Am scris adevărul într-o sală goală. De ce nu mă citează nimeni: nici Google, nici ChatGPT
Titlul e o mărturisire, nu o statistică.
„Lupta însăși către culmi ajunge să umple o inimă de om.” — Albert Camus, Mitul lui Sisif
Face parte din seria „Camera goală”. Articolul 1 din 9.
Statistica are o sală de așteptare cu pereții vopsiți într-un verde care nu seamănă cu nimic din natură. Am venit cu dosarul într-o mapă de plastic, cu hârtiile în ordinea în care mi le ceruse formularul.Lângă perete, între ușă și calorifer, stătea un scaun galben, cum stau scaunele.
La ghișeu, funcționarul a luat dosarul, a numărat foile cu degetul, a pus ștampila pe prima pagină și a spus: „Gata, e depus.” N-a ridicat ochii. N-a întrebat ce scrie în el. Nu era treaba lui. Treaba lui era să numere.
Am rămas o clipă cu mâna întinsă după copia ștampilată. Mi-am dat seama atunci ce contează pentru o instituție ca asta: că dosarul există. Are număr de înregistrare, are dată, are semnătură. Dacă e adevărat, dacă e bine scris, dacă i-ar putea folosi cuiva, nu intră în nicio coloană.
Am ieșit.
Nu povestesc asta ca să acuz o instituție. Ghișeul a făcut exact ce are de făcut: a primit, a numărat, a înregistrat. Un dosar nu trebuie citit ca să fie primit. Trebuie să fie complet. Al meu era.
Acasă, Gri dormea pe pervaz. Am deschis site-ul și am numărat altceva: eseurile pe care le depusesem, luni la rând, în același fel. Cu titlu, cu dată, cu semnătură. Existau. Nu le citea nimeni.
Ce mă izbește, când mă întorc la scena asta, e cât de normal funcționa totul. Nimeni nu greșise. Ghișeul era deschis, ștampila era la locul ei, hârtiile erau în ordine. Lipsea doar ascultătorul, iar asta nu figurează pe niciun formular. Nu se poate raporta, nu se poate înregistra și nu se poate reclama, pentru că nimeni nu răspunde de el.
Clipa aceea, cu mâna întinsă după copia ștampilată, e cea mai exactă imagine pe care o am pentru tot ce urmează. Sunt lucruri care există oficial și nu există pentru nimeni. Au număr de înregistrare și n-au cititor.
Am depus un dosar complet. Nimeni nu l-a citit.
Pe scurt, 90 de secunde. Titlul e o mărturisire, nu o statistică. Am scris mult și, după puterea mea, cinstit, iar textele astea nu ajung să fie citate nici de motoarele de căutare, nici de sistemele de conversație care răspund în locul lor. Vestea proastă: motivul nu e calitatea textului. Vestea bună: nici nu e un defect al tău, pe care să-l repari scriind mai bine. Ipoteza acestei serii e că vizibilitatea, în 2026, ține de o infrastructură de încredere: de ce spun alții despre tine, în locuri pe care nu le controlezi. Un adevăr spus într-o încăpere fără ascultători rămâne adevăr, dar nu mai ajunge la nimeni. Articolul de față pune problema și îi dă un nume: mesagerul cu voce tare. Cifrele, sursele și metodele vin în articolele următoare, fiecare cu data și sursa ei. Aici nu e nicio cifră de la alții, doar experiența mea.