Ideea care se conturează, dincolo de poveste și dincolo de intuițiile personale, este una rece și economică: nu cantitatea de muncă face diferența, ci modul în care este distribuită.
Mă gândesc la mâinile tatălui meu. Nu știu de ce încep de acolo, dar acolo mă duc de fiecare dată când vreau să înțeleg ceva despre munca reală — despre ceea ce înseamnă să știi, cu adevărat să știi, să faci un lucru. Mâinile lui aveau o textură pe care nu am putut-o uita niciodată, deși am încercat. Nu pentru că ar fi fost urâte — dimpotrivă — ci pentru că aveau în ele ceva ce eu nu am, ceva ce mă intimidează și acum, la vârsta mea, când ar trebui să fi depășit genul acesta de comparații. Erau mâini de mecanic. Crăpate la articulații, cu unghii pe care nicio cantitate de săpun nu le putea readuce la albul pe care îl au mâinile unui om de birou. Negrul uleiului de motor se instala acolo ca o a doua piele, mai veche și mai adevărată decât prima.
Tata știa să facă de toate.
Repara mașini, evident — asta era meseria lui, atelierul din Botoșani unde mirosea a ulei ars și a metalul cald al motorului răcit după drum lung. Dar repara și acoperișul când ploua înăuntru, și instalația electrică când scurtcircuita, și cizmele de cauciuc ale vecinului, și televizorul alb-negru, și bicicleta mea cu trei viteze pe care o stricam în fiecare vară cu același entuziasm sistematic. Nu refuza niciodată. Asta era mândria lui — că nu există nimic pe lumea asta pe care să nu poată să-l facă, să-l dreagă, să-l readucă la starea în care trebuia să fie.
Și eu l-am admirat pentru asta. Sincer, fără rezerve, cu acea admiraţie fără fisuri a unui copil care nu a văzut încă destulă lume.
Acum am patruzeci de ani și înțeleg altceva.
Înțeleg că tata era epuizat. Nu mă întreba nimeni asta pe-atunci și nu mi-am pus singur întrebarea — copiii nu văd oboseala părinților, sau o văd și aleg să n-o numească, pentru că a o numi ar însemna să o facă reală. Dar oboseala era acolo, în felul în care se ridica de la masă și se ducea direct în atelier după cină, în felul în care ziua lui de odihnă nu era niciodată cu adevărat odihnă, pentru că cineva venea întotdeauna cu câte ceva de reparat, și el nu putea refuza, pentru că a refuza ar fi însemnat să spui că nu știi — iar asta era de neconceput.
Știa să facă de toate. De asta nu se putea opri niciodată.
Nu mă refer doar la oboseala fizică, deși era și aceea. Mă refer la ceva mai adânc, mai greu de articulat: omul care face de toate devine, în timp, prizonierul propriei competențe universale. Toată lumea știe că poți. Toată lumea vine. Tu nu poți refuza, pentru că refuzul ar trebui să vină din neputință, nu din alegere — și să alegi să nu faci ceva ce știi să faci ți se pare, undeva în miezul tău, o formă de lașitate.
Asta e capcana. Și cultura noastră a construit-o cu mâna ei, cu grijă, pe parcursul a sute de ani, și a numit-o virtute.
- Petru Cojocaru
- Dezvoltare personală
- Accesări: 44
Citește mai mult:Nu ești independent când faci de toate. Ești singur
