O istorie povestită de neamuri care nu mai sunt. Nu a cautat nimeni în arhive să confirme.
Constantin Găinaru primise hârtia în dimineața de luni, adusă de un curier de la Suceava cu o geantă de piele maro, ușor udă pe la colțuri de ploaia de duminică seara care nu se hotărâse nici să se oprească, nici să continue.
Hârtia era scurtă și precisă, cum erau toate hârtiile din acel an: Sfatul Popular al Raionului Rădăuți îl însărcina pe inginerul-arhitect Constantin Găinaru cu amenajarea sediului Sfatului Popular al Comunei Verești. Treizeci de zile pentru proiect, resursele puse la dispoziție de Comitet, și — ultima frază — orice problemă de natură juridică sau administrativă privind terenul fusese deja rezolvată.
Constantin citi hârtia de două ori. Nu pentru că nu înțelesese, ci pentru că înțelesese prea bine. Rezolvată era un cuvânt cu mai multe camere înăuntru, și nu toate camerele aveau lumină.
Constantin Găinaru era un bărbat de patruzeci și doi de ani care știa că nu poate refuza. Asta era primul lucru. Al doilea era că știa arhitectură — lucrase înainte de război la Cernăuți, se întorsese în 1944 cu o valiză și o cutie de tuburi de desen, și de atunci trăise din comisioane mici, din case și renovări, din clădiri pe care noul regim le voia altfel decât fuseseră. Învățase să nu întrebe prea mult cine voia ce și de ce. Nu dintr-o lașitate anume, ci dintr-un calcul rece pe care și-l făcuse o dată și nu mai revenise la el.
Soția lui, Maria, îl văzu că ține hârtia în mână mai mult decât era necesar și nu-l întrebă nimic. Pusese cafeaua pe masă și rămase o clipă, cu mâinile pe spătarul scaunului, fără să spună nimic. Apoi se duse în camera cealaltă.
Constantin se așeză. Bău cafeaua. Citi hârtia a treia oară.
Clădirea care urma să devină Sfatul Popular al Comunei Verești era o casă veche, cu etaj, cu obloane de lemn la ferestre și cu o curte în spate în care crescuse cândva o vie, era în centrul satului peste drum de școala făcută odată cu gara. Stătuse în capul unui teren mai mare, la vreo un kilometru de gară, și înainte de a fi casă fusese magazie, sau poate invers — nimeni nu mai știa precis ordinea, că lucrurile de felul acesta se amestecau în timp și fiecare om le știa altfel. În timpul războiului adăpostise, pe rând, un comandament italian, un detașament german și, spre sfârșit, o unitate sovietică care plecase cu câteva luni în urmă, lăsând în urmă un miros de motorină și o ușă smulsă din balamale pe care cineva o rezemase de perete fără s-o mai pune la loc.
Terenul se numea hrițcu-meșenschi — de atâta timp că nu se mai știa de când, după două familii între care granița se mutase prin înțelegeri nescrise, schimburi, căsătorii, moșteniri pe care niciun notar nu le rezolvase vreodată complet. Una ortodoxă, una greco-catolică, din neam rutean. Cât timp locul fusese al lor, îl numiseră după ei. Acum hârtia raionului îl numea altfel.
Acum locul acela era trecut în hârtia raionului ca teren intrat în proprietatea statului, și problemele juridice erau rezolvate.
Se duse la Verești a doua zi, cu bicicleta, pe drumul de piatră al gării care la sfârșitul lui octombrie era umed și lucios, cu apa stând în pietrele lui ca în fundul unui lighean. Ploaia din duminica trecută lăsase băltoacele în locurile unde drumul se lăsa, și Constantin le ocoli pe unde putu și le trecu prin ele pe unde nu putu altfel.
Ajunse la clădire spre prânz. O găsi închisă, cu un lacăt nou pe poartă, și stătu câteva minute pe trotuar și se uită la ea.
Era o casă bună. Cineva o construise ca să rămână — zidurile groase, cornișele cu proporțiile corecte, intrarea gândită să primească oameni. Obloanele putreziseră, varul căzuse în benzi, dar structura ținea. Constantin se uită la ea și simți ceva ce nu era satisfacție profesională și nu era altceva clar identificabil.
O femeie trecu pe trotuar, se opri.
— Ești de la prefectură?
— Sunt arhitectul.
Femeia îl privi o clipă mai lung decât era necesar.
— A lui Hrițcu-Meșenschi e, zise ea. Sau era. Și adăugă, înainte să plece: Știe tot satul că vii.
Constantin nu răspunse. Nu era o întrebare.
Comitetul Raional trimisese un om, un tovarăș Ionescu de la Rădăuți, care se ocupa de coordonarea resurselor de muncă. Ionescu era tânăr, cu o jachetă albastră uzată la coate și cu o mapă de carton în care ținea hârtii pe care le consulta frecvent.
— Avem patru meseriași disponibili, zise Ionescu. Doi zidari din Fălticeni, un dulgher din Dolhasca și un om care zice că știe de toate.
— Cel care știe de toate, zise Constantin, știe ceva anume?
Ionescu se uită în mapă.
— Scrie că este muncitor calificat polivalent.
— Bine, zise Constantin.
Ionescu mai consulta mapa.
— Cazarea lor e o problemă, zise el. N-avem fonduri pentru pensiune și nici pensiune n-avem în Verești propriu-zis. Comitetul Popular local trebuie să rezolve cazarea. La oameni din sat, probabil.
Constantin se uită la clădire.
— Și cât durează lucrările?
— Trei luni. Patru dacă e greu.
— Va fi greu, zise Constantin.
Ionescu notă ceva în mapă.
Cazarea o rezolvase tovarășul Ionescu în câteva ore, cum se rezolvau lucrurile când nu aveai opțiuni: zidarilor din Fălticeni li se găsise loc la Iordan Paraschiv, dulgherului Onofrei la văduva Catinca Radu, iar Petrea din Siret — omul care știa de toate și se uita la orice cu ochii cuiva care evaluează permanent ce se poate folosi — dormea pe un pat de campanie în camera de materiale a școlii și zicea că nu are nimic împotrivă.
Când Ionescu îl aduse pe Onofrei la Catinca Radu, femeia stătu în ușă și îl privi o vreme fără să spună nimic. Era o privire care cântărea, nu care judeca.
— Singur ești?
— Singur.
Catinca Radu dădu din cap și se dădu la o parte din ușă. Nu zise nimic altceva. Onofrei intră cu bocceaua lui și cu o tăcere cu care se potrivea perfect cu a ei.
Constantin Găinaru venea la Verești de trei ori pe săptămână, cu bicicleta pe ploaie sau pe frig, cu planurile rulate sub braț. Dimineața măsura, nota, desena pe loc modificări. La prânz mânca de obicei singur, la un colț de masă la cârciumă lui Toader Balan, unde cârciumarul nu-l întreba nimic și îi aducea mâncare fără să fie nevoie să comande.
Planul îl lucrase în paisprezece zile. Clădirea îi venise în mână mai ușor decât se așteptase — proporțiile existente erau bune, nu trebuia inventat nimic, trebuia aranjat ce era acolo și adăugat ce lipsea. O sală pentru adunări. Un birou. O intrare care să arate că înăuntru se fac treburi serioase.
Desenase și redesenase intrarea de trei ori. Nu știa de ce. La a treia variantă o lăsase neschimbată față de a doua și trecuse mai departe.
Problema era că pereții interiori trebuiau dărâmați parțial și refăcuți altfel, că pardoselile de lemn erau putrezite în jumătate și că acoperișul avea un loc, deasupra camerei din dreapta a parterului, unde înghețase apa iarna trecută și crăpase tigla în dungi.
— Trei luni nu ajunge, îi spuse el lui Ionescu, când acesta veni să vadă cum merge.
Ionescu se uită la planuri. Se uită la clădire. Se uită din nou la planuri.
— Trebuie să ajungă, zise el.
— Tovarășe Ionescu, zise Constantin, nu eu am pus apa în tavan.
Ionescu nu zise nimic o vreme. Afară, curtea mirosea a frunze moarte și a var stins, și zidarilor din Fălticeni se auzeau vorbind în camera de sus, o voce mai înaltă și una mai joasă, alternând, fără ca vorbele să se distingă.
— Vorbesc cu comitetul, zise Ionescu până la urmă.
— E bine, zise Constantin.
Terenul din spatele clădirii era o problemă separată.
Constantin o știuse din prima zi, când văzuse lacătul cel nou pe poartă și întinsul de pământ din curte unde porcii cuiva săpaseră de curând, fără ca porci să mai fie acolo de multă vreme. Cineva avusese animale în curtea aceea până nu demult. Poate chiar în vara aceea.
Îl întrebă pe Ionescu.
— Terenul e al statului, zise Ionescu. Hotărârea raionului e clară.
— Știu ce spune hotărârea, zise Constantin. Întreb ce era înainte.
Ionescu ezită.
— Era o proprietate mixtă, zise el, în final. Două familii. S-au făcut procedurile legale.
— Care proceduri?
Ionescu se uită la mapă, deși nu era clar că în mapă era ceva despre asta.
— Procedurile prevăzute de lege, zise el.
Constantin nu mai întrebă.
Gheorghe Hrițcu venea câteodată pe lângă șantier, dimineața devreme sau seara târziu, când lumina era scăzută și oamenii erau puțini. Nu intra. Stătea pe trotuar, la o distanță care nu era nici aproape, nici departe, și se uita la clădire cu mâinile în buzunarele paltonului.
Era un bărbat de cincizeci și ceva de ani, cu fața brăzdată și cu o tăcere în jurul lui care nu era tăcerea cuiva supărat, ci a cuiva care asistă la ceva ce nu se poate schimba și știe asta.
Onofrei dulgherul îl văzuse de câteva ori și îl întrebase pe Constantin cine era.
— E din sat, zise Constantin.
— Știu că e din sat. Îl văd că se uită.
Constantin nu mai răspunse. Petrea, omul care știa de toate, era lângă ei și își văzu de treabă, dar Constantin știu că auzise.
Într-o seară, Constantin ieși pe trotuar când Gheorghe Hrițcu era acolo. Nu din vreun plan, ci pur și simplu ieși, și omul era pe trotuar, și nu putea să se prefacă că nu-l vede.
— Bună seara, zise Constantin.
Hrițcu se uită la el o vreme înainte să răspundă. Nu cu ostilitate, ci cu atenția cuiva care înregistrează un om întreg înainte să-i vorbească.
— Bună seara, zise el.
Stătură. Pe linia ferată trecu un tren fără să oprească — o lumină, un zgomot, întunericul din nou.
— Casa e a lui tata, zise Hrițcu. O clădit cu mâinile lui, înainte de primul război. Știi asta?
Constantin nu știuse. Și nu răspunse, că nu era o întrebare la care răspunsul conta.
— Și jumătate din curte a lui Meșenschi, adăugă Hrițcu. Florica. O văduvă cu un dud și un bordei. Nici ea n-a văzut niciun ban.
— Știu, zise Constantin.
— Știi, zise Hrițcu. Și totuși ești aici.
Nu era acuzație. Era o constatare cu greutate precisă, rostită de un om care și-o formulase în gând de multe ori și o spunea acum pur și simplu pentru că era cineva de față.
Constantin nu se apără. Ar fi putut spune că dacă nu venea el venea altul, că refuzul nu schimba nimic, că măcar el face treaba cum trebuie. Ar fi putut spune toate astea și ar fi fost adevărat. Nu zise nimic.
Hrițcu se întoarse spre clădire. Ferestrele întunecate.
— O faci frumos?
— O fac cum e bine.
Hrițcu dădu din cap o dată, ușor.
— Tata ar fi vrut să știe că stă în picioare, zise el. Nu altceva. Și plecă pe trotuar, cu mâinile în buzunare, fără să se mai întoarcă.
Meșenschi nu veni niciodată.
Fusese o femeie, Florica Meșenschi, văduvă de opt ani, care locuia în capătul celălalt al Vereștilor și despre care se știa că nu ieșea din casă decât pentru piață și pentru biserica ortodoxă, duminica. Jumătatea de curte care fusese a ei — cu un dud în mijloc și cu un bordei vechi pe care nimeni nu-l mai folosise de ani — intrase în actele prefecturii cu aceeași formulă laconică: proprietate intrată în posesia statului.
Cineva din sat îi spusese lui Constantin că Florica Meșenschi nu plânsese când auzise, că nu spusese nimic nimănui, că se întorsese acasă și închisese poarta și nu ieșise trei zile.
Constantin nu știa dacă era adevărat. Oamenii adăugau mereu câte ceva la povești, și adăugau cinstit, din ce credeau ei că trebuia să fi fost.
Dudul rămase în curte. Constantin trecuse pinionul de delimitare pe lângă el, că era un dud mare, cu trunchiul gros, și să-l tai ar fi fost o prostie pe care n-o cerea nimeni.
Onofrei dulgherul lucra bine și tăcut. Știa lemnul — cum îl ții, cum îl asculți, cum îl faci să stea cum vrei tu. Câteodată Constantin îl privea cum pune o grindă la loc — cum o ținea, cum o lăsa ușor, cum asculta lemnul înainte să bată primul cui — și nu zicea nimic.
Seara, la masa Catincăi Radu, Onofrei mânca, mulțumea, se scula. Nu povestea. Catinca Radu nu-l întreba nimic. Trăiau în aceeași casă cu o distanță curtenitoare, fiecare cu ale lui, fiecare lăsând celuilalt aerul necesar.
Zidarilor din Fălticeni le mersese mai greu. Primul, Toma, era un om jovial care vorbea mult și care întrebase de la început ce se putea cumpăra în Verești și dacă cârciumarul Balan ținea țuică bună. Al doilea, Costică, era mai tânăr și mai tăcut, cu ceva pe față care nu era pentru nimeni în particular.
Iordan Paraschiv îl observase pe Costică și nu spusese nimic o săptămână. Apoi, într-o seară, îi pusese înainte un pahar cu vin fără să fi fost întrebat și fără să fi întrebat el însuși dacă vrea.
Costică luase paharul. Nu mulțumise. Băuse.
Asta fusese de ajuns pentru amândoi.
Lucrările durară patru luni și jumătate, nu trei.
Comitetul Raional trimise o hârtie prin Ionescu în care exprima nemulțumire față de ritmul lucrărilor, la care Constantin răspunse printr-o altă hârtie în care enumera pe trei pagini motivele tehnice ale întârzierii, cu trimiteri la constatările scrise din octombrie privind starea acoperișului.
Nu mai veni nicio hârtie de la Rădăuți după aceea.
Ionescu veni în persoană o dată, în decembrie, stătu câteva ore, văzu cum mergeau lucrurile și plecă fără să mai spună că trebuie terminat mai repede.
Sfatul Popular al Comunei Verești fu inaugurat în martie 1953, într-o zi cu soare rece și cu zăpadă rămasă în șanțuri, topită pe la margini.
Venise lume. Un funcționar de la raion ținuse un discurs despre viitorul luminos și despre munca colectivă și despre ce înseamnă un sediu al Sfatului Popular pentru o comună. Constantin Găinaru stătuse în spate, cu planurile sub braț, și ascultase. Nu cu față neutră — cu fața aceea pe care o ai când ești de față la ceva ce nu poți numi pe scurt.
Clădirea era bine. Intrarea primea lumea cum trebuia, sala era luminoasă. Onofrei făcuse scările de stejar și ieșiseră drepte și solide. Era o muncă bună. Asta nu se putea nega și Constantin nu încercase s-o nege.
Dar era casa tatălui lui Hrițcu. Și jumătate din curtea Floricăi Meșenschi. Și asta nu se putea nega nici aceea.
Gheorghe Hrițcu nu fu la inaugurare. Nici Florica Meșenschi.
Dudul din curte rămăsese acolo, cu crengile goale în aerul de martie, înalt și nemișcat, nepăsător la ce se inaugura în jurul lui.
Onofrei dulgherul, Toma și Costică din Fălticeni, și Petrea care știa de toate plecară cu trenul de marți dimineața. Iordan Paraschiv îi petrecu până la gară și le strânse mâna la fiecare, fără să spună nimic deosebit.
Costică se întoarse o dată din tren, prin geam, și ridică mâna.
Iordan ridică și el mâna.
Trenul plecă.
Constantin Găinaru se întoarse la Burdujeni pe bicicletă, pe drumul de piatră, în dimineața aceea de martie. Câmpurile brune de o parte și de alta, bulgării de pământ începând să se dezghețe la suprafață, totul exact cum era la dus.
Undeva în dreapta, un ciocan bătea ritmic în aerul rece.
Pedală. Și se gândi, fără să vrea, la Hrițcu — clădit cu mâinile lui, înainte de primul război — și la cum clădirea arăta acum, cu scările de stejar ale lui Onofrei și cu sala luminoasă și cu intrarea care primea lumea. Bine făcută. Fără nicio îndoială, bine făcută.
Nu știa dacă asta era suficient sau nu era nimic.
Acasă, Maria era cu spatele la el, la fereastră. Când intră, nu se întoarse imediat. El atârnă paltonul în cui, puse planurile pe masă. Abia atunci ea se mișcă.
Îi puse cafeaua înainte și se uită la el o clipă, cu o întrebare pe care nu o puse.
— Gata, zise el.
Maria dădu din cap și se duse la ale ei.
Constantin bău cafeaua. Afară, câmpul se dezghețase câțiva centimetri și va fi îngheța din nou noaptea și se va dezghețat iar mâine. Lucrurile se mișcau în felul acesta, încet, cu pași mici pe care nu-i vedeai dacă nu așteptai.
Notă a autorului
- Sursa reală și simplificarea narativă: Este esențial de menționat că această narațiune, în varianta ei primară și mult mai simplă, mi-a fost istorisită de neamuri care nu mai sunt ca fiind un fapt absolut real (p. 1). În încercarea de a broda literar în jurul acelei mărturii orale transmise din generație în generație, am alterat simplitatea dură a adevărului istoric, îngreunând-o cu artificii artistice inutile (p. 1).
- Eroarea ridicolă de clasificare: Includerea acestui text în categoria „Dezvoltare personală” rămâne o anomalie hilară a sistemului de indexare sau a propriei mele neatenții (p. 1). Exproprierea abuzivă a unor familii și resemnarea morală a unui arhitect nu au nicio legătură cu evoluția spirituală, decât dacă privim compromisul politic ca pe o cinică abilitate de supraviețuire (pp. 1-2).
- Abuzul de meteorologie și clișee: Îmi asum lenea stilistică de a mima profunzimea prin descrieri repetitive ale vremii (pp. 1-2, 6). Ploaia din duminica trecută, noroiul din Verești și obsesia pentru pământul care ba îngheață, ba dezgheață sunt paravane în spatele cărora am ascuns lipsa de dinamică a acțiunii (pp. 1-2, 6-7). Am transformat cafeaua și tăcerea într-un sport național al personajelor (pp. 1, 3).
- Protagonistul anemic și stereotipurile: Constantin Găinaru a ieșit un personaj mult prea pasiv (p. 1). Sub pretextul unui „calcul rece”, i-am oferit o scuză comodă pentru lașitate, privându-l de un conflict interior autentic (p. 1). La rândul ei, Maria este redusă la un simplu automat de făcut cafea, iar aparițiile lui Hrițcu pe trotuar sunt artificiale, folosite doar ca instrument convenabil pentru a livra contextul istoric (pp. 1, 4).
- Metaforele pretențioase: Fraze bombastice precum cea despre „cuvântul cu mai multe camere înăuntru” au fost o tentativă artificială de a suna poetic (p. 1). Ele încarcă textul inutil, fără să aducă o valoare psihologică reală (p. 1).