Recomandat

Povestea e mai ieftină decât dovada

De la mania căilor ferate din Anglia până la Expediția Siciliană și la promisiunile de azi despre programe care ar rezolva totul: cum se vinde un viitor care nu a fost demonstrat.

Al patrulea din doisprăzece articole din seria ”Noile tehnologii... da, totdeauna poluează”. În articolul trecut am văzut că dovada vine, de obicei, după pagubă. Între avertisment și dovadă trece un timp, iar în acel timp circulă altceva: povestea. Iar povestea, spre deosebire de dovadă, nu costă aproape nimic să fie făcută și costă mult să fie verificată.


Într-o dimineață am ieșit după cafea și am trecut pe lângă un afiș lipit pe un gard, într-un oraș mic ca al nostru. Nu îl rețin cuvânt cu cuvânt, nici nu cred că merită. Promitea un lucru mare, simplu și foarte apropiat: nu mai trebuie să faci nimic, se ocupă el. Culorile erau proaspete, fraza era scurtă, iar în colț stătea o poză cu un om zâmbitor care părea să fi scăpat de toate grijile. Am mers mai departe, dar imaginea mi-a rămas în cap, așa cum rămâne un miros.

Mi-a venit în minte o vorbă veche, pe care o știm toți din copilărie: nu vinde pielea ursului din pădure. Proverbul nu spune că ursul nu există și nu spune că nu va fi prins. Spune doar ceva despre ordinea lucrurilor: întâi ursul, apoi pielea, apoi vânzarea. Afișele, de obicei, o iau invers.

Acest articol urmărește ordinea aceasta întoarsă. Încep cu o poveste adevărată din Anglia anilor 1840, cu mii de oameni care au cumpărat un viitor pe hârtie. Continui cu una din Grecia antică, despre un oraș întreg care s-a îndrăgostit de o expediție. Apoi mă uit la cum sună promisiunea de azi, despre programe care generează text, imagini și cod, și încerc să separ ce se știe, ce se bănuiește și ce nu a fost arătat.

Vreau să spun de la început ce nu pretind. Nu spun că ceea ce se promite azi va eșua, și nu spun că se va împlini. Nu știu, iar cine spune că știe, într-un sens sau în altul, are de obicei ceva de vândut sau ceva de apărat. Spun un lucru mai mic: dacă știi cum arată o poveste vândută fără dovadă, o recunoști mai ușor când o vezi, indiferent de produsul de pe afiș.

Să încep cu căile ferate. Prima linie importantă a Angliei, între Liverpool și Manchester, s-a deschis în 1830. A mers bine, a atras oameni, a arătat că ideea nu e o fantezie. După ea au urmat altele, treptat. Spre mijlocul anilor 1840, ceva s-a schimbat: entuziasmul a încetat să mai fie despre linii concrete și a devenit despre ideea de a avea o parte din ele. Istoricii numesc perioada mania căilor ferate.

Condițiile erau favorabile unei astfel de ape tulburi. O lege veche, care îngrăda înființarea de societăți pe acțiuni, fusese abrogată în 1825. Acțiunile se puteau cumpăra cu un depozit de zece la sută din preț, restul urmând să fie cerut mai târziu. Dobânzile erau scăzute, iar acțiunile de căi ferate rendeau mai bine decât obligațiunile statului. Cine avea puțini bani putea intra în joc, iar cine intra cu puțin putea spera la mult.

Cifrele merită spuse, fiindcă arată proporția. Matematicianul Andrew Odlyzko, într-o lucrare din 2010, a strâns numărul de mile de cale ferată aprobate de Parlament în fiecare an: 91 în 1843, 805 în 1844, 2.700 în 1845 și un record de 4.538 în 1846. În 1850, aprobările au scăzut la 8 mile. Altă sursă arată că în 1846 au fost adoptate 263 de legi care autorizau societăți noi. În timp, cam o treime din liniile autorizate nu s-au construit niciodată.

Banii au mers și mai departe decât legile. Odlyzko estimează că, în anul de vârf, 1847, investițiile în căi ferate au atins circa 44 de milioane de lire, aproape cât bugetul întregului guvern, de aproximativ 50 de milioane. Spune și că, la un moment dat, investitorii au pus în căile ferate mai mult decât dublul cheltuielilor militare ale țării. Până la sfârșitul lui 1850, investitorii britanici dăduseră în total circa 250 de milioane de lire, aproape jumătate din produsul intern al țării. Sunt estimările unui singur autor, deci le iau ca atare.

Nu erau doar oameni disperați. Printre cei care au cumpărat acțiuni, după aceeași lucrare, se aflau Charles Darwin, John Stuart Mill, Charles Babbage, surorile Brontë, William Thackeray. Vorbim de oameni citiți, cu capul pe umeri, care știau să facă un calcul. Asta nu e un detaliu de curiozitate. Spune că mania nu a prins doar pe cei ușor de păcălit: a prins pe cei care aveau toate motivele să creadă că se pricep.

Presa a ținut aprinsă flacăra. În toamna lui 1845, la apogeul febrei, reclamele pentru căi ferate ocupau mai mult de jumătate din spațiul multor ziare, scrie același autor. O poveste care se vede peste tot, în fiecare zi, pe fiecare pagină, ajunge să pară o realitate. Nu ca o dovadă; ca un fapt de peisaj, ca un copac în mijlocul străzii.

Au existat și voci care au tras semnale. Ziarul The Times, revista The Economist și un om de afaceri pe nume James Morrison s-au opus ritmului expansiunii. Un scriitor, William Aytoun, a publicat în 1845 o satiră despre o cale ferată imaginară, menită să-i avertizeze pe cititori. Odlyzko face o observație pe care o găsesc tulburătoare: grija celor care avertizau era mai ales că banii vor fi luați din alte sectoare, nu că liniile nu vor aduce profit, iar avertismentele lor ar fi putut chiar încuraja investițiile. Nu pot confirma asta de unde stau, dar mă face să mă gândesc cât de ușor se întoarce un avertisment când povestea e destul de puternică.

Odlyzko oferă și o imagine care mi se pare cea mai limpede din tot materialul. Investitorii, spune el, planificau implicit să înghesuie între 150.000 și 300.000 de oameni într-un stadion construit pentru 50.000. Pentru fiecare linie, socoteala părea rezonabilă. Pentru toate la un loc, era un stadion cu de câteva ori mai mulți oameni decât locuri. Veniturile căilor ferate erau în 1845 de circa 6 milioane de lire; investitorii se așteptau, fără să o spună, la circa 60 de milioane până în 1850–1852. În 1852, veniturile reale au fost de aproximativ 15 milioane.

Apoi s-a oprit. La sfârșitul lui 1845, Banca Angliei a ridicat dobânzile, banii au început să se întoarcă spre obligațiuni, iar prețul acțiunilor a stagnat, apoi a scăzut. Acțiunile unei societăți din nord, York and North Midland, care porniseră de la 50 de lire, ajunseseră la 120 și coborâseră la 20 până spre sfârșitul lui 1849. Charlotte Brontë a scris în 1849 că acțiunile ei din aceeași societate scăzuseră mult. Odlyzko estimează pierderile investitorilor la circa o treime din suma pusă, adică în jur de 80 de milioane de lire.

Mulți dintre cei care au pierdut nu erau milionari. O sursă despre perioadă spune că familii din clasa de mijloc, cu venituri modeste, care își puseseră economiile în societăți noi, au rămas fără nimic. Cei care mai aveau acțiuni în linii eșuate au acceptat adesea oferte sub valoare de la societăți mai mari, fiindcă alternativa era să piardă tot. George Hudson, omul care adunase multe linii mici în trasee mari și devenise deputat, a căzut din cauza unor fraude, între care plata de dividende din capital, adică din banii altor investitori.

Ar fi ușor să opresc aici și să spun: iată cum se termină o poveste fără dovadă. Dar partea cea mai interesantă vine acum și nu merge în direcția asta. Căile ferate au fost construite și au fost folosite. Rețeaua britanică a ajuns la circa 24.000 de mile la începutul anilor 1920. Veniturile din 1905, spune Odlyzko, erau de 109 milioane de lire, circa șase la sută din produsul intern, cu mult peste cele 60 de milioane la care sperase mania. Aproape nicio linie nu a dispărut. El susține că Marea Britanie, în ansamblu, a câștigat, fiindcă beneficiile pentru cei care foloseau trenul au depășit pierderile acționarilor.

Aici e lecția la care m-am gândit cel mai mult. Povestea din 1845 nu era o minciună despre obiect. Obiectul a existat și a fost util. Povestea era greșită în alt loc: în preț, în ritm, în numărul de pasageri pe fiecare milă, în cine câștigă și când. Și pierderea a căzut pe cei care au cumpărat promisiunea la prețul de vârf, nu pe cei care au folosit trenul zeci de ani după aceea. Costul a fost mutat, ca în primul articol, dar de data asta spre cei care credeau.

De aici ies două idei care par să se contrazică și nu se contrazic. Prima: un lucru poate fi util, durabil și important, iar povestea despre el să fie totuși umflată. A doua: faptul că lucrul e util nu spune nimic despre cine o să câștige sau o să piardă bani. Cine confundă cele două aude tot timpul două replici false. Una: dacă e util, n-are cum să fie o bulă. Alta: dacă e o bulă, n-are cum să fie util.

Mai e un mecanism pe care îl descrie lucrarea și care explică de ce povestea nu are nevoie de dovadă cât timp circulă. Promisiunea atrage bani, iar banii care au intrat par să confirme promisiunea. Dacă atâția oameni au pus bani, înseamnă că ceva e adevărat. Odlyzko arată că investițiile au continuat să crească și după vârful aprobărilor, iar în 1850 au fost mai mari decât în orice an dinainte. Explicația lui: logica lucrurilor deja începute. Când ai pus mult într-un proiect, pare mai rațional să-l termini decât să-l abandonezi.

Să mă opresc la o parte a poveștii care nu ține de bani și care e, din punctul meu de vedere, cea mai omenească: rușinea. Un om care nu intră într-o afacere pe care o fac toți ceilalți nu pare prudent. Pare rămas în urmă. Cine a fost atent la primul articol își aduce aminte de cele trei motive pe care Tucidide le dă pentru războaie: frica, onoarea, interesul. În articolul trecut am văzut frica. Aici lucrează onoarea.

Onoarea, în sensul de azi, nu înseamnă duel. Înseamnă statut. Înseamnă să fii primul care are, primul care știe, primul care a încercat. Și, la fel de puternic, să nu fii cel care a rămas să se mire la peron după ce trenul a plecat. Din cele câteva biografii care apar în materialul citit, mă întreb în ce măsură Darwin sau Mill au cumpărat pentru bani și în ce măsură pentru a nu fi cei care n-au înțeles vremea. Nu pot răspunde; sursele nu spun. Dar întrebarea rămâne.

Pentru onoare la scară de oraș, merg la Tucidide, a cărui poveste despre Expediția Siciliană o cunosc din rezumate, nu din textul original. Atena, în anul 415 înaintea erei noastre, se afla în plin război cu Sparta, într-o pauză a luptelor. Din Sicilia a venit o cerere de ajutor, iar în adunare a început o dezbatere: să trimită o flotă într-o insulă îndepărtată, mare și bogată, sau nu?

Nicias, generalul prudent, care negociase pacea cu doar câțiva ani înainte, era împotrivă. Alcibiade, tânăr, strălucitor și ambițios, era pentru. Adunarea a votat inițial o flotă de șaizeci de nave. Nicias a încercat atunci să oprească planul pe altă cale: a cerut o forță mult mai mare, sperând că prețul va speria adunarea. După relatarea pe care o folosesc, efectul a fost invers. Adunarea a aprobat peste o sută de nave și cinci mii de soldați. O pierdere pe care Atena ar fi putut-o suporta s-a transformat într-un pariu uriaș.

Ce spune Tucidide despre starea orașului este, cred, mai important decât numerele. Cum redă rezumatul pe care l-am citit, dorința de a pleca îi cuprinsese pe toți, ca o dragoste. Bătrânii credeau că vor supune insula sau, oricum, că o flotă atât de mare nu poate păți nimic. Cei în putere visau să vadă locuri îndepărtate. Oamenii de rând și soldații sperau la solde și la bogății pe termen lung. Fiecare grup vedea în expediție ce își dorea deja.

Mai e un detaliu în același rezumat: cei care aveau îndoieli au tăcut, de teamă să nu pară că nu iubesc cetatea. Aici se vede cel mai bine cum lucrează onoarea ca mecanism de presiune. Nimeni nu l-a interzis pe cel prudent; a fost de ajuns ca prudența să sune a lipsă de patriotism. Și în orașele mici, și în firmele mici, am văzut aceeași scenă: întrebarea pusă prea devreme face din cel care o pune un om care încurcă.

Expediția s-a încheiat în 413 înaintea erei noastre cu o înfrângere în Siracuza. Armatele s-au despărțit, au fost decimate, iar cei doi generali rămași, Nicias și Demostene, au fost executați. O relatare vorbește de aproximativ șapte mii de prizonieri ținuți în cariere de piatră. Alcibiade nu mai era în expediție: fusese rechemat în urma unui scandal la plecare și trecuse de partea Spartei. Numerele de pierderi diferă de la o relatare la alta, așa că nu pun accent pe ele.

Nu trag din Siracuza concluzia că orice expediție mare e greșită. Spun doar ce se vede în poveste: o decizie uriașă a fost luată într-un climat în care îndoiala costa mai mult decât entuziasmul, iar cel care a încercat să frâneze a fost, fără să vrea, tras în direcția opusă. Ce a lipsit nu au fost inteligența sau informațiile. A lipsit un loc în care cineva să poată spune: nu știm destul, și să nu fie tratat ca un dușman.

Acum, promisiunea de azi. Dacă te uiți atent, are mai multe straturi, și nu toate sunt la fel de slabe. Am citit și auzit, de-a lungul timpului, fraze de felul: „va rezolva totul”, „va înlocui meserii întregi”, „e aproape de conștiință”. Le scriu între ghilimele fiindcă sunt fraze de circulație, nu citate de la cineva anume, și nu toate trei se pot verifica la fel de ușor. Primele două se pot măsura în timp; a treia nici măcar nu spune ce ar trebui măsurat.

Pentru a le separa, am citit rezumate ale unor cărți critice. Arvind Narayanan și Sayash Kapoor, în cartea AI Snake Oil din 2024, pornesc de la observația că sub numele de inteligență artificială se strâng tehnologii foarte diferite, care funcționează, se folosesc și greșesc în moduri diferite. Ei despart programele care generează conținut nou, text, imagine, sunet, de cele care prezic ce se va întâmpla. Despre primele spun că au progresat impresionant, dar rămân imature, nesigure și ușor de folosit în rău.

Despre cele din a doua categorie, cele care prezic, spun lucrul cel mai tăios: pot găsi tipare statistice largi, ceea ce poate fi util, dar sunt adesea vândute ca și cum ar putea prezice viitorul unui om anume, iar pe baza acelor predicții se iau decizii despre angajări, despre carieră, despre viață. Termenul din titlu, în traducere liberă „leac fals", îl rezervă pentru programele care nu fac și nu pot face ce se spune în reclamă. Observ că nu e o carte împotriva tehnologiei: autorii socotesc că nu există un pericol de tip sfârșitul lumii și că riscul principal e felul în care oamenii o folosesc. Aceasta e poziția lor, pe care o dau ca atare.

Emily Bender și Alex Hanna, în The AI Con (2025), merg mai departe. După rezumatul pe care l-am citit, ei susțin că tot ce înseamnă zarvă publicitară despre programe, de la temerea că ar prelua lumea până la ideea că le-ar înlocui pe artiști și scriitori, servește interesele marilor companii digitale: justifică luarea de date, susține supravegherea ca model de afacere, scade prețul muncii creative. Cartea propune și instrumente pentru a recunoaște zarva și a vedea ce putere ascunde. Nici aici nu iau partea nimănui; doar spun că așa sună argumentul lor, citit de mine în rezumat, iar cartea întreagă nu am citit-o. Alți autori, cu alte lecturi, ar spune lucruri diferite.

Mai fac o observație de limbaj, fiindcă regulile seriei o cer și fiindcă aici contează mult. Programele despre care vorbim sunt modele statistice de text, de imagine, de cod: ele produc, pe baza unor tipare din date, un rezultat probabil. Nu înțeleg, nu doresc și nu au intenții. Uneori se spune că un program halucinează; eu scriu eroare plauzibilă, adică un rezultat care arată bine și e greșit. Odată ce spui că un program a vrut sau a înțeles ceva, ai plătit deja o parte din biletul poveștii.

Mai există un lucru, pe care îl citesc în literatura despre zarva publicitară, și pe care îl dau cu prudență. Două tabere par să se bată: cei care promit un viitor strălucit și cei care anunță o catastrofă. Se și ceartă, și se cheamă pe nume, și se bat în public. Dar amândouă descriu același lucru: un obiect extrem de puternic, aproape misterios, aproape în afara controlului. Iar un obiect astfel descris nu mai seamănă cu o unealtă care poate fi comparată cu alta, cântărită, verificată; seamănă cu o forță a naturii.

Am găsit ideea într-o formă scurtă, într-un text de popularizare care o leagă de o analiză a lui Lee Vinsel, un profesor american. Textul nu spune clar că Vinsel face afirmația despre companii; îi atribuie doar un articol pe tema criticii și a zarvei. Așa că nu o prezint ca teorie dovedită. O prezint ca ipoteză din literatură, care merită verificată: avertismentul foarte dramatic poate funcționa, fără intenție, ca reclamă pentru ceea ce avertizează. Nu am dovezi că cineva coordonează cele două tabere, și nu cred că e nevoie de asta.

Mai e partea de bani, care e greu de ocolit în orice poveste cu căi ferate. În iulie 2026, după o relatare de presă, comitetul de politică financiară al Băncii Angliei a scris în raportul său de stabilitate că evaluările acțiunilor legate de aceste programe au devenit mai întinse, în ton cu temerile unei posibile bule. Același comitet a descris investițiile din domeniu ca fiind fără precedent și a spus că firmele recurg tot mai mult la credit. A mai adăugat o situație ipotetică: o scădere mare a valorii acestor acțiuni ar putea provoca o corecție puternică a piețelor, mai ales în Statele Unite, cu efecte care ar putea scădea produsul intern britanic cu până la două puncte procentuale și două zecimi.

Citez asta cu două precauții. Prima: am citit doar o relatare de presă, nu raportul însuși, deci cifrele sunt ca în relatare. A doua: raportul vorbește despre evaluările de pe piață și despre riscuri financiare, nu despre cât de bune sunt programele. Cele două întrebări sunt separate și, după cum ne-a arătat Odlyzko, pot avea răspunsuri diferite. O piață poate fi umflată, iar obiectul, util. Rămâne de văzut ce se întâmplă cu fiecare, și nu știu.

Dar întrebarea de care mă țin eu, ca la articolul întâi, e cine plătește. În 1845, cei care au cumpărat promisiunea la preț de vârf: familii din clasa de mijloc, acționari mici. Cine ar plăti, într-un scenariu de corecție? Aici nu am date, și nu vreau să inventez. Pot doar să spun că, în raportul citat, vorbim despre o corecție care se poate resimți în economia unei țări, deci nu doar în conturile celor care au cumpărat de bunăvoie.

Aș vrea acum să fac o precizare de rigoare, cerută de felul în care se vorbește de obicei despre aceste lucruri. Am auzit, uneori, vorbe tari: utopii psihotice, delir colectiv, nebunie. Ca metaforă, merg, și înțeleg de ce apar. Ca argument, nu le alegesc, din trei motive.

Primul: cuvântul psihotic e un termen medical, care descrie oameni, nu idei, și folosit despre cei care cred în ceva devine o etichetă nepotrivită. Al doilea: nu poate fi verificat. Nu știu ce se petrece în mintea cuiva și nu am cum să arăt că o credință e bolnavă. Al treilea: mută discuția de la dovadă la caracter. Dacă spun că cei care promit sunt nebuni, nu mai întreb ce au demonstrat. Formularea pe care o prefer, promisiuni fără dovadă, are un avantaj: poate fi verificată de oricine, cu o întrebare simplă. Ce s-a arătat deja și ce nu?

Imaginea care mi-a venit, la care mă tot întorc, este vitrina cu un singur produs. Treci pe stradă și vezi un magazin cu geamul curat, luminat, cu un obiect strălucitor pus la mijloc, pe un suport. Nu vezi nimic altceva. Totul spune că magazinul vinde acel obiect și că în spate e un depozit plin. Pe urmă intri și afli că depozitul e gol, sau că are doar câteva bucăți, sau că obiectul din vitrină e singurul exemplar. Nu e neapărat o înșelăciune: uneori depozitul se umple după ce vin clienții. Dar vitrina nu îți spune care e cazul.

Povestea de vânzare e vitrina. Dovada e depozitul. Căile ferate din Anglia au avut până la urmă depozit: șine, locomotive, călători. Dar la prețul și în ritmul din vitrină nu l-au avut. Expediția Siciliană a avut flotă, și a avut dezastru. Fiecare vitrină cere o întrebare diferită, și nu o poți pune de pe stradă.

Dacă ar fi să pun tot ce am scris într-o listă de întrebări, pe care să le poți folosi singur când vezi un afiș, o reclamă, o prezentare, ar arăta cam așa. Ce există acum, concret, și poate fi văzut? Cine a verificat lucrul, și are un interes în rezultat? Ce se întâmplă cu cel care pune întrebări: e ascultat, sau trece drept dușman al progresului? Ce câștigă cel care vrea să cred? Cine plătește dacă promisiunea nu se împlinește? Și, ultima, cea mai uitată: cine plătește dacă se împlinește?

Mai trebuie să spun unde se oprește comparația. Căile ferate au avut ceva ce programele de azi nu au în același fel: un lucru ușor de măsurat, mile construite, pasageri transportați, lire încasate. Aici e mai greu. Ce înseamnă că un program rezolvă o sarcină? În ce condiții? Cu ce rată de erori plauzibile? Pentru cine? Răspunsurile depind de ce se măsoară, iar măsurarea e ea însăși un teren de dispută. Nu am o formulă, și nu cred că cineva are una definitivă.

Unele limite sunt ale mele. Nu sunt economist, istoric al economiei sau specialist în informatică. Căile ferate le cunosc dintr-o lucrare preliminară a unui singur autor, dintr-o pagină enciclopedică și dintr-un articol despre perioadă. Expediția Siciliană, din rezumate, nu din textul lui Tucidide. Cărțile despre zarva publicitară, din rezumate. Raportul Băncii Angliei, dintr-o relatare de presă. Toate cifrele de aici sunt de verificat înainte de publicare, iar bibliografia de la sfârșit spune ce am văzut și ce nu.

Am ajuns acasă și am pus apa la fiert. Gri s-a urcat pe scaunul din dreptul ferestrei și a început să se spele, cu o seriozitate pe care n-am văzut-o la niciun om în fața unui afiș. M-am gândit la omul zâmbitor din poză, la ce promitea și la ce nu spunea. Nu aveam nimic împotriva lui. Doar că nu vedeam depozitul.

Poate că a doua zi afișul va fi rupt, sau acoperit de altul. Poate că produsul lui va exista și va fi util. Nu are cum să-mi spună asta culoarea hârtiei. Singurul lucru pe care îl pot face, în fața unei vitrine, este să întreb ce e în spate.

Dar dacă povestea spune că totul e ușor și fără greutate, unde se află greutatea?


Bibliografie

Verificate în sesiunea de lucru (✔)

  • ✔ Odlyzko, A., „Collective hallucinations and inefficient markets: the British Railway Mania of the 1840s", versiune preliminară, ianuarie 2010: https://www-users.cse.umn.edu/~odlyzko/doc/hallucinations.pdf (cifrele despre mile, investiții, venituri, pierderi, presă; sunt estimările autorului).
  • ✔ (secundar) „Railway Mania", Wikipedia (legea abrogată în 1825, depozitul de 10%, ridicarea dobânzilor, 263 de legi în 1846, o treime nerealizată, Hudson): https://en.wikipedia.org/wiki/Railway_Mania
  • ✔ (secundar) Brownell, „The railway panic", pagină din Victorian Web (calitatea reglementării, plățile în rate, criza din 1848): https://victorianweb.org/economics/railwaypanic.html
  • ✔ (secundar) „Sicilian Expedition", Wikipedia (șaizeci de nave, apoi peste o sută, cererea lui Nicias, rechemarea lui Alcibiade, 413 î.Hr.): https://en.wikipedia.org/wiki/Sicilian_Expedition
  • ✔ (secundar) Great Books Guy, „The Sicilian Expedition: Alcibiades and Nicias in Thucydides's Peloponnesian War, Books VI–VII" (starea de spirit a Atenei, tăcerea celor prudenți): https://greatbooksguy.com/2020/10/13/the-sicilian-expedition-alcibiades-and-nicias-in-thucydidess-peloponnesian-war-books-vi-vii/
  • ✔ (secundar) Princeton SPIA, fragment din AI Snake Oil (Narayanan și Kapoor, Princeton University Press, 2024): https://spia.princeton.edu/news/excerpt-princeton-spia-ai-experts-separate-hype-substance-new-book (cartea întreagă nu a fost citită).
  • ✔ (secundar) New Books Network, rezumatul The AI Con (Bender și Hanna, Harper, 2025): https://newbooksnetwork.com/the-ai-con-2 (cartea nu a fost citită).
  • ✔ (secundar) Press Association, preluat de Express & Star, „Rapid AI advances increasing financial stability risks, Bank of England warns", 7 iulie 2026: https://www.expressandstar.com/uk-news/rapid-ai-advances-increasing-financial-stability-risks-bank-of-england-warns-8782094 (raportul Băncii Angliei nu a fost citit direct).
  • ✔ (secundar) Vice, text despre zarva publicitară și avertismentele dramatice, cu trimitere la Lee Vinsel: https://news.vice.com/en/article/wxjjay/cyber-big-tech-wants-you-to-think-ai-will-kill-us-all (pagina nu atribuie clar lui Vinsel afirmația despre companii).