Gura satului hotărăște: autoritatea de domeniu nu e un scor, ci o învoială între surse
Scoruri făcute de furnizori de unelte.
„Unde există încredere, cresc posibilitățile de experiență și de acțiune.” — Niklas Luhmann, Trust and Power (Wiley, 1979)
Face parte din seria „Camera goală”. Articolul 2 din 9.
Închipuie-ți un director de școală din Dorohoi, într-o dimineață de noiembrie, cu ceață pe dealuri și cu cafeaua răcită lângă o grămadă de adrese pe care nu le poate semna nimeni în locul lui. Printre circulare, un mesaj de la un necunoscut din Botoșani: cineva care se prezintă, spune ce face și propune o întâlnire.
Scena e închipuită. Nu o dau drept amintire. Dar nu e nici scoasă din nimic: așa se petrece între oameni de când sunt oameni.
Directorul nu știe cine e omul. Poate deschide site-ul lui, dar site-ul spune ce spun toate site-urile: că omul e bun la ce face. Directorul a citit destule prezentări ca să știe cât valorează o prezentare scrisă chiar de cel prezentat. Se ridică. Bate la ușa de alături, unde lucrează un coleg, directorul altei școli din oraș, cu care împarte de ani de zile o ședință pe lună și un copiator mereu stricat. Îl întreabă: „Ai auzit de cutare, din Botoșani?”
Colegul nu ridică ochii din hârtii. Spune: „Am auzit de el.”
Patru cuvinte. Nu spune ce face omul. Nu spune dacă e bun. N-are nicio cifră și nicio dovadă. Directorul se întoarce la birou și răspunde mesajului. Nu l-a convins mesajul. L-au convins cele patru cuvinte.
Nimeni n-a măsurat nimic. Nu a existat niciun scor. O gură a spus un nume către o ureche.
Dacă te uiți atent, scena are și un ritm: o întrebare, un nume, o încredere. Nu există a patra treaptă. Directorul nu a cerut dovezi, nu a verificat un clasament, nu a deschis un tabel. Colegul lui a făcut, fără să știe, ce face orice obște: a pus un om într-un loc al memoriei comune. Din clipa aceea, omul nu mai era un necunoscut, ci unul despre care se vorbește.
Gândește-te la ce a lipsit din scena asta. N-a lipsit informația: directorul avea la un click distanță tot ce scria omul despre sine. A lipsit o a doua voce. Un lucru spus de aceeași gură care îl și vinde rămâne, oricât de adevărat, o afirmație. Când îl spune altcineva, devine o veste. Tot ce urmează în articolul acesta e o încercare de a înțelege deosebirea dintre afirmație și veste.
Așa se formează autoritatea.
Pe scurt, 90 de secunde. Când se vorbește despre autoritatea unui site, cei mai mulți se gândesc la un număr: Domain Authority, al firmei Moz, sau Domain Rating, al firmei Ahrefs. Sunt scoruri făcute de furnizori de unelte, în principal din linkurile care duc spre un site. Google, prin John Mueller, a spus că nu folosește Domain Authority. Autoritatea de care am nevoie în seria aceasta e alta: o învoială între surse care nu depind una de alta și nu depind de tine, care ajung să spună același lucru despre tine. A fi citat într-un răspuns și a fi bine clasat într-o listă sunt lucruri diferite, iar scorurile au fost gândite pentru al doilea. Am numărat linkuri ani de zile și îți spun de ce nu mai pot. Un domeniu seamănă cu o ocină: se moștenește prin faptă, nu prin vechime. Pentru omul mic, asta înseamnă să nu se mai întrebe „cât scor am?” și să se întrebe „cine ar putea spune despre mine: am auzit de el?”