Să vorbim despre prăpastia plăcută. Poate ți s-a întâmplat: intri pe un forum, într-un grup, într-un canal despre „orice", unde nimeni nu știe exact despre ce e vorba, dar toată lumea pare acasă. Postezi o poză cu cerul, cineva comentează despre astronomie, altcineva despre anxietate, iar conversația ajunge cumva la rețete de plăcintă. Nu ai înțeles cum, dar ai petrecut două ore acolo și simți că te-ai plimbat prin zece vieți diferite în același timp.
Asta e magia – și nebunia – grupurilor fără subiect impus. Sunt spațiile alea digitale unde regulile sunt atât de vagi încât practic nu există, dar unde totuși se întâmplă ceva. Ceva real, ceva ciudat, ceva care nu seamănă cu restul internetului ordonat în categorii și etichete.
Articolul ăsta e despre aceste spații ciudate. Despre cum funcționează când funcționează, despre cum se destramă când se destramă, și despre ce ne spun ele despre noi înșine – despre felul în care căutăm conexiuni, despre cum suportăm haosul, despre ce înseamnă să fii om pe un internet care vrea să te sorteze în foldere perfecte.
Am să-ți povestesc din ce am văzut, din ce am trăit, din ce am înțeles stând prin aceste harababuri digitale. Nu o să fie o pledoarie că dezordinea e mai bună decât ordinea, sau invers. O să fie mai degrabă o privire curioasă asupra unui paradox: cum naiba reușește haosul să construiască ceva?
- Petru Cojocaru
- Platforme sociale
- Accesări: 82

