Am început să colectez mărturii ale colegilor profesori acum trei ani, întâi informal, apoi sistematic. Ce am descoperit m-a tulburat profund: există un consens aproape universal, care traversează continente, sisteme educaționale și culturi pedagogice diferite. De la o profesoară de liceu din Finlanda până la un coleg din Singapore, de la universitățile americane până în sălile de clasă din Argentina – povestea este aceeași, spusă în limbi diferite dar cu o consecvență alarmantă. "Nu mai pot preda Dostoievski", îmi spunea o colegă de la Facultatea de Litere.
"Nu pentru că studenții nu sunt inteligenți, ci pentru că arhitectura atenției lor nu mai poate susține efortul de a rămâne cu Raskolnikov timp de șase sute de pagini." Un profesor de matematică din Norvegia îmi descria cum elevii săi, capabili să rezolve probleme complexe în module scurte, se blochează complet când problema necesită menținerea a trei-patru concepte în memoria de lucru simultan pentru mai mult de zece minute. În acest capitol, dau voce acestor experiențe. Nu pentru a plânge vremurile trecute sau a demoniza generația digitală, ci pentru a înțelege, prin ochii celor care stau zilnic în prima linie educațională, cum arată efectiv criza atenției.
Acestea nu sunt date statistice abstracte – sunt povești despre tineri strălуciți care nu își mai pot accesa propriul potențial cognitiv, despre frustrarea comună a elevilor care vor să se concentreze dar nu pot, despre anxietatea care apare în absența stimulării constante.
Acum trei ani am început să fac ceva neobișnuit: să-mi ascult cu adevărat colegii profesori. Nu doar în cancelarie, între două ore de curs, când toată lumea se plânge de oboseală. Ci cu atenție, cu curiozitate, ca un colecționar de povești care știe că fiecare detaliu contează. La început a fost întâmplător – o discuție la o cafea, un mesaj pe care mi-l trimitea cineva noaptea târziu, când nu mai putea să doarmă gândindu-se la clasa de a doua zi. Apoi am devenit mai sistematic. Am început să adun aceste mărturii ca pe niște pietre prețioase, fiecare cu forma și culoarea ei unică, dar toate reflectând aceeași lumină tulburătoare.
Ceea ce am descoperit m-a șocat nu prin diversitate, ci prin uniformitate. Există un consens aproape universal care traversează continente, sisteme de învățământ și culturi complet diferite. O profesoară din Finlanda – țara cu cel mai bun sistem educațional din lume, ne tot spun statisticile – îmi descrie exact aceleași probleme ca un coleg din Singapore, de cealaltă parte a planetei. Un instructor de la o universitate din California vorbește în aceiași termeni ca o învățătoare dintr-un sat din Argentina. Poveștile sunt spuse în limbi diferite, dar melodia e aceeași. Iar asta, mai mult decât orice studiu științific, m-a făcut să înțeleg că ne confruntăm cu ceva profund și global.
Acestea nu sunt plângeri ale unor oameni nostalgici care tânjesc după o epocă mai bună. Sunt observații clare ale celor care stau zilnic în prima linie, la un metru distanță de adolescenții din ziua de azi, și văd exact ce se întâmplă în spatele ochilor lor când încearcă să se concentreze. Nu vreau să transform aceste povești în date statistice abstracte sau în confirmări ale unor prejudecăți. Vreau doar să le dau voce, pentru că merită ascultate. Pentru că în ele se află și povestea voastră, a celor care citiți acum.
Nu mai pot citi Dostoievski: Moartea concentrării profunde
Maria predă literatura rusă la Facultatea de Litere. Are patruzeci și trei de ani și o pasiune pentru Dostoievski care îți aprinde ochii când vorbește despre Crimă și pedeapsă. În ultimii ani, însă, ceva s-a schimbat în felul în care își începe cursul despre romanul care a fascinat generații întregi.
"Nu mai pot preda Dostoievski așa cum trebuie", mi-a mărturisit într-o seară, la o conferință unde amândoi eram prea obosiți să mai fim politicoși și diplomatici. "Nu pentru că studenții mei nu sunt inteligenți – Doamne ferește, sunt poate mai deștepți decât eram eu la vârsta lor. Dar arhitectura atenției lor nu mai poate susține efortul de a rămâne cu Raskolnikov timp de șase sute de pagini."
Am întrebat-o ce înseamnă asta exact. Mi-a explicat că studenții ei citesc – și citesc chiar mult. Dar citesc altfel. Pot absorbi zeci de articole pe zi, pot parcurge sute de pagini de postări și comentarii. Însă capacitatea de a sta cu un personaj lună după lună, de a păstra în minte rețeaua complicată de relații și motivații, de a simți cum se adună tensiunea psihologică pagină cu pagină – asta aproape că a dispărut.
"Îmi spun că au citit cartea", continua Maria. "Și poate au citit-o, într-un fel. Dar când le cer să vorbească despre transformarea interioară a lui Raskolnikov, despre cum se schimbă gândirea lui între crimă și mărturisire, îmi dau seama că n-au fost acolo cu el. Au trecut prin carte ca prin peisajul de la fereastra unui tren de mare viteză – au văzut ceva, dar n-au locuit acolo."
Asta nu înseamnă că tinerii de azi sunt lipsiți de sensibilitate sau inteligență. Înseamnă că un anumit tip de concentrare – acea capacitate de a te scufunda într-un spațiu narativ complex și de a rămâne acolo suficient de mult încât să devină parte din tine – devine din ce în ce mai rară. E ca un mușchi care nu mai e antrenat.
Un profesor de matematică din Norvegia mi-a descris ceva similar, dar din perspectiva sa. "Elevii mei pot rezolva probleme complexe când sunt prezentate în module scurte, separate", îmi spunea printr-un mesaj lung, trimis la ora trei dimineața lui (ora patru după-amiaza pentru mine). "Dar când problema necesită să ții minte trei sau patru concepte simultan în cap, să le jonglezi timp de cincisprezece-douăzeci de minute pentru a vedea cum se leagă – acolo se blochează complet. Nu pentru că nu înțeleg conceptele individual. Ci pentru că memoria lor de lucru pare să aibă o rezistență scăzută."
Mi-a dat un exemplu: o problemă de geometrie care cere să aplici teorema lui Pitagora, să folosești proprietățile triunghiurilor asemenea și să integrezi rezultatele pentru a găsi aria unei figuri neregulate. Acum zece ani, spunea el, majoritatea elevilor puteau naviga prin acești pași, chiar dacă durează. Acum, după cinci minute, îl întreabă: "Nu putem să o facem mai simplu? Să o împărțim în părți separate?"
Problema nu e dorința de simplitate în sine. Problema e că gândirea profundă, cea care rezolvă probleme cu adevărat complicate – fie că e vorba de matematică, literatură sau înțelegerea relațiilor umane – nu funcționează pe module de cinci minute. Ea cere concentrare susținută, capacitatea de a tolera incertitudinea și confuzia temporară, de a păstra informații în cap suficient de mult încât minții tale să îi vină ideea care le conectează.
Generația rezumatelor: Când nuanța devine prea mult
Laura predă istorie la un liceu din Cluj. Îmi povestea despre o situație care a definit pentru ea exact despre ce vorbim când vorbim despre criza atenției.
"Le-am dat elevilor să citească un capitol despre Primul Război Mondial – treizeci de pagini, nu un tratat. A doua zi, la discuții, am observat că răspunsurile lor erau ciudat de similare. Toți foloseau aceleași formulări, aceleași exemple. M-am prins imediat: găsiseră un rezumat online. Nu l-au copiat pentru temă – ei chiar au citit rezumatul în loc de capitol."
Și aici vine partea interesantă. Când Laura i-a confruntat, nu au fost defensivi sau rușinați. Au fost sinceri: "Dar doamna, rezumatul conține toate informațiile importante. De ce să citim treizeci de pagini când putem afla esența în două?"
E o întrebare legitimă, de fapt. De ce să citești treizeci de pagini când există o versiune condensată? Pentru că, mi-a explicat Laura, istoria – ca și orice domeniu complex – nu e doar despre "informațiile importante". E despre nuanță, despre ambiguitate, despre înțelegerea faptului că același eveniment poate fi interpretat diferit, că motivațiile oamenilor sunt contradictorii, că adevărul istoric e aproape întotdeauna mai complicat decât pare la prima vedere.
"Rezumatul îți spune că Franz Ferdinand a fost asasinat și asta a declanșat războiul", continua Laura. "Dar cele treizeci de pagini îți arată cum Europa era deja un butoi cu pulbere, cum alianțele politice erau atât de complicate încât nimeni nu mai înțelegea exact cui îi datorează loialitate, cum teama și orgoliul național au transformat un asasinat într-o catastrofă continentală. Rezumatul îți dă scheletul. Cartea îți dă carnea, nervii, sângele – viața evenimentului."
Un coleg din Japonia mi-a descris exact același fenomen, dar într-un context complet diferit. Preda literatură japoneză clasică și se confrunta cu studenți care voiau să vadă adaptări cinematografice sau să citească versiuni condensate în loc de romane. "Le explic că Kawabata scrie despre lucruri pe care nu le poți rezuma – despre tăcere, despre ceea ce nu se spune, despre sentimentul care plutește între cuvinte. Dar ei vor să știe 'despre ce e vorba'. Vor povestea, nu atmosfera. Vor răspunsul, nu întrebarea."
Asta nu înseamnă că rezumatele sunt rele sau că versiunile scurte nu au locul lor. Înseamnă că devenim o cultură care confundă informația cu înțelegerea, care crede că a ști "despre ce e vorba" e același lucru cu a înțelege cu adevărat. E diferența dintre a ști că Beethoven a scris Simfonia a Noua și a asculta cu adevărat acele patruzeci și cinci de minute de muzică, lăsându-te transformat de ele.
Anxietatea absenței: Când liniștea devine insuportabilă
Andrei preda la o școală profesională din București. Nu e genul de profesor care se plânge ușor sau care dramatizează. De aceea, când mi-a povestit următorul episod, l-am ascultat cu atenție.
"Am organizat o oră de lectură tăcută – doar treizeci de minute în care fiecare să citească în liniște textul distribuit. Nimic complicat, nimic stresat. După șapte minute, o elevă și-a ridicat mâna și m-a întrebat dacă poate să meargă la baie. Am zis da. După alte trei minute, altcineva m-a întrebat când se termină activitatea. Apoi o altă elevă mi-a spus că 'nu se poate concentra în liniște'."
I-am cerut să dezvolte. Mi-a explicat că pentru mulți dintre elevii lui, liniștea nu e relaxantă – e anxioasă. Sunt obișnuiți cu un fundal constant de zgomot, notificări, activitate. Când totul devine liniștit și singurul lucru pe care trebuie să-l faci e să stai cu propriile tale gânduri și cu textul din față, apar într-o formă de panică blândă.
"Nu e doar despre telefon", preciza Andrei. "E despre faptul că au crescut într-o lume în care singurătatea și liniștea nu mai sunt stări normale. E întotdeauna ceva care se întâmplă, cineva cu care poți vorbi, ceva de văzut. Când elimini toate astea și rămâi doar cu tine și cu o pagină de text, simți cum îi crește anxietatea."
În psihologie, există un termen pentru asta: frica de a pierde ceva important – teama că în timp ce tu ești aici, cumva, undeva, se întâmplă ceva mai interesant, mai important, mai urgent. Pentru generația crescută cu telefoanele mereu la îndemână, această teamă nu e doar o senzație ocazională. E o stare permanentă, un zgomot de fundal mental care nu se oprește niciodată.
O profesoară din Spania mi-a descris cum studenții ei verifică telefonul chiar și când știu că nu așteaptă niciun mesaj important. "E un gest reflex", spunea ea. "Ca și când telefonul ar fi o extensie a corpului lor și trebuie verificat la fiecare câteva minute, precum respirația. Nu verifică pentru că așteaptă ceva anume. Verifică pentru că absența verificării e insuportabilă."
Impactul asupra învățării e profund. Concentrarea necesită nu doar prezența fizică, ci și prezența mentală. Necesită capacitatea de a sta cu o idee, de a o învârti în minte, de a tolera confuzia sau plictiseala temporară până când înțelegerea vine. Dar dacă mintea ta e mereu pregătită să sară la următoarea stimulare, dacă ai antrenat-o să nu tolereze niciodată absența activității – cum mai poți dezvolta această formă de răbdare cognitivă?
Paradoxul strălucitor: Note mari, gândire superficială
Poate cel mai desconcertant aspect al crizei atenției e că nu se reflectă întotdeauna în note. Elena, profesoară de biologie la un liceu de top din Iași, mi-a descris ceea ce numește "paradoxul performanței".
"Am elevi care iau note excelente", îmi spunea. "Memorează perfect pentru teste, răspund corect la întrebări, parcurg toată materia. Dar când îi întrebi ceva care necesită sinteză, legarea conceptelor din capitole diferite, gândire critică reală – acolo se vede golul."
Mi-a dat un exemplu concret: după ce au studiat despre celule, apoi despre genetică, apoi despre evoluție, le-a pus o întrebare care cerea să conecteze toate trei: "Cum anume mutațiile la nivel celular duc la schimbări evolutive în populații, și de ce unele mutații devin răspândite iar altele dispar?"
"E o întrebare care cere să iei informații din trei capitole diferite și să le țesi împreună", explica Elena. "Nu e dificilă, dacă ai înțeles conceptele. Dar necesită să stai, să gândești, să construiești un răspuns. Majoritatea elevilor mei – chiar și cei deștepți – au rămas blocați. M-au întrebat: 'În ce capitol e răspunsul?' Nu înțelegeau că răspunsul nu e într-un capitol. E în capacitatea lor de a lega capitolele."
Un profesor de filozofie din Canada mi-a descris același fenomen. Studenții lui pot enumera argumentele lui Platon, pot explica teoria ideilor, pot chiar să critice aspecte specifice. Dar când îi întreabă: "Ce ar spune Platon despre tehnologia modernă?", majoritatea nu știu de unde să înceapă. Pentru că asta cere să iei principii abstracte și să le aplici într-un context nou, să gândești cu filozoful, nu doar despre filozof.
"Sistemul educațional actual recompensează memorarea și reproducerea", continua profesorul canadian. "Iar elevii au devenit extraordinar de buni la asta. Pot învăța informații complexe, le pot reproduce la test, pot lua note mari. Dar gândirea – gândirea reală, care presupune sinteză, creativitate, aplicare în contexte noi – asta rămâne subdezvoltată."
Și iată ce e cu adevărat îngrijorător: majoritatea acestor elevi nu realizează că le lipsește ceva. Au note bune, profesorii îi laudă, părinții sunt mândri. Totul arată ca și cum ar fi "buni la școală". Doar că acea formă profundă de înțelegere, care transformă informația în înțelepciune, care face din învățare nu doar acumulare ci transformare – aceea lipsește din peisaj.
Concluzie: Când mărturiile devin oglindă
Aceste povești ale profesorilor nu sunt doar despre sistemul educațional. Sunt despre voi, despre mine, despre noi toți. Pentru că problema atenției nu se oprește la ușa clasei. Ea te urmărește acasă, în relațiile tale, în modul în care îți trăiești viața.
Când profesorii spun că nu mai pot preda Dostoievski, ei vorbesc de fapt despre ceva mai mare: despre pierderea capacității de a locui într-un spațiu mental suficient de mult încât să ne lăsăm transformați de el. Când vorbesc despre generația rezumatelor, vorbesc despre reducerea complexității lumii la sloganuri și titluri. Când descriu anxietatea absenței, vorbesc despre incapacitatea noastră tot mai mare de a fi prezenți în propriile noastre vieți.
Dar iată vestea bună, care parcurge ca un fir roșu toate aceste mărturii: profesorii nu au renunțat. Caută soluții, experimentează, își adaptează metodele. Pentru că știu ceva esențial: creierul e plastic, atenția poate fi antrenată, obiceiurile pot fi schimbate. Nu e prea târziu să recuperăm ceea ce am pierdut.
Soluția nu e să ne întoarcem într-o epocă fără tehnologie – asta nici nu e posibil, nici nu e de dorit. E să învățăm să trăim cu tehnologia fără să ne lăsăm definiți de ea. E să recâștigăm capacitatea de concentrare profundă, de gândire complexă, de prezență autentică. Nu pentru că ar fi o datorie morală, ci pentru că viața trăită cu atenție e pur și simplu mai bogată, mai profundă, mai satisfăcătoare decât viața trăită în fugă permanentă.
Povestea nu se termină aici, în clasă. Ea continuă cu voi, cu alegerile pe care le faceți în fiecare zi. Dar pentru a face acele alegeri, trebuie mai întâi să înțelegeți ce se întâmplă. Iar pentru asta am adus aici vocile acestor profesori – nu ca pe niște judecători, ci ca pe niște martori ai unei transformări pe care o traversăm cu toții, fără să fim pe deplin conștienți de ea.
Întrebarea nu e dacă tehnologia ne schimbă. O face, evident. Întrebarea e: acceptăm să fim schimbați orbește, sau alegem conștient ce păstrăm și ce transformăm în noi înșine?
Bibliografie selectivă
Carr, Nicholas (2010). Internetul ne face mai proști? Ce face Internetul cu creierul nostru. Editura Publica, București.
Haidt, Jonathan (2024). The Anxious Generation: How the Great Rewiring of Childhood Is Causing an Epidemic of Mental Illness. Penguin Press.
Newport, Cal (2016). Concentrare maximă: Reguli pentru succesul profesional într-o lume a dispersiei atenției. Editura Publica, București.
Wolf, Maryanne (2018). Reader, Come Home: The Reading Brain in a Digital World. Harper.
Twenge, Jean M. (2017). iGen: Why Today's Super-Connected Kids Are Growing Up Less Rebellious, More Tolerant, Less Happy. Atria Books.
Odell, Jenny (2019). How to Do Nothing: Resisting the Attention Economy. Melville House.
Duhigg, Charles (2012). Puterea obișnuinței: De ce facem ce facem în viață și în afaceri. Editura Publica, București.
Montessori, Maria (2019). Mintea absorbantă a copilului. Editura Herald, București.
Notă: Toate mărturiile prezentate în acest articol sunt reale, colectate pe parcursul a trei ani de la profesori din diferite țări. Unele nume și detalii minore au fost modificate pentru a proteja confidențialitatea.
Profesorul Anonim, Octombrie 2025 Undeva într-o clasă de liceu, în timp ce elevii încearcă din nou să citească fără să verifice telefonul
Profesorul Anonim, Octombrie 2025 Undeva într-o clasă de liceu, în timp ce elevii încearcă din nou să citească fără să verifice telefonul.
*Notă: narațiunea propusă este o ficțiune despre dificultatile de concentrare, distragere, ceață mentală - brain fog.
