• +40720 576 837
  • info@cojocarupetru.info
  • Monday-Friday: 08-18
Întrebarea „cum să rămân relevant?" este sinceră - Petru Cojocaru Întrebarea „cum să rămân relevant?" este sinceră - Petru Cojocaru
  • Blog
  • Română (România)
  • English (United Kingdom)

Întrebarea „cum să rămân relevant?" este sinceră.

Recomandat

Cine pe cine urmează, forma funcția sau funcția forma?

Petru Cojocaru AI - o unealtă Disponibil:  English (United Kingdom)  06 Octombrie 2026 Accesări: 3188 34 Minute de citire

Forma urmează funcția? Prejudecata inductivă și poveștile care ne ajută s-o vedem.

Despre cum o frază de arhitect din 1896 descrie, pe dos, ceea ce se întâmplă astăzi în sistemele de calcul antrenate pe date


Notă de vocabular. În acest text nu folosesc sintagma „inteligență artificială" și nici abrevierea ei (IA, AI), și evit expresiile care atribuie unei mașini stări de spirit sau intenții: „gândește", „înțelege", „știe", „vrea", „vede", „își alege", „sfătuiește", „ține companie". Vorbesc despre sisteme de calcul, modele statistice și interfețe conversaționale și descriu ce produc, calculează sau reproduc, nu ce „simt" sau „înțeleg". Păstrez doar denumirile tehnice consacrate („învățare automată", „rețea neuronală", „antrenare") și titlurile lucrărilor citate, ca să nu falsific sursele. Personajele din basme gândesc și simt; analogiile cu ele privesc doar structura unui mecanism, nu o minte a mașinii.


Un atelier, o frază și o inversare

Tata repara motoare. Atelierul lui avea miros de ulei, o lampă suspendată deasupra băncii de lucru, un radio mereu pornit și scule așezate într-o ordine care mie, copil, mi se părea de neînțeles. Nu era o ordine de după etichete sau alfabet; era a lui. Și totuși, când avea nevoie de o cheie, mâna lui știa unde e, fără să se uite.

Dacă îl întrebam de ce le ținea așa, nu primeam un răspuns, ci o frază pe care o spunea des, în fața oricărui lucru stricat: „Se mai poate repara". Forma atelierului nu fusese proiectată după un plan. Se așezase, în ani, după ce făcuseră mâinile lui de mii de ori.

Mă gândesc des la atelierul acela când citesc despre sistemele de calcul antrenate pe date, pentru că el pune, la scară mică, o întrebare mult mai mare: cine pe cine urmează, forma funcția sau funcția forma?

Formula care a pus întrebarea în circulație îi aparține arhitectului american Louis Sullivan. În 1896, într-un eseu despre clădirea înaltă de birouri, el a scris că forma urmează întotdeauna funcția.

Formula a devenit lozincă a modernismului: întâi știi la ce servește un lucru, apoi îi dai înfățișarea care i se potrivește. Scaunul are patru picioare pentru că trebuie să stea, nu pentru că patru picioare arată bine.

În sistemele antrenate pe date, relația aceasta se răstoarnă. Și tocmai de aceea merită scrisă o serie întreagă despre ea.

Să explic de ce. Când construiești un sistem prin antrenare, nu poți ști dinainte, în sensul tare al cuvântului, ce funcție va ajunge să calculeze. Știi ce funcție vrei să obții: să clasifice imagini cu pisici, să producă o traducere, să estimeze vremea. Dar funcția pe care o calculează efectiv, cea pe care o reproduce pe date întâlnite abia după antrenare, depinde de o serie de alegeri de formă: arhitectura rețelei, procedura de antrenare, datele folosite, constrângerile impuse. Inginerii au un nume precis pentru ansamblul acestor alegeri. Îl numesc inductive bias, adică prejudecată inductivă.

Cuvântul „funcție" are, în plus, două sensuri care aici se întâlnesc. Unul e matematic: un model de învățare automată este, în esență, o funcție care duce intrări în ieșiri, iar procedura de antrenare selectează, dintre nenumărate funcții posibile, una potrivită. Celălalt e social: ce fac oamenii, de fapt, cu această tehnologie? Cele două sensuri nu se suprapun, dar se influențează, și mare parte din acest text încearcă să le țină în același cadru.

Pentru ca discuția să nu rămână abstractă, am făcut un lucru pe care îl fac des în texte mele: am chemat în ajutor basmul românesc. Nu ca decor, ci ca mnemonic. Un cititor de șaptesprezece sau douăzeci de ani a întâlnit, aproape sigur, la școală, pe Harap-Alb, pe cele două fete din basmul lui Creangă, sau pe Făt-Frumos care pleacă după tinerețe fără bătrânețe. Aceste imagini sunt deja în capul lui. Pot fi folosite ca niște cârlige de care să atârne idei care altfel alunecă.

O avertizare însă, ca să fiu cinstit față de basm. Analogiile din text sunt interpretări, nu echivalențe tehnice. Harap-Alb nu este o rețea neuronală și nu a fost gândit ca atare. Unde analogia ține, o folosesc; unde se rupe, spun că se rupe. Mai e un amănunt de precizie: Harap-Alb și basmul fetelor sunt basme culte, scrise de Ion Creangă pe motive populare, iar Meșterul Manole este baladă și legendă, nu basm propriu-zis. Le adun totuși sub același acoperiș, pentru că funcționează ca imagini comune ale unei culturi.

Textul urmează opt pași. Începe cu ce este, concret, prejudecata inductivă și de unde vine ideea. Continuă cu felul în care arhitecturile moderne încorporează ipoteze despre lume. Apoi trece prin cea mai importantă dispută din domeniu, „lecția amară" a lui Rich Sutton și răspunsurile la ea. Se oprește la ce știm, public și la acest moment, despre ce funcții îndeplinesc de fapt aceste sisteme în uzul curent. Și încheie cu limitele și costurile formei.

Citește mai mult: Cine pe cine urmează, forma funcția sau funcția forma?
Recomandat

Spațiul delimitat în care pericolul a fost exclus dinainte

Petru Cojocaru AI - o unealtă Disponibil:  English (United Kingdom)  01 Octombrie 2026 Accesări: 1199 42 Minute de citire

Gardul din parc.

Despre libertate, limită și viteză, de la basm la sistemele automate de calcul.

Pe scurt Libertatea nu este absența gardului, ci spațiul delimitat în care pericolul a fost exclus dinainte. De aici decurge o teză simplă și incomodă: viteza cu care putem merge, într-o poveste sau într-o tehnologie, depinde de calitatea limitelor pe care le-am pus. Nu de numărul lor, ci de cât de vizibile, de proporționale, de ușor de revizuit și de bine cunoscute sunt. Pornesc de la un parc pentru câini, trec prin interdicția din basme, prin sacrificiul din legenda Meșterului Manole și prin ritualurile de inițiere, ajung la mecanismele cu care se limitează astăzi sistemele automate de calcul și mă opresc la costul gardului, pe care nimeni nu-l plătește degeaba.

„Îmi duc cățelușul în parcul pentru câini pentru că vreau să aibă libertate, dar nu vreau să fugă în stradă. Câinele vede gardul și nu trece de el. Se poate juca în voie, iar eu știu că este în siguranță. Cheia pentru a avansa rapid [în dezvoltarea AI] este să ai gardurile potrivite."

(Textul de la care pornește acest eseu, reprodus întocmai. Keith Fulton, Chief Data Officer și Chief AI Officer în cadrul companiei fintech Jack Henry)


Cursorul care clipea

În 1997 am stat șase luni într-o sală din Botoșani în care, strict vorbind, nu aveam ce căuta. Mă înscrisesem la un curs de două săptămâni, „Operator PC IBM". Cursul s-a terminat, dar sala a rămas deschisă. Erau două calculatoare care funcționau și unul desfăcut, un instructor care a ales să nu observe că vin în fiecare zi și un ecran verde pe care stătea o singură linie, C:\>, urmată de un cursor care apărea și dispărea la fiecare jumătate de secundă.

Pe ecranul acela nu apărea nimic de la sine. Dacă nu tastam, rămânea totul neschimbat. Dacă tastam o comandă exactă, comanda se executa exact. Dacă greșeam o literă, apărea un mesaj sec, fără explicații și fără ton, iar eu rămâneam să mă descurc. Era, cum aș spune acum, o unealtă pură: tot ce se petrecea pornea de la mine și se oprea unde mă opream eu.

Și totuși, chiar și acolo, la o mașină atât de pasivă, exista un gard.

Dacă dădeam comanda care șterge toate fișierele dintr-un director, programul nu o executa pe loc. Afișa o întrebare, în engleză, dacă sunt sigur, și se oprea până apăsam o literă: da sau nu. Dacă încercam să pregătesc discul pentru o folosire nouă, ceea ce însemna să șterg tot ce era pe el, mesajul era și mai apăsat: toate datele de pe disc vor fi pierdute. Nimic din toate astea nu mă împiedica să fac ce vreau. Gardul nu era o interdicție. Era o a doua poartă, pusă exact în fața singurului gest care nu se mai poate desface, și cerea un lucru mic: să repet, conștient, ceea ce cu o clipă înainte făcusem din grabă.

Azi cred că tocmai întrebarea aceea mă lăsa să încerc. Pe un calculator din care depindeau toți cei din sală, un începător ca mine ar fi fost un pericol dacă fiecare greșeală de tastare ar fi putut șterge totul fără nicio frână. Eu însă puteam tasta repede, puteam încerca comenzi pe care nu le înțelegeam încă, puteam citi, greși, relua. Viteza cu care am învățat în jumătatea aceea de an nu a venit din lipsa limitelor. A venit din faptul că singurul loc în care o greșeală costa foarte mult era păzit.

Cu ani mai târziu, când am început să lucrez cu site-uri și cu mașini mult mai complicate, am recunoscut ideea sub alte nume: copie de rezervă, drepturi de acces, mediu de probă. Toate sunt variante ale întrebării din 1997. Nu spun „nu face", spun „fă, dar nu acolo unde nu te mai poți întoarce".

Despre această structură simplă vorbește tot ce urmează.

Citește mai mult: Spațiul delimitat în care pericolul a fost exclus dinainte
Recomandat

Aurul din crăpătură

Petru Cojocaru Stiință și civilizație Disponibil:  English (United Kingdom)  26 Septembrie 2026 Accesări: 1311 35 Minute de citire

Rămășița: cum continuă o societate care și-a uitat valorile, și ce vă pot lăsa vouă

Ninive, nu Gomora — partea a III-a din III

Pe scurt Civilizațiile nu continuă prin mase și nici prin eroi, ci prin rămășițe: câțiva oameni care nu mint, câteva locuri care păstrează, câteva unelte ținute la locul lor și copii care încep din nou. A doua șansă nu șterge căderea. O face vizibilă, ca aurul cu care japonezii lipesc un bol spart. Pe web, rămășița sunt arhivele, codul deschis și oamenii care încă scriu. Acasă, sunt cei de la masă.


Bolul spart

În Japonia există o artă cu un nume scurt: kintsugi, „îmbinarea cu aur”. Când un bol de ceramică se sparge, meșterul nu-l aruncă și nu-l lipește pe ascuns. Adună cioburile, le lipește cu un lac în care a amestecat pulbere de aur și lasă cusătura la vedere. Bolul reparat are pe el o hartă strălucitoare a spărturii. Nu e mai puțin frumos decât înainte. Pentru mulți, e mai frumos.

O poveste spune că arta s-a născut în secolul al XV-lea, când un shogun și-a trimis bolul preferat la reparat și l-a primit înapoi prins cu scoabe de metal, urâte. Meșterii japonezi au căutat atunci o cale mai bună. Fie că e legendă, fie că nu, ideea a rămas: urma reparației nu e o rușine. E istoria obiectului.

Economia în care trăim face exact invers. Aruncă. Telefonul care nu mai primește actualizări după câțiva ani, deși merge perfect. Site-ul unei instituții șters la schimbarea conducerii, cu tot cu arhiva lui. Postarea dispărută fără urmă când s-a închis platforma. Tot ce se strică e înlocuit, iar tot ce e înlocuit e uitat.

Codul deschis lucrează ca meșterul de kintsugi. Când cineva repară o greșeală, reparația rămâne la vedere, în istoricul versiunilor: ce era stricat, cine a reparat, când și de ce. Iar unele companii care fac modele predictive au început să publice, tot la vedere, rapoarte despre greșelile și limitele modelelor lor: unde greșesc, ce nu știu, ce s-a corectat de la o versiune la alta. E puțin. Dar e aur pus în crăpătură, nu adeziv ascuns. Un model care își arată greșelile e mai de încredere decât unul care pretinde că nu are niciuna.

Vouă, celor tineri, arta aceasta vă e mai aproape decât credeți. Hainele second-hand, telefonul reparat în loc de cel nou, bicicleta refăcută din piese: toate poartă urmele unei vieți dinainte și nu le ascund. La fel și cicatricile voastre, cele de pe piele și cele dinăuntru. Nu mai trebuie ascunse.

Iar voi, părinții, aveți acasă meșterul de kintsugi cel mai important: copilul care greșește. Poate fi pedepsit și atât. Sau poate fi ajutat să repare: să-și ceară iertare, să lipească ce a spart, să refacă tema. Pedeapsa ascunde crăpătura. Reparația o umple cu aur.

Data viitoare când se sparge ceva în casă, o cană sau un ghiveci, lipiți-l împreună cu copilul de zece ani și spuneți-i povestea în timp ce lucrați. În Japonia, când se sparge un bol frumos, meșterii nu-l aruncă. Îl lipesc cu aur, ca să se vadă unde s-a spart, pentru că asta face parte din povestea lui. Apoi întrebați-l ce cicatrice de-a lui îi place: genunchiul julit la bicicletă, dintele rupt, o ceartă după care a rămas mai bun prieten cu cineva.

Pe scurt, de unde venim. În „Zece drepți” am văzut că o cetate e ținută de câțiva, iar a doua șansă e un an în plus, cu sapa în mână. În „Șapte reparații” am mers înapoi pe drumul stricăciunii, de la blândețe la smerenie, cu câte un gest mic pentru fiecare virtute. Rămăsese o întrebare: un om reparat nu e de ajuns. Cum continuă o societate care și-a uitat valorile? Istoria are un răspuns neașteptat. Nu prin mulțimi și nici prin eroi. Prin rămășițe.

Citește mai mult: Aurul din crăpătură
Recomandat

Filozofii de a exista lăsate de strămoși ”cu limbă de moarte!” despre Web

Petru Cojocaru Stiință și civilizație Disponibil:  English (United Kingdom)  24 Septembrie 2026 Accesări: 1679 48 Minute de citire

Ce mi-au lăsat morții mei, și ce ne-au lăsat morții internetului

Trei  legi lasate ”cu limbă de moarte!” de strămoși, puse lângă testamentele celor care au inventat rețeaua WWW. 

Legea se schimbă, se amână, se ocolește. Ce s-a lăsat cu limbă de moarte nu e paragraf din cod — e filozofie de viață: nu vinde pământul, ține pomelnicul, nu exagera. Nu reglementează. Orientează.
De-aia paralela cu fondatorii internetului e mai ascuțită decât pare. Barlow, Postel, Berners-Lee, Swartz n-au scris legi. Au lăsat orientări: rețeaua e a tuturor, fii conservator în ce trimiți și liberal în ce accepți, aceasta e pentru toată lumea, eliberați cunoașterea. Când platformele le-au tratat ca pe documente de arhivă — citate la aniversări, uitate a doua zi — n-au încălcat un regulament. Au trădat o filozofie de viață.
Și filozofia de viață, spre deosebire de lege, n-are poliție. Are doar conștiință, sau n-are, fără intenția trainicului ci a efemerului.

La căpătâi

La noi, cine moare nu pleacă de tot până nu spune ceva. Nu e o regulă scrisă nicăieri, dar toată copilăria mea am auzit-o în forme diferite. „A lăsat cu limbă de moarte” era o propoziție care încheia orice discuție. Nu mai aveai ce comenta. Puteai să nu fii de acord cu mortul cât a fost viu, puteai să te fi certat cu el pe hotarul unei grădini sau pe o datorie de doi lei, dar ce a spus la urmă devenea lege. Nu lege de stat, mai grea decât aceea. Lege de conștiință.

Am crescut cu trei asemenea legi. Nu le-am cerut, nu le-am semnat, dar le port. Bunicul a spus să nu vindem pământul. Bunica vorbea, în ultimii ei ani, aproape numai despre pomeniri: cine trebuie pomenit, când, cu ce, cine face coliva, cine duce colacii la biserică. Iar un unchi de-al meu, un om pe care satul îl ținea minte pentru felul în care râdea, spunea că bucuria de a trăi stă în a nu exagera cu nimic, nici cu mâncarea, nici cu băutura, nici cu munca, nici cu supărarea.

Toți trei sunt morți de mult. Atât de mult încât uneori trebuie să mă opresc și să socotesc anii. Și totuși ce au spus ei s-a așezat în mine mai adânc decât aproape orice am citit.

În ultimele săptămâni am lucrat la o structură despre altfel de testamente: ce au lăsat în urmă oamenii care au gândit internetul. Licklider, Postel, Engelbart, Barlow, Swartz, Berners-Lee. Unii sunt morți, alții încă își scriu memoriile. Și, citind ce au spus, am avut o senzație ciudată. Semănau cu ai mei. Nu ca stil, ca direcție. Unii au spus, în felul lor, „nu vindeți pământul”. Alții au vorbit despre memorie și despre cum se pomenesc cei care au fost. Și aproape toți, cei mai lucizi dintre ei, au ajuns la final la o formă de cumpătare, la ideea că o unealtă bună e cea care nu te consumă.

Textul acesta e încercarea mea de a pune cele două căpătâie unul lângă altul. Pe de o parte, patul din casa bătrânească, cu icoana în colț și cu candela care fâlfâia când se deschidea ușa. Pe de alta, căpătâiul unei rețele pe care am văzut-o născându-se, pe care mi-am câștigat din ea pâinea și pe care acum o văd, în multe privințe, murind în forma în care am iubit-o.

Nu sunt sigur că paralela ține până la capăt. Dar cred că merită încercată, pentru că altfel riscăm să tratăm testamentele fondatorilor rețelei ca pe niște documente de arhivă, citate la aniversări și uitate a doua zi. La noi, cele spuse cu limba de moarte nu se citează. Se execută sau se trădează. A treia cale nu există.

Sau cel puțin așa credeam când am început să scriu.

Citește mai mult: Filozofii de a exista lăsate de strămoși ”cu limbă de moarte!” despre Web
Recomandat

Frumoasă imagine a domesticirii techno - mârțoaga slabă din basmul Harap Alb

Petru Cojocaru Stiință și civilizație Disponibil:  English (United Kingdom)  23 Septembrie 2026 Accesări: 306 36 Minute de citire

Omul, măsura ecranului.

Scrisoare pentru cei care n-au cunoscut niciodată lumea fără Wi-Fi

”Calul ai să-l poţi alege punând în mijlocul hergheliei o tava plină cu jăratic” - Povestea lui Harap-Alb a lui Ion Creangă


Prolog: C:> și cursorul care aștepta

În 1997 aveam o problemă pe care voi n-o veți avea niciodată: nu aveam acces la un calculator.

Nu vorbesc despre un calculator bun, cu placă video decentă, sau despre unul care nu se blochează când deschizi prea multe tab-uri. Vorbesc despre orice calculator. În Botoșani, în acel an, un PC era un obiect pe care îl vedeai la televizor, în filme americane dublate prost, sau în câteva birouri în care nu aveai ce căuta. Și totuși m-am înscris la un curs de două săptămâni, „Operator PC IBM”, la o instituție care facea cursuri. Avea două calculatoare funcționale si unul desfăcut defect, un instructor răbdător și un miros de praf încălzit pe care îl recunosc și astăzi, oriunde l-aș întâlni.

Cursul s-a terminat după două săptămâni. Eu am mai stat șase luni.

Nimeni nu mi-a dat vreo aprobare scrisă. Instructorul a ales să nu vadă că revin zi de zi, ca un câine care și-a găsit un stăpân. Mă așezam în fața ecranului verde, pe care clipea un singur lucru:

C:\>

Și, după el, cursorul. Linia aceea mică, albă, care apărea și dispărea la o jumătate de secundă.

Vreau să vă descriu ce simțeam atunci, pentru că tot eseul acesta pornește de acolo. Cursorul acela aștepta. Nu mă chema, nu mă ademenea, nu-mi trimitea notificări, nu știa cum mă cheamă și nu voia să afle. Dacă nu scriam nimic, nu se întâmpla nimic. Mașina era complet, absolut, liniștitor pasivă. Tot ce făcea pornea de la mine. Dacă voiam să văd ce fișiere sunt pe disc, scriam dir. Dacă greșeam o literă, mașina îmi răspundea sec, Bad command or file name, fără să se supere și fără să mă judece, dar și fără să mă ajute. Trebuia să învăț eu limba ei, dar, odată învățată, ea făcea exact ce îi ceream. Nici mai mult, nici mai puțin.

Acum trei decenii, mașina aștepta omul. Astăzi, omul e cel care așteaptă mașina: vibrația din buzunar, bifa albastră, încărcarea feed-ului, următorul videoclip care pornește singur înainte să apuci să hotărăști dacă îl vrei.

Nu scriu asta ca să vă spun că „pe vremea mea era mai bine”. Nu era. Pe vremea mea, cei mai mulți oameni nu aveau acces la nimic din ce aveți voi, iar informația se distribuia cu țârâita, prin relații, prin noroc, prin rămânerea tolerată șase luni într-o sală în care nu aveai ce căuta. Voi aveți în buzunar mai multă putere de calcul decât toată Camera de Comerț din Botoșani, poate decât tot județul, în 1997. E un câștig enorm și nu-l disprețuiesc.

Dar ceva s-a inversat pe drum. Și cred că merită să ne uităm împreună la ce anume.

Citește mai mult: Frumoasă imagine a domesticirii techno - mârțoaga slabă din basmul Harap Alb
Recomandat

Metaforă pentru navigarea pe internet fără protecție

Petru Cojocaru Navigator ≠ intimitate Disponibil:  English (United Kingdom)  20 Septembrie 2026 Accesări: 1547 18 Minute de citire

La piață, toți știu


Notă de autor: Articol din seria „Păreţii au urechi şi fereştile ochi“ — texte personal-confesionale despre tab, supraveghere și intimitate digitală. Acest articol folosește o ficțiune narativă declarată — o plimbare la piața agroalimentară din Botoșani — ca metaforă pentru navigarea pe internet fără protecție. Scenele de piață sunt construite literar, nu reportericești. Ghidul tehnic din corpul articolului este real și funcțional. Articolul a fost redactat cu asistență, conform politicii de transparență declarate pe acest site.


Dimineața de sâmbătă.

Ies din casă la opt și jumătate.

Piața Mare din Botoșani e la douăzeci de minute pe jos, dacă iei pe lângă Primărie și cobori prin spatele Casei de Cultură. Știu drumul de când eram copil. Îl știu cu ochii închiși — bălțile de după ploaie, mirosul de motorină de la ”căruțele” care mai ajung uneori, vocea vânzătoarelor care strigă prețuri către nimeni în particular și către toți în același timp.

Dar azi dimineață, ceva e diferit.

La primul colț de stradă, un bărbat pe care nu-l cunosc ridică privirea din telefonul lui și îmi spune: „Bună ziua. Mergem la legume?".

Mă opresc. Îl privesc. Nu-l recunosc.

„De unde știi?" îl întreb.La piata toti stiu - Metaforă pentru navigarea pe internet fără protecție - Articol din seria „Păreţii au urechi şi fereştile ochi“

„Mergi în fiecare sâmbătă", spune el simplu. „De obicei iei roșii, castraveți dacă sunt buni, uneori brânză de la femeia din colțul al doilea. Iei mai puțin când ești la sfârșit de lună. Ești la sfârșit de lună acum."

Înghit în sec și plec mai departe fără să răspund. La colțul următor, o femeie cu un carnețel în mână mă salută înainte să apuc să o privesc: „Știm că ai tensiune, domnule Petru. Femeia de la brânzeturi v-a spus că luați fără sare."

La intrarea în piață, un bărbat cu vestă portocalie mă oprește politicos: „Avem ofertă specială la suplimente pentru coloană. Știm că stați mult la birou."

Mă întorc acasă. Nu am mai cumpărat nimic.


Aceasta este o ficțiune. Nu există oameni cu carnețele la colțurile străzilor din Botoșani ci o complexitate de interese dar în limitele bunului simț.

Dar există browsere.

Și browserul tău, în configurarea sa implicită, face exact ce am descris mai sus — cu o singură diferență: o face invizibil, fără să te anunțe, și vinde informațiile adunate înainte să ajungi tu acasă.

Citește mai mult: Metaforă pentru navigarea pe internet fără protecție
Recomandat

Ultimele zile ale rețelelor sociale

Petru Cojocaru Platforme sociale Disponibil:  English (United Kingdom)  19 Septembrie 2026 Accesări: 1118 22 Minute de citire

Ultimele zile ale rețelelor sociale. Sau: ce am văzut eu de la fereastra mea din Botoșani


Tatăl meu a murit fără să fi avut vreodată un cont pe Facebook.

Nu din principiu, nu din vre­o convingere. Pur și simplu n-a apucat, sau n-a simțit nevoia — era un om care rezolva lucrurile față în față, cu mâna pe cheie de șaisprezece, cu privire directă și cu cuvântul dat care ținea loc de contract. Mecanicii din generația lui nu aveau nevoie de „prezență online". Aveau ceva mai solid: reputație de cartier, construită deceniu după deceniu, din muncă bine făcută și din gura omului.

Mă gândesc la el acum când deschid telefonul și văd ce s-a ales de rețelele sociale în care am crezut, un timp, că poate fi vorba de ceva real.

Nu mai e.


Feedul ca deșert vizual

Dimineața, înainte să se trezească băiatul și înainte să-mi fac cafeaua, intru pe telefon printr-o inerție pe care n-o mai controlez bine. E un reflex muscular mai mult decât o intenție. Deget pe ecran, scroll, scroll. Ceea ce văd seamănă cu un covor rulant care transportă marfă identică, reampachetată în ambalaje ușor diferite: zece postări cu același portret de stoc și același „click aici pentru ceva gratuit", trei replici de la avatare filtrate cu același buze umflate artificial care mă trimit spre „conținut exclusiv", o reclamă la un card de crypto cu cashback, un clip de fotbal în care jucătorii se mișcă strâmb, ca niște păpuși cu sfori prost calibrate.

Între ele, rar, câte ceva uman. Un prieten din liceu care a postat o fotografie cu grădina lui. Un vecin care anunță că și-a schimbat mașina. O cunoștință din domeniu care scrie ceva despre un proiect. Aceste fragmente de viață reală se înec în ocean de conținut produs de algoritmi, de boți și de oameni care s-au adaptat atât de bine la logica mașinilor încât nu mai știi unde se termină persoana și unde începe automatizarea.

Asta suntem acum: conținut între conținuturi.

Rețelele sociale au fost construite pe o promisiune romantică: să-ți vadă nunta prietenii care nu pot veni, să știe bunicii că nepoata a mers prima dată la grădiniță, să rămână în legătură oameni pe care distanța i-ar fi pierdut altfel. A funcționat, un timp. Am și eu amintiri din 2009-2010 când Facebook părea o piață de provincie — aglomerată, zgomotoasă, dar cu fețe cunoscute, cu conversații reale, cu o anumită căldură comunitară pe care nu o puteai fabrica.

S-a dus.

Ceea ce a rămas e un deșert vizual cu oaze false.

Citește mai mult: Ultimele zile ale rețelelor sociale
Recomandat

Tata repara motoare. Eu repar site-uri. Nici unul dintre noi n-a știut că suntem urmăriți

Petru Cojocaru Navigator ≠ intimitate 18 Septembrie 2026 Accesări: 1120 22 Minute de citire

Era liber în ignoranța mașinilor față de el. O libertate pe care nu a conștientizat-o niciodată, pentru că nu a existat momentul în care să-i fie luată.


Notă de autor:  Articol din seria „Păreţii au urechi şi fereştile ochi“ — texte personal-confesionale despre tab, supraveghere și intimitate digitală, publicate săptămânal pe cojocarupetru.info. Redactarea a beneficiat de asistență editorială, conform politicii mele declarate de transparență. Amintirile, paralelismele și argumentul central îmi aparțin în întregime.


Atelierul

Îmi amintesc mirosul înainte de orice altceva.Tata repara motoare. Eu repar site-uri. Nici unul dintre noi n-a știut că suntem urmăriți - Articol din seria „Păreţii au urechi şi fereştile ochi“

Ulei de motor amestecat cu ceva metalic, acid, cald — un miros pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri altundeva și pe care nu știu să-l descriu decât prin locul în care l-am simțit. Atelierul tatălui meu. Un spațiu îngust, mai înalt decât era lat, cu unelte agățate pe pereți în ordine pe care numai el o știa, cu o lampă de lucru care atârna prea jos deasupra bancului și cu un radio vechi care scotea muzică sau știri, indiferent de anotimp.

Tata era mecanic. Nu mecanic-brand, nu mecanic-certificat-european, nu mecanic-cu-program-și-facturi. Mecanic în sensul cel mai direct și mai nespeculativ al cuvântului: un om care înțelegea mașinile din interior, care punea mâna pe ele și știa. Nu dintr-un manual — sau nu numai dintr-un manual. Din ceva mai greu de articulat. Din acumulare de greșeli corectate, din ore de ascultare a sunetelor pe care le scot motoarele când nu sunt bine, din cunoaștere corporală a materialelor și a limitelor lor.

Îl vedeam diagnosticând. Cineva aducea o mașină, el ridica capota, asculta câteva secunde, atingea câte ceva, și după asta știa. Nu întotdeauna imediat, nu întotdeauna fără ezitare — dar știa în felul în care știi ceva pe care l-ai trăit, nu în felul în care știi ceva pe care l-ai citit.

Mașinile nu-l vedeau pe el. Nu în niciun sens mai bogat decât cel pur mecanic — el acționa asupra lor, ele răspundeau, și asta era tot schimbul. Nu existau senzori care să transmită undeva cât timp a petrecut el aplecat sub capotă. Nu existau sisteme care să înregistreze câte rotații pe minut a dat unui șurub sau în ce ordine a desfăcut piesele. Nu existau baze de date care să coreleze mâinile lui cu ale altor mecanici și să-i evalueze eficiența.

 

Citește mai mult: Tata repara motoare. Eu repar site-uri. Nici unul dintre noi n-a știut că suntem urmăriți
Recomandat

În 1997, calculatorul nu mă vedea pe mine. Azi, mă cunoaște mai bine decât vecinii

Petru Cojocaru Navigator ≠ intimitate 18 Septembrie 2026 Accesări: 244 17 Minute de citire

„Păreţii au urechi şi fereştile ochi“(Ion Creangă -Capra cu trei Iezi)

O instituție publică din Botoșani care oferea cursuri, 1997, două calculatoare funcționale, unul stricat-desfăcut, MS-DOS, sentimentul că mașina e oarbă și ascultătoare. Contrapunct: ce înseamnă să deschizi un tab în 2026, câte sisteme te identifică înainte să tastezi primul cuvânt. Confesional, fără nostalgie falsă — nostalgia e folosită ca instrument de contrast, nu ca refugiu.


Notă de autor: Acest articol introductiv face parte din seria „Păreţii au urechi şi fereştile ochi“— texte personal-confesionale despre tab, supraveghere și intimitate digitală, publicate săptămânal pe cojocarupetru.info. Redactarea a beneficiat de asistență editorială, conform politicii mele declarate de transparență. Argumentul central și toate amintirile personale îmi aparțin în întregime.În 1997, calculatorul nu mă vedea pe mine. Azi, mă cunoaște mai bine decât vecinii - Articol din seria „Păreţii au urechi şi fereştile ochi“


O instituție publică, iarna lui '97

Era iarnă și mirosea a tutun rece și a hârtie veche.

O instituție publică din Botoșani ocupă o clădire cu pretenții, pe o stradă care și ea are pretenții, undeva în centrul unui oraș care, în 1997, se chinuia să înțeleagă ce înseamnă economia de piață. Eu aveam — n-are rost să mă prefac că am uitat — vârsta la care crezi că tot ce nu înțelegi e o promisiune, nu o amenințare. Și nu înțelegeam aproape nimic din ce se întâmpla în sala aceea.

Două calculatoare. Asta era toată infrastructura digitală accesibilă unui tânăr din Botoșani care voia să învețe ceva despre mașinile astea noi. Două calculatoare, un instructor care venea când putea, un curs de două săptămâni intitulat, cu o gravitate copleșitoare, „Operator PC IBM", și un ecran negru cu text verde care îți cerea comenzi ca un funcționar de la ghișeu.

MS-DOS nu era prietenos. Nu voia să te placă, nu voia să-ți facă viața ușoară, nu voia să ghicească ce gândești. Îi dădeai o comandă exactă — dir, copy, del — și el o executa exact. Nimic mai mult. Dacă greșeai sintaxa, nu te corecta politicos, nu-ți oferea sugestii, nu-ți explica unde ai dat-o în bară. Îți afișa un mesaj de eroare sec și te lăsa să te descurci.

Acesta era, fără să știu atunci, primul și cel mai clar contract pe care l-am încheiat cu o mașină: eu îți spun ce să faci, tu faci, niciuna dintre noi nu știe nimic despre cealaltă în afara acestui schimb.

Instructorul a plecat după două săptămâni. Eu am rămas. Nu oficial — dar sala era deschisă, calculatoarele erau acolo, și nimeni nu părea deranjat de prezența unui tânăr care venea în fiecare zi și bătea taste. Vreo șase luni. Poate mai mult. Memoria îmbătrânește și ea, și nu mai știu exact când s-a terminat — știu doar că la un moment dat am încetat să mai am nevoie să merg acolo.

MS-DOS m-a învățat ceva pe care nu l-aș fi putut formula atunci: că o mașină poate fi un instrument pur. Că există o relație în care puterea curge într-o singură direcție — tu ești subiectul, mașina e obiectul, și asta e tot.

N-am bănuit nicio clipă că această relație va fi inversată complet în mai puțin de trei decenii.

Citește mai mult: În 1997, calculatorul nu mă vedea pe mine. Azi, mă cunoaște mai bine decât vecinii
Recomandat

Întotdeauna monitorizabile. Întotdeauna. Guvernanță AI Versiunea 3 deja există.

Petru Cojocaru AI - o unealtă Disponibil:  English (United Kingdom)  15 Septembrie 2026 Accesări: 1931 62 Minute de citire

Mediile periculoase sunt întotdeauna monitorizabile. Întotdeauna.

Despre mitul că o rețea de inteligență artificială periculoasă nu poate fi supravegheată — și despre momentul în care am început să mă deranjeze profund această afirmație. Perspectiva mea nu este perfectă din datele publice,  după o analiză structurală subiectivă dezvolt o părere că

„Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare„(Ecleziast, Solomon)


Tatăl meu a fost mecanic. Nu un personaj romantic dintr-un roman, cu mâinile pline de ulei și privirea pierdută în zare — un om real, dintr-un orășel de provincie românesc, în anii '80 și '90, care lucra la motoare ținute laolaltă pe jumătate prin ingeniozitate și pe jumătate printr-o disperare tăcută, specifică comunismului târziu și haosului imediat care i-a urmat. A murit înainte să pot să-i pun toate întrebările pe care acum mi-aș fi dorit să i le fi pus. Dar un lucru am absorbit, fără să-l articulez atunci, privind cum lucra: nu pui mâna pe ceva periculos fără să decizi mai întâi cum vei ști ce face acel ceva.

El monitoriza. Orice mecanic o face. Nu cu dashboarduri sau telemetrie sau clasificatoare de machine learning — cu mâinile pe metal, cu urechea la bloc, cu nasul citind eșapamentul, părea că joacă o scenetă de teatru uneori, cred că o făcea intenționat pentru a simula că știe dar nu e sigur. Instrumentele erau primitive. Angajamentul epistemologic era absolut. Nu pornești un sistem periculos și ridici apoi din umeri spunând: Nu am cum să știu ce se întâmplă înăuntru.

M-am gândit mult la tatăl meu în ultima vreme. Nu din cauza durerii — deși durerea e mereu acolo, ambientală și surdă, ca o radiație de fond — ci din cauza unui lucru pe care îl aud mereu de la oameni care lucrează în laboratoarele de inteligență artificială. Ceva care, cu cât îl examinez mai mult, cu atât mă tulbură mai tare. Ceva la care am ajuns, în cele din urmă, să cred că nu e doar greșit, ci e greșit într-un mod care contează enorm.

Afirmația e aceasta: că atunci când rulezi o rețea care efectuează experimente periculoase — un sistem AI de frontieră, operând la limita capabilităților sale, făcând lucruri care ar putea cauza prejudicii — nu poți monitoriza în mod semnificativ acel mediu. Că supravegherea, în astfel de condiții, este tehnic imposibilă sau atât de compromisă încât nu valorează nimic. Că black box-ul, la un anumit prag de pericol și capabilitate, este cu adevărat impenetrabil.

Am auzit variații ale acestei afirmații de la angajați ai laboratoarelor AI. Am citit-o în declarații publice, în lucrări de cercetare cu o formulare academic-prudentă, în discursul semi-public care circulă la conferințe și în firele de comentarii ale forumurilor de specialitate. A dobândit textura înțelepciunii primite — una dintre acele lucruri pe care le spun oamenii serioși pentru a semnala că înțeleg complexitatea reală a problemei, că nu sunt optimiști naivi care cred că siguranța e ușoară.

Și trebuie să spun asta clar: nu este adevărat. Nu a fost niciodată adevărat pentru niciun sistem periculos pe care omenirea l-a construit și pe care a ales să îl ia în serios. Iar faptul că este afirmat — repetat, de oameni cu expertiză genuină și autoritate instituțională — este ceva ce trebuie să examinăm cu grijă considerabilă.

Citește mai mult: Întotdeauna monitorizabile. Întotdeauna. Guvernanță AI Versiunea 3 deja există.
Recomandat

Democratizarea puterii militare - proliferarea armelor ieftine

Petru Cojocaru Similarități Istorice Disponibil:  English (United Kingdom)  13 Septembrie 2026 Accesări: 1688 36 Minute de citire

Războiul ieftin. Cum au schimbat dronele regulile.

Sun Tzu explică foarte clar regulile militare în funcție de raportul numeric dintre armate și subliniază că un atac direct necesită o superioritate numerică semnificativă pentru a garanta succesul fără pierderi distructive. Drona anulează practic această regulă.


Există un moment în care o tehnologie nu mai este o noutate — devine infrastructura realității. Internetul a trecut prin acest prag undeva prin anii 2000. Smartphone-ul, prin 2012. Drona militară îl trece acum, în fața ochilor noștri, în timp ce noi urmărim filmulețe cu explozii pe TikTok și ne minunăm de precizia pixelilor, fără să înțelegem cu adevărat ce se schimbă sub suprafața imaginii.

Ce se schimbă este simplu și brutal: războiul s-a ieftinit. Nu în sens uman — moartea rămâne la fel de definitivă și de scumpă pentru familie și cel care o suferă. Dar în sens industrial, logistic, economic — un actor cu câteva mii de dolari poate astăzi să distrugă un tanc de cinci milioane, o navă militară de douăzeci de milioane, o baterie de apărare antiaeriană de sute de milioane. Raportul clasic dintre cost și efect, pe care marile puteri militare l-au folosit ca argument pentru supremația lor, s-a inversat. Și această inversare nu e o anecdotă de știință militară. E un eveniment geopolitic, economic și moral de primul rang, cu consecințe pe care generația voastră le va trăi direct.

Articolul de față încearcă să desfacă firul acestei transformări, strat cu strat: de la istoria scurtă a dronelor militare, la economia absurdă a interceptării, la implicațiile pentru state mici, actori non-statali, pentru dreptul internațional și pentru întrebarea de fond — ce fel de lume construim când înarmarea devine accesibilă oricui are o cartelă bancară și o conexiune la internet?

Citește mai mult: Democratizarea puterii militare - proliferarea armelor ieftine
  1. Pamfletul Agrarian Justice, o sumă anuală acordată tuturor cetățenilor care împlineau 21 de ani
  2. Promisiunea suspectă a redistribuirii minimale a venitului - UBI
  3. Patru ecuații pe care tatăl meu nu le-a știut și prețul pe care l-am plătit amândoi
  4. Cifrele unui dezastru anunțat
  5. Familia - o instituție sacră, invizibilă în media locală
  6. Paradoxul accelerării: de ce mașina nu poate fi măsura lucrurilor
  7. Experiența utilizatorului din MS-DOS la Algoritmul Complex AI
  8. Arhitectura Iluziei: Halucinația configurabilă și criza supervizării
  9. Securitate, suveranitate digitală și România ca martor
  10. Achizițiile deconspiră tehno-feudalismul, probleme sistemice și vulnerabilitatea geopolitică
  11. Statul, Compania și Organizația Criminală: Granițe Tot Mai Neclare
  12. Un ghid de supraviețuire pentru utilizatorul român în ecosistemul AI defectuos
  13. Europa vs. Silicon Valley — Regulamentul AI Act, Suveranitatea Digitală și Standardele de Adevăr
  14. Miza Vieții
  15. Citatul Care Nu Există
  16. Lingușitorul Digital — RLHF, Acordul Calibrat Matematic și Prețul Adevărului
  17. Vocea Autorității — Cum un Model Știe Totul și Nu Știe Nimic
  18. Juggernautul - Modernitatea și consecințele ei, infrastructuri digitale concurente
  19. Camera închiriată și regulile proprietarului: iobăgia digitală a Europei și trezirea târzie
  20. Găurile de gloanțe pe care tot le blindezi: De ce repeți, în continuare, greșeala lui Abraham Wald
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
Pagina 1 din 5
  1. Sunteți aici:  
  2. Acasă

Categorii Blog

  • Stiință și civilizație (25)
  • Navigator ≠ intimitate (3)
  • Google (24)
  • Similarități Istorice (30)
  • Despre Botoșani (20)
  • Realizare site (26)
  • Dezvoltare personală (48)
  • AI - o unealtă (29)
  • Marketing online (25)
  • Cybersecurity (21)
  • Optimizare SEO (17)
  • Advertoriale (4)
  • Platforme sociale (10)
  • Creare plugin (5)

Ultimile articole

  • Ce numeri și ce nu: primul an altfel trăit și scaunul galben 13 Noiembrie 2026
  • Șezătoarea, răvașul și toboșarul: strategii fără buget și greșelile care fac monolog din sinceritate 13 Noiembrie 2026
  • Nouăzeci de secunde și o tocmeală de comitet: micro-drama, încrederea lentă și ce poți face de mâine 13 Noiembrie 2026
  • Ce a învățat Asia despre omul mic: nano, nu macro; un singur canal, nu cinci 13 Noiembrie 2026
  • Bate fierul cât e cald: prospețimea, mențiunea fără link și scurtăturile care sunt capcane 13 Noiembrie 2026
  • Patru porți de lângă poarta mare: Reddit, lista, video și locul pierdut din pagina întâi 13 Noiembrie 2026
  • Urma de pe uliță: unde trebuie să-ți apară numele ca să te creadă și mașinile 13 Noiembrie 2026
  • Gura satului hotărăște: autoritatea de domeniu nu e un scor, ci o învoială între surse 13 Noiembrie 2026
  • Am scris adevărul într-o sală goală. De ce nu mă citează nimeni: nici Google, nici ChatGPT 13 Noiembrie 2026
  • Mi-am recunoscut limitele 20 Octombrie 2026
  • Despre întrebarea dacă niște formate comune pot reduce fragmentarea internetului 20 Octombrie 2026
  • Absența unei dovezi nu e dovada absenței 20 Octombrie 2026
  • E Markdown mai bun? 20 Octombrie 2026
  • Curățenia din atelier nu ține loc de lacăt 20 Octombrie 2026
  • Monopolul de la răscruce se destrăma. Și, pe măsură ce se destrăma, lumea începuse să-l iubească 17 Octombrie 2026
  • RAFTUL DE MIJLOC 13 Octombrie 2026
  • Cine este în centrul acestui structuri care se proiectează? 09 Octombrie 2026
  • Putrezirea nu face zgomot 09 Octombrie 2026
  • Ce întrebi când ți se promite totul 09 Octombrie 2026
  • Unealta nu a hotărât niciodată singură 09 Octombrie 2026
  • Decizia fără nimeni care să răspundă 09 Octombrie 2026
  • Contractul de zece ani și cheia pe care o ține altcineva 09 Octombrie 2026
  • Frica a fost mereu primul argument 09 Octombrie 2026
  • Mărirea care nu a venit 09 Octombrie 2026
  • Panoul din stânga, panoul din dreapta 09 Octombrie 2026
  • Norul are adresă 09 Octombrie 2026
  • Povestea e mai ieftină decât dovada 09 Octombrie 2026
  • Dovada vine mereu după pagubă 09 Octombrie 2026
  • Cine bea apa de după fabrică? 09 Octombrie 2026
  • Spărgătorii de mașini nu urau mașinile ci faptul că producția a crescut, iar salariile nu - Luddiții 09 Octombrie 2026
Astăzi: 1
Yesterday: 51
Săptămâna asta: 168
Last Week: 386
Luna asta: 1,512
Last Month: 3,658

Login Form

  • Creaţi un cont
  • Ați uitat utilizatorul?
  • V-ați uitat parola?
© 2026 Absolut Web Expert SRL CUI 36246651 info()cojocarupetru.info Tel. 0741 439 060
| Jurnalism literar local augmentat cu AI |
  • Cookie
  • Utilizare AI
  • Condiții
  • Confidențialitate
  • Strategia SEO
  • Politica AI
  • Traducere
  • GDPR
  • On/Off
  • Înregistrare
  • Navigator ≠ intimitate
  • Realizare Site
  • Despre Botoșani
  • Stiință și civilizație
  • Dezvoltare Personală
  • AI - o Unealtă
  • Marketing
  • Google
  • Optimizare SEO
  • Platform Sociale
  • Cybersecurity
  • Similarități Istorice
  • Advertoriale
  • Căutare
  • Creare plugin