E aproape zece dimineața într-o clasă a zecea din centrul Bucureștiului. Pe tablă, versuri din "Omul sfâșiat" – "Sunt un om sfâșiat de limite" – dar privesc fețele tinerilor și văd o altă sfâșiere, mai subtilă, mai invizibilă. Mâinile lor se mișcă involuntar spre buzunare, ca într-un reflex automat pe care nici ei nu-l mai observă. Ochii sunt prezenți, dar privirea e absentă, deplasată undeva în spațiul digital paralel care acum îi definește mai mult decât această clasă cu mirosul ei de cretă și feronerie veche. Le vorbesc despre fragmentarea sinelui la Blaga, dar îmi dau seama că trăiesc o fragmentare infinit mai radicală decât cea pe care poetul și-o putea imagina în 1933.
Nu e vorba doar despre limite filozofice – e vorba despre un creier antrenat să sară din stimul în stimul, incapabil să locuiască într-o idee mai mult de câteva secunde. Această introducere nu este un pamflet împotriva tehnologiei, nici un discurs nostalgic despre „vremurile bune". Este o invitație la o conversație incomodă dar necesară despre ceea ce se întâmplă cu arhitectura fundamentală a atenției umane în era dispersiei digitale. Pentru că, după aproape două decenii de experiență în educație și cercetare, am ajuns la o concluzie tulburătoare: nu mai predăm doar știință sau literatură – predăm și capacitatea de a fi prezent. Și aceasta din urmă devine tot mai dificilă.
Creierul adolescent pe care îl privesc astăzi în clasă nu este același cu cel pe care l-am întâlnit acum cincisprezece ani. Nu e doar o metaforă pedagogică sau o exagerare didactică – este o realitate neurologică documentată. Neuroplasticitatea, acea proprietate magnifică a creierului de a se remodela în funcție de experiență, lucrează acum împotriva concentrării profunde. Fiecare swipe, fiecare notificare, fiecare clip de treizeci de secunde nu doar întrerupe gândirea – o remodelează la nivel sinaptic.
Când un tânăr de șaisprezece ani îmi spune că "nu poate" citi mai mult de două pagini dintr-un roman fără să simtă nevoia fizică să verifice telefonul, nu e vorba despre lipsă de voință. E vorba despre un creier care și-a reconstruit sistemele de recompensă în jurul unor stimuli rapizi, fragmentați, constanți. În acest capitol, vom coborî sub suprafața comportamentului observabil și vom înțelege ce se întâmplă efectiv în structurile neuronale. Vom explora cum economia atenției – acel sistem în care timpul mental devine cea mai valoroasă marfă – a transformat creierul din proprietar al propriilor resurse cognitive în piață deschisă pentru cei mai agresivi licitatori. Vom descoperi că multitasking-ul, departe de a fi o super-putere, este un mit costisitor, iar prețul invizibil al schimbării constante a focarului atenției se numărește în energie cognitivă risipită și în incapacitatea crescândă de a susține gândirea complexă.
Experiențele personale și mărturiile profesorilor sunt convingătoare, dar știința cere mai mult. Și știința răspunde. În ultimii zece ani, corpusul de cercetare privind efectele utilizării intensive a social media asupra cognției adolescente a crescut exponențial, iar concluziile sunt remarcabil de consistente. Meta-analizele care agregă zeci de studii individuale arată corelații semnificative între timpul petrecut pe platformele sociale și scăderea performanței academice, în special la sarcinile care necesită gândire critică și concentrare susținută. Studiile longitudinale, care urmăresc aceiași subiecți de-a lungul anilor, ne arată că nu e vorba despre o simplă asociere – există indicii puternice ale cauzalității. Neuroimagistica, prin scanările cerebrale funcționale, ne dezvăluie ceva fascinant și îngrijorător: creierele adolescenților utilizatori intensivi de social media arată patterns diferite de activare în regiunile responsabile de controlul atenției și funcțiile executive. Dar acest capitol nu este doar o paradă de statistici și p-values. Vom examina critic această cercetare – limitările ei, întrebările nerezolvate, zonele de incertitudine. Vom distinge între corelație și cauzalitate, între efecte pe termen scurt și restructurări pe termen lung.
Am început să colectez mărturii ale colegilor profesori acum trei ani, întâi informal, apoi sistematic. Ce am descoperit m-a tulburat profund: există un consens aproape universal, care traversează continente, sisteme educaționale și culturi pedagogice diferite. De la o profesoară de liceu din Finlanda până la un coleg din Singapore, de la universitățile americane până în sălile de clasă din Argentina – povestea este aceeași, spusă în limbi diferite dar cu o consecvență alarmantă. "Nu mai pot preda Dostoievski", îmi spunea o colegă de la Facultatea de Litere.
"Nu pentru că studenții nu sunt inteligenți, ci pentru că arhitectura atenției lor nu mai poate susține efortul de a rămâne cu Raskolnikov timp de șase sute de pagini." Un profesor de matematică din Norvegia îmi descria cum elevii săi, capabili să rezolve probleme complexe în module scurte, se blochează complet când problema necesită menținerea a trei-patru concepte în memoria de lucru simultan pentru mai mult de zece minute. În acest capitol, dau voce acestor experiențe. Nu pentru a plânge vremurile trecute sau a demoniza generația digitală, ci pentru a înțelege, prin ochii celor care stau zilnic în prima linie educațională, cum arată efectiv criza atenției.
Există un tip de pierdere care nu apare în statisticile PISA și nu se măsoară prin teste standardizate, dar care mă preocupă poate mai profund decât scăderea performanței academice. Este pierderea capacității de a locui în plictiseală – acea stare aparent neproductivă din care, paradoxal, se naște cea mai autentică creativitate. Când fiecare secundă goală este imediat umplută cu scroll-ing, când absența stimulării devine insuportabilă, unde mai rămâne spațiul pentru gândirea care rătăcește, pentru asociațiile neașteptate, pentru acea reverie productivă pe care William James o numea "stream of consciousness"? Un student de douăzeci de ani îmi mărturisea recent că ultima dată când s-a plictisit cu adevărat – acea plictiseală profundă, fără scăpare imediată – era copil, în vacanță la bunici, fără internet. "Și atunci", spunea el, "mi-am inventat universuri întregi în cap. Acum, nici nu știu dacă aș mai putea." Acest capitol explorează pierderile care nu apar în rapoartele educaționale: moartea contemplației, erodarea empatiei narrative care vine din cufundarea în romane lungi, disparitia gândirii lente și deliberative în favoarea reflexelor cognitive rapide.
Algoritmii de engagement reprezintă o inovație tehnologică fascinantă care, prin design-ul lor fundamental orientat spre maximizarea profitului, creează o tensiune inevitabilă între eficiența economică și bunăstarea civică, transformându-se dintr-o unealtă de utilitate într-un mecanism de captivare care erodează capacitatea noastră de atenție deliberată și conexiune autentică, chiar recent legiferată impunând restricții pentru minori ”dependență social-media” este o boală a acestei generații. Vezi ideile de Cuprins, menționez că este în dezvoltare subiectul, adică în lucru. Titlu scurt sugerat de un amic, O colecție de scrisori a tatălui către fiu - Neo la sfârșitul Matrix: "Unde mergem de aici nu este predeterminat. Viitorul nu este încă scris."
