Dimineața asta am recitit un email pe care îl trimisesem acum trei săptămâni unui director de școală din Dorohoi. Era marți, cred, sau miercuri — nu mai știu sigur, zilele se confundă în perioadele când lucrez mult și dorm prost — și stăteam la birou cu cafeaua lângă tastatură, Gri(pisica) dormea ghemuit pe scaunul din colț, și afară ploua cu o ploaie măruntă, insistentă, de octombrie, genul de ploaie care nu deranjează dar nici nu te lasă să uiți că există.
Emailul era bun. Chiar era bun. Îl scrisesem cu atenție, îl revizuisem de două ori, adăugasem o referință la un proiect specific al școlii pe care îl găsisem pe site-ul primăriei, formulasem propunerea clar, pusesem CTA-ul la locul potrivit. Toate regulile respectate. Tot ce știam că funcționează, aplicat corect.
Nu primisem niciun răspuns.
Și în dimineața aia, în loc să trec mai departe cum fac de obicei — pentru că de obicei treci mai departe, pentru că dacă nu treci mai departe te blochezi și nu mai faci nimic — m-am oprit și mi-am pus o întrebare pe care, mi-am dat seama pe loc, nu mi-o pusesem niciodată cu adevărat înainte.
Nu ”De ce?” nu a răspuns el.
Ci ”Ce știam eu?” despre el când am scris și ”Care este contextul?” sau piața locală.
- Petru Cojocaru
- Marketing online
- Accesări: 17
Citește mai mult:Am trimis mii de mesaje. Niciodată nu m-am întrebat ”Cui?” și ”În ce context este?”

