevărat — nu știa ce să spună. Spuseseră destul tunurile și piatra și inscripția. Restul era de prisos.
Câteva zile mai târziu, Petrică scoase din nou actul de proprietate din lada de zestre.
Îl privi o vreme, cu ochelarii pe nas.
Douăzeci și trei de prăjini. Hotarul cu biserica. Hotarul cu moștenitorii Hrițcu-Meșenschi, aceia pe al căror teren se ridicase Sfatul Popular de se vedea acum din capătul oricărui drum.
Puse actul pe masă și luă un pix.
Scrise pe un petic de hârtie: Donat cimitirului satului . Petrică Costan, mai 1992. Semnă. Puse data.
Nu era o hârtie legală. Nu era un act notarial. Nu valora nimic în fața vreunui tribunal și nu rezolva nimic juridic, că nu era nimic de rezolvat juridic, că nimeni nu-l dăduse în judecată și nimeni nu-i ceruse nimic.
Dar o puse lângă actul cel vechi, în același teanc, legă sfoara la loc și puse totul în ladă.
Afară, pe drumul dinspre gară, trecea cineva cu o căruță, și roțile sunau pe piatra drumului în ritmul acela lent al căruțelor care nu se grăbesc nicăieri, sau se grăbesc și nu se vede.
Maria, nevasta lui, intră din bucătărie și văzu că stă la masă cu lada deschisă.
Nu întrebă nimic. Se duse mai departe.
Petrică închise lada.
Monumentul cu două tunuri din fața școlii stă și azi acolo, cu inscripția lui precisă și cu tunurile fixate drept, cu eava spre cerul de câmpie, astupată, tăcută, netrăgând spre nicăieri și neamenințând pe nimeni.
Ceea ce e, poate, cel mai bun lucru cu putință pentru un tun.