Recomandat

Constantinopolul: nu doar suzeran, centru civilizațional

Petru Cojocaru Similarități Istorice 21 Iulie 2026 Accesări: 166 25 Minute de citire

Articolul 6 din 10 — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"

Articolele precedente: „Harta puterilor la 1780", „Anatomia tributului", „Furnalele de peste munți", „Ce era, totuși, în Principate" și „Modelul rus".

I. O dimineață în Fanar, octombrie 1785

Prima chemare la rugăciune a muezinului de la Süleymaniye a răsunat, în octombrie 1785, la ora patru și treizeci și șapte de minute dimineața — precizie de ceas cu pendul, pentru că muezinul avea, în camera lui de sus a minaretului, un ceas german cumpărat de tatăl lui la Viena cu treizeci de ani mai devreme. Sunetul, prelung și modulat, s-a rostogolit peste Cornul de Aur ca o pătură caldă, atingând mai întâi acoperișurile Fanarului, apoi Galatei, apoi corăbiile ancorate în port cu felinarele lor încă aprinse.

În casa lui Konstantinos Mourousis, dragoman al Marii Amiralități otomane și membru al uneia dintre cele patru familii fanariote „mari", cineva se trezise deja. Servitoarea Angeliki — o grecoaică din Chios, luată în serviciu la vârsta de doisprezece ani, acum de treizeci și șase — aprindea samovarul de aramă în bucătăria de la parter. Fumul de cărbuni de mangal se ridica leneș spre tavanul de lemn afumat. În curtea interioară, un motan siamez — cadou de la un negustor francez cu care Mourousis făcuse afaceri anul trecut — mieuna scurt, cerând lapte.

La etajul superior, în biblioteca ce dădea spre Cornul de Aur prin trei ferestre înguste, Mourousis însuși — patruzeci și doi de ani, chelie incipientă, ochi obosiți dintr-o noapte petrecută cu documente — își pregătea ziua. Pe masa lui de nuc, adusă din Boemia, se aflau: un exemplar din Encyclopédie volumul VII (litera „G", cu articolele despre gramatică și geografie), tipărit la Paris în 1757, deschis la articolul „Grecs" pe care îl citea de aproape o săptămână cu iritare crescândă (Diderot afirma că grecii moderni „nu au moștenit decât ruinele" — o insultă pe care Mourousis se pregătea să o combată într-un memoriu adresat Academiei din Paris); un manuscris grecesc al Analiticilor lui Aristotel, într-o ediție veneției din 1552; o gramatică turcă otomană tipărită la Constantinopol în 1729 — printre puținele cărți laice ieșite din prima tipografie otomană a lui Ibrahim Müteferrika; o traducere manuscrisă a Contractului social al lui Rousseau, făcută de un prieten din Corfu — traducere clandestină, pentru că orice tipografie care ar fi imprimat oficial pe Rousseau în teritoriul otoman ar fi fost închisă în trei ore.

Sub bibliotecă, în curtea din stânga, se auzea deja mișcarea slujitorilor. Se pregăteau caii. La ora șapte, Mourousis avea audiență la reis-ul efendi — ministrul de externe otoman, în terminologie modernă. Un demnitar cu care Mourousis vorbea, în funcție de subiect, în turcă, arabă, greacă sau franceză. La ora zece, avea o întâlnire cu ambasadorul Franței, contele de Choiseul-Gouffier — un aristocrat luminat care își petrecuse cinci ani în cercetare arheologică prin insulele grecești și care era, tehnic vorbind, sub protecție otomană cât timp rămânea la Constantinopol. Discuția avea să fie despre o problemă delicată: aprobarea unei expediții franceze pentru documentarea ruinelor din Halicarnas — expediție pe care Poarta o suspecta a fi acoperire pentru un raid arheologic ilegal.

Toate aceste lucruri se petreceau, în acea dimineață de octombrie 1785, într-un cartier de câteva sute de case grupate în jurul Patriarhiei Ecumenice, la marginea celei mai mari orașe a Europei — cea mai mare, unii spuneau atunci, chiar și a Occidentului, dacă nu se făcea comparația cu Londra și Parisul foarte scrupulos. Constantinopolul avea, la 1785, aproximativ 700.000 de locuitori. Parisul avea 650.000. Londra, 750.000. Iar Bucureștiul — 40.000. O sută șaizeci de kilometri de Reșița, dar zece mii de kilometri de Constantinopol, în termeni de scară civilizațională.

Aceasta este scena de deschidere a articolului nostru. Un fanariot dintre cei mari, într-o dimineață obișnuită, pregătindu-se pentru o zi de dragomanaj înalt. Cu Diderot pe masă. Cu Rousseau ascuns. Cu Aristotel deschis. Cu caii înșeuați pentru audiență la Poartă. Nu era un provincial. Nu era un supus înapoiat. Era un locuitor al centrului civilizațional al Levantului — un centru pe care istoriografia națională l-a tratat, prea des, ca pe o simplă capitală a asupririi.

Articolul de față încearcă să repare această nedreptate metodologică. Să arate ce era, cu adevărat, Constantinopolul în deceniile 1770–1810. Un oraș bogat, sofisticat, poliglot, cu tentative reale de modernizare — dar cu un blocaj tehnologic pe care istoricii încearcă încă să-l explice în întregime.

II. Ce era Constantinopolul, la 1780

Un oraș. Cel mai populat al Europei. Poate al lumii, în funcție de recensăminte (Beijingul avea, se estimează, un milion și jumătate; Kyoto, aproximativ 300.000; Delhi, aproximativ 500.000). Dar Constantinopolul era, prin excelență, orașul european-asiatic — cel care nu aparținea nici Occidentului, nici Orientului, ci făcea comunicarea dintre ele.

Populația, în cifre estimate pentru 1780:

Musulmani (turci și convertiți din diverse etnii): 380.000-400.000
Greci ortodocși: 130.000-150.000
Armeni apostolici: 80.000-90.000
Evrei (majoritar sefarzi, ajunși după 1492 din Spania): 50.000-60.000
Latini (catolici din familii vechi genoveze, venețiene, plus consuli și negustori occidentali): 8.000-10.000
Diverse alte comunități (albanezi, sârbi, români, arabi, egipteni, negri liberi): 30.000-40.000

Șase comunități mari, plus zeci de subcomunități, plus o rețea consulară europeană — francezi, olandezi, austrieci, ruși, englezi, mai târziu americani (primul consul american va sosi în 1830). Fiecare comunitate cu propria ei conducere — sistemul millet, care lăsa comunităților non-musulmane autonomie internă în ce privește dreptul familiei, învățământul religios, colectarea propriilor taxe interne. Patriarhul ecumenic era, teoretic, „responsabilul" tuturor ortodocșilor din imperiu în fața sultanului. Marele haham, al evreilor. Patriarhul armean, al armenilor.

Geografia orașului. Trei mari zone. Stambulul propriu-zis — vechiul oraș bizantin de pe promontoriul dintre Cornul de Aur și Marea Marmara, cu Palatul Topkapı, marile moschei imperiale (Sfânta Sofia transformată în moschee, Süleymaniye, Sultanahmet Cami cu cele șase minarete, Nuruosmaniye recent construită), marele bazar. Galata — cartierul „latin" din nordul Cornului de Aur, cu turnul genovez, cu bisericile catolice, cu consulatele europene, cu depozitele negustorilor genovezi și francezi. Pera (astăzi Beyoğlu) — mai sus de Galata, unde locuiau majoritatea diplomaților europeni, într-un cartier care semăna izbitor cu un mic Napoli.

Iar Fanarul — cartierul special, la nord de zidurile teodosiene, între poarta lui Adrianopol și Cornul de Aur. Aici, în șase sau șapte străzi strâmte care coborau în trepte spre apă, se concentra elita ortodoxă greacă a imperiului. Aici era Patriarhia Ecumenică. Aici erau reședințele familiilor mari — Mavrocordat, Ipsilanti, Suțu, Ghica (când erau la Constantinopol între domnii), Karadja, Moruzi, Mourousis, Callimachi, Rakovițe.

Comerțul. Un port cu trei sute cincizeci-patru sute de nave ancorate la orice moment. Vase venețiene aduceau mătase, sticlărie și hârtie de Fabriano. Vase franceze — postavul de Sedan, uleiuri de măsline provensale, cărți din Amsterdam. Vase olandeze — brânzeturi, unt, hering sărat. Vase austriece — sticlă boemă, ceasuri vieneze, tutun ungar. Iar din interior: grâne moldo-muntene (transportate cu șlepuri pe Dunăre și apoi cu corăbii otomane pe Marea Neagră), oi valahe, unt moldovenesc, sare de Ocna Mare, blănuri din Rusia, mătăsuri persane, cafea de Yemen, mirodenii de India, sclavi negri de Etiopia și albi din Georgia și Circassia.

Bibliotecile. Marea Bibliotecă a Sultanului la Topkapı — aproximativ 15.000 de manuscrise, majoritatea în arabă și turcă otomană, cu piese unice din primul mileniu islamic. Biblioteca Patriarhală Ecumenică — 8.000 de manuscrise grecești, dintre care câteva sute din perioada bizantină. Biblioteca Armeană — 4.000 de manuscrise, inclusiv o parte considerabilă dinaintea genocidului cilician din secolul XIV. Bibliotecile private ale familiilor fanariote însumau, împreună, alte 20.000-25.000 de volume — bibliotecile lui Mavrocordat, ale Callimachilor, ale Ipsilanti-lor conțineau cărți franceze, italiene, latine, plus manuscrisele grecești ereditare.

O concentrare de manuscrise care depășea probabil orice alt oraș european, cu excepția Vaticanului (care avea 60.000-70.000) și, poate, a Parisului (Biblioteca Regală avea aproximativ 100.000 de volume la 1780, dar majoritatea tipărite).

Instituții educaționale. Enderun — școala palatului, care forma elita administrativă otomană din copii preluați de la creștini (prin devșirme, oficial abolită în 1683 dar continuată neoficial). Medresele mari — Süleymaniye, Fatih, Ayasofya — cu peste 5.000 de studenți în total, formând învățați religioși islamici. Marea Școală a Neamului (Megali tou Genous Scholi), școala greacă de la Patriarhie — care forma dragomani, funcționari, medici, cu program bilingv greco-latin. Școala de la Chalki, pe insula cu același nume — mai teologică, dar cu curriculum umanist solid.

Ce lipsea? Universitate în sens occidental (facultăți laice, cu doctorate, cu cercetare originală). Școală de inginerie — cu excepția tentativelor care vor începe abia sub Selim al III-lea, despre care vom vorbi. Observator astronomic modern (deși existau tradiții astronomice islamice vechi). Academie de științe pe modelul celui francez sau britanic.

III. Orașul stratificat: șase comunități, o economie

Aici trebuie să facem un exercițiu de imaginație. Un orășean occidental care ar fi vizitat Constantinopolul în 1780 — un francez, un englez, un austriac — ar fi văzut, la prima vedere, un oraș oriental. Minarete, cupole, veșminte lungi, ceaiuri servite în ceși mici, muzici stranii, cerșetori pe la porțile moscheilor.

Dar la a doua vedere — care presupunea să rămâi câteva săptămâni și să înveți codul social — ar fi văzut ceva mai complex: o economie stratificată în care fiecare comunitate ocupa o nișă profesională tradițională, iar interacțiunile inter-comunitare aveau protocoale precise.

Musulmanii turci dominau administrația de stat, armata, magistratura religioasă (kadiate), și o parte considerabilă a comerțului intern (bazar, prăvălii de mahala). Nu dominau, în schimb, comerțul internațional — care presupunea deplasări maritime pe care musulmanii tradiționali le evitau. Nici finanțele — care erau considerate „impure" în sensul restricțiilor coranice privind dobânda. Nici, în bună parte, meșteșugurile de precizie — pentru care aveau o preferință redusă în comparație cu grecii, armenii, evreii.

Grecii ortodocși dominau, prin fanarioți, funcțiile de dragomanaj și de administrare a Principatelor Române. Prin negustorii de Chios, Smyrna, Corfu — dominau o parte considerabilă a comerțului maritim de Levant. Prin insularii din Egee — o parte a marinei comerciale (nu militare, care rămânea otomană). Prin medicii de curte — practica medicală de vârf, formată la Padova, Bologna, mai târziu Halle.

Armenii apostolici aveau o specialitate remarcabilă: bijuteria, argintăria, gravura de precizie. Coliviile de aur ale sultanei, cerceii cocoanelor înalte, sabiile cizelate ale pașalor — toate ieșeau din atelierele armenești din cartierul Kumkapı. În plus, familia Duzian — armeni originari din Diarbekir — a dominat pentru șase generații (din 1740 până în 1880) funcția de sarraf-bashi, șeful monetăriei imperiale. Un post care presupunea, pe lângă expertiza tehnică metalurgică, o încredere totală a sultanului. Familia Duzian a fost, timp de 140 de ani, „numismații personali" ai casei osmane. Nici un alt post administrativ non-musulman nu a avut o continuitate atât de lungă în același clan.

Evreii sefarzi — care ajunseseră la Constantinopol după expulzarea din Spania și Portugalia în anii 1490–92 — controlau o parte considerabilă a comerțului de bijuterii, textile fine, medicamente. Aveau, de asemenea, câteva bănci private mari (casele Camondo, Rothenberg-Beira) care făceau creditări pentru negustorii imperiali. Vorbeau ladino între ei (spaniolă medievală cu influențe ebraice și turce), o limbă vie încă în 1780 — și care avea să supraviețuiască până la genocidul din Salonic în 1943.

Latinii — comunitate mică, dar cu influență diplomatică disproporționată — erau interpreți, negustori, curteni. Prin ei se făcea, în multe cazuri, primul contact cu Occidentul.

Restul — o „ciorbă etnică" în care fiecare avea nișa lui. Albanezii în corpul de arnauți, garda personală a pașalor și, mai târziu, a domnilor fanarioți. Sârbii în comerțul de cai. Sudanezii ca eunuci în harem. Georgienii ca gărzi de corp de elită. Circazienii — bărbații ca soldați, femeile ca sclave privilegiate.

Interacțiunile. Aici e nuanța crucială. Toate aceste șase comunități nu se amestecau matrimonial. Un turc nu se însura cu o grecoaică (decât dacă ea se convertea). Un armean nu se însura cu o evreică. Un genovez nu se însura cu o turcoaică. Comunitățile trăiau juxtapuse, nu integrate. Dar făceau afaceri împreună. Iar afacerile aveau un protocol: în francă (limba comercială a Levantului — un amestec de italiană, spaniolă, franceză, cu vocabular turcesc); în cifre arabe și în talere spanioli; cu contracte redactate în două-trei limbi paralele; cu martori din a treia comunitate.

Un negustor grec care făcea afaceri cu un turc pentru un vas care mergea la Alexandria, cu asigurare la o casă evreiască, plătit prin credit deschis la un armean cu birou la Smyrna — era normal. Era, de fapt, ce funcționa în fiecare zi de piață.

Ironia sistemului. Această cooperare economică între comunități diferite, pe care Occidentul secolului XIX o va idealiza ca „cosmopolitism levantin", era pe cât de reală, pe atât de fragilă. Depindea de menținerea sistemului millet — care presupunea autonomia internă a fiecărei comunități. Când sistemul millet va începe să se destrame în secolul XIX, sub presiunea naționalismelor moderne (grecesc mai întâi, armenesc apoi, arab în final), cosmopolitismul se va evapora rapid.

La 1780, era încă intact. Iar Constantinopolul era, în consecință, un oraș de o vitalitate cosmopolită pe care Bucureștiul sau Iașiul nu o puteau avea — pentru că erau prea mici, prea omogene etnic, prea periferice.

IV. Fanarul: Bizanțul supraviețuitor plus Levantul comercial

Am pomenit deja Fanarul, în articolul 1, ca „inima civilizațională" a fanariotismului. Aici, în articolul 6, îl descriem mai atent.

Geografia intimă. Șase-șapte străzi înguste, care coborau în trepte de la vârful colinei spre apele Cornului de Aur. Case de piatră cu două-trei etaje, cu balcoane închise (cumbă) din care puteau privi femeile fără a fi văzute din stradă. Curți interioare cu fântâni de piatră și cu chiparoși. Biserici mici, greu vizibile de la stradă (regula otomană era că bisericile creștine nu trebuie să fie mai înalte decât moscheile din vecinătate — deci arhitectura fanariotă privilegia elevația interioară în detrimentul celei exterioare). Ateliere de argintărie și de broderie la parter. Biblioteci private la etaj.

Cine locuia acolo. Aproximativ 300 de familii de vază, din care 20-25 erau „mari" — cele care furnizau dragomani ai Porții și domni ai Principatelor. Restul — familii de învățați, medici, negustori bogați, mici funcționari. Populația totală a cartierului: 8.000-10.000 de suflete, un procent minuscul din cei 700.000 ai orașului. Dar concentrarea de capital cultural și social era, per suprafață, poate cea mai mare din Europa.

Biblioteca lui Alexandru Ipsilanti bătrânul — cel care avea să devină domn al Munteniei în 1774 — este un exemplu instructiv. Inventarul ei parțial, făcut în 1802, arată aproximativ 3.500 de volume: 40% în greacă (patristică, filozofie, istorie, literatură), 25% în latină (dreptul roman, istoria antică, teologie catolică surprinzător de bine reprezentată), 15% în franceză (Voltaire, Rousseau, Montesquieu, D'Alembert, Diderot; plus câteva romane și ediții de teatru clasic), 10% în italiană (Petrarca, Ariosto, Machiavelli, plus texte venețiene despre navigație), 5% în germană, 3% în turcă otomană și arabă (Coran, câteva tratate juridice, câteva istorii); restul, câteva volume în engleză, rusă, spaniolă.

O bibliotecă poligotă serioasă. Comparabilă cu bibliotecile aristocraților secundari de la Paris, Viena, sau Sankt-Petersburg. Nu Voltaire însuși — care avea 25.000 de volume la Ferney — dar un notar din Marseille sau un consilier de curte din Berlin nu ar fi avut nici pe departe atât.

Ce citeau fanarioții. Aici e locul unei observații surprinzător de precise. Fanarioții luminați citeau, în principal:

Patristica greacă — Ioan Damaschin, Grigore Palama, Vasile cel Mare. Aceasta era coloana vertebrală a formației lor religios-intelectuale.
Clasicii antici — Aristotel (în special Politica și Etica Nicomahică), Platon, Homer, tragedienii, Plutarh (extrem de popular ca sursă de exemple morale politice), Tucidide.
Iluminiștii francezi — nu toți, ci selectat: Voltaire (aproape toți fanarioții aveau Candide, Zadig, Traité sur la tolérance); Montesquieu (Esprit des lois era clasicul obligatoriu, folosit ca argument juridic în reformele lui Constantin Mavrocordat); Rousseau (Contractul social citit cu precauție și admirație moderată — pentru că era prea revoluționar); Diderot (mai puțin popular decât Voltaire).
Juriștii bizantini — Basilikele, Prochironul, Sintagma lui Matei Vlastares. Baza dreptului fanariot și, prin transfer, a legislației moldo-muntene până la Regulamentele Organice.
Istoricii — Bizanțul (Cedrenus, Nichetas Choniates), Roma (Titus Livius, Tacitus), câteodată contemporani (Voltaire ca istoric al lui Ludovic XIV, Robertson pentru Scoția și America).

Ce NU citeau, sau citeau extrem de puțin:

Newton (Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, 1687). Un fanariot educat auzise despre Newton. Nu-l citise. Fizica newtoniană cerea matematica pe care academiile domnești nu o predau.
Descartes ca filozof al științei (Regulae ad directionem ingenii, Discours de la méthode). Îl citeau ca metafizician, mai rar ca inspirator al gândirii experimentale.
Encyclopédie completă. O aveau — Alexandru Ipsilanti avea aproape completă în 1780. Dar articolele tehnice (despre metalurgie, filatură, chimie, agricultură) erau ignorate. Se citeau articolele filozofice, politice, literare.
Manualele tehnice ale enciclopediștilor — cursurile de matematică ale lui Bézout, cursurile de mecanică ale lui Lagrange, cursurile de chimie ale lui Fourcroy. Practic nu existau în bibliotecile fanariote.

Iată una dintre observațiile-cheie ale articolului. Fanarul era un centru intelectual de mare rafinament — dar rafinamentul era literar-juridic-filozofic, nu tehno-științific. „Iluminismul lor era literar și juridic. Nu era tehnologic" — spuneam în articolul 1. Aici, la aproape jumătate de serial, întărim această observație cu inventarele parțiale ale bibliotecilor.

Un fanariot luminat citea Contractul social și scria pe marginea lui adnotări subtile despre suveranitate. Nu deschidea, în același timp, un tratat despre principiile mașinii cu abur.

Iar dacă nu-l deschidea, cum ar fi putut proiecta un furnal?

V. Modernizarea otomană: tentative reale, întârziate, blocate

Este important — și corectiv istoric — să spunem că otomanii au încercat modernizarea. Nu au refuzat-o din obstinație orientală (mit occidental leneș). Au încercat, cu diferite intensități, timp de un secol. Iar tentativele lor merită enumerate.

Prima tipografie otomană, 1729. La Constantinopol, un convertit ungur pe nume İbrahim Müteferrika (fost calvinist creștin, prizonier turc la 15 ani, convertit la islam, promovat prin serviciile lui de la Poartă) a obținut de la sultanul Ahmed al III-lea, cu sprijinul marelui vizir Nevșehirli Damat İbrahim Pașa, autorizația de a înființa o tipografie cu caractere arabe/turce. Autorizația era condiționată: putea tipări cărți laice — istorii, geografii, tratate militare — dar nu Coran și texte religioase (care rămâneau, prin tradiție, în copiere manuscrisă).

În 22 de ani de activitate (1729–1751), tipografia lui Müteferrika a produs doar 17 cărți, în tiraje totale de aproximativ 15.000 de exemplare. Volumul de bază era o gramatică turcă otomană urmată de dicționare, tratate de istorie (o traducere a lui Ibn Khaldun, una a operelor lui Katib Çelebi), câteva atlase geografice bazate pe surse europene. După moartea lui Müteferrika, tipografia a intrat în declin. Va fi reactivată abia în 1784 sub Abdülhamid I, apoi extinsă sub Selim III.

De ce doar 17 cărți? Aici e locul unei observații importante. Nu a fost tehnica principala barieră — presele lui Müteferrika, cumpărate din Europa, funcționau. Nu au fost interdicțiile religioase — sultanul autorizase explicit tipărirea. Bariera principală a fost cererea. Elita turcă otomană tradițională — beii, pașalele, ulemaua — nu cumpăra cărți tipărite. Prefera manuscrisele copiate, care erau parte a economiei tradiționale (copiștii, caligrafii, gravorii de miniaturi trăiau din această economie și se opuneau schimbării). Pentru clasa lor, cartea tipărită era vulgară, sub demnitatea unui om cultivat. Era o barieră culturală, nu religioasă.

Reformele lui Ahmed al III-lea (1703–1730). „Perioada lalelelor", cum e numită în istoriografia otomană. Modernizări modeste, dar reale: prima ambasadă otomană la Paris (1721 — Yirmisekiz Mehmed Çelebi, care avea să scrie primul raport otoman despre societatea europeană), primele parcuri publice în stil francez la Constantinopol (Kağıthane), primele traduceri sistematice din franceză și italiană. Toate acestea au fost întrerupte de răzmerița Patrona Halil din 1730, care l-a detronat pe Ahmed III și l-a executat pe marele vizir. Reforma s-a oprit brutal.

Reformele lui Mustafa al III-lea (1757–1774). După dezastrul militar din războiul cu Rusia din 1768–74 (care va duce, cum spuneam în articolul 1, la tratatul de la Kuciuk-Kainargi), Mustafa III a înțeles că imperiul are nevoie de modernizare militară. A înființat două școli tehnice: Hendesehane (Școala de Matematică Militară) la Șantierul Naval din Constantinopol, în 1773, cu profesori francezi, inclusiv un anume François de Tott — un francez de origine ungară care va deveni figură centrală a reformei otomane. A cumpărat cărți tehnice europene traduse în turcă. A angajat ofițeri francezi pentru instruirea corpului de artilerie.

Selim al III-lea (1789–1807) și Nizam-ı Cedid. Aici e apogeul reformei otomane din perioada noastră. Selim, urcat pe tron la 27 de ani, cu o formație personală neobișnuită (petrecuse mulți ani în „închisoarea de aur" a kafes-ului — un fel de detenție rezidențială pentru prinții cadeți — timp în care citise enorm, învățase franceză, se corespondase cu Ludovic al XVI-lea), a lansat un program comprehensiv de modernizare pe care l-a numit Nizam-ı Cedid — „Noua Ordine".

Ce cuprindea Nizam-ı Cedid? Reformă militară (crearea unor unități noi, antrenate după model european, cu uniforme europene, cu arme moderne — dar în paralel cu vechea armată tradițională, nu ca înlocuire a ei); reformă fiscală (încercarea de a colecta taxele mai eficient, prin funcționari salariați în loc de arendare); reformă a marinei (cumpărarea de fregate moderne, construcția unor șantiere navale noi); reformă a diplomației (înființarea primelor ambasade permanente otomane la Londra, Paris, Viena, Berlin — până atunci Poarta funcționa cu ambasade doar temporare); reformă a învățământului (extinderea Hendesehane, înființarea unei școli medicale moderne — Tıphane-i Amire).

Rezultatele erau promițătoare. La 1806, corpul de trupe Nizam-ı Cedid număra aproximativ 25.000 de soldați bine antrenați, cu ofițeri francezi și englezi ca instructori. Bugetul reformei consuma aproximativ 20% din veniturile imperiale. Producția de armament la arsenalul Tophane crescuse cu 60% față de 1789.

Iar în același an, în 1807, tot proiectul se prăbușea. Nu din cauza reformei în sine, ci din cauza ienicerilor.

VI. Ienicerii: modernizarea care nu poate fi făcută de sus

Aici e unul dintre marile paradoxuri ale istoriei modernizării. Selim III era sultan absolut — teoretic putea decide orice. Avea sprijinul unei părți din elita otomană luminată. Avea sprijinul ambasadorilor europeni. Avea resursele imperiale. Totuși, a fost înlăturat de trupele lui vechi.

Ienicerii. Corpul de elită al armatei otomane, fondat în secolul XIV, recrutat prin sistemul devșirme (copii creștini luați din familiile balcanice, convertiți la islam, formați ca soldați profesioniști). La apogeul lor, în secolele XVI și XVII, erau printre cele mai eficiente unități militare ale lumii — cuceriseră Constantinopolul în 1453, apoi Belgradul, Rhodos, Ciprul, tot Egiptul. Un ienicer al lui Süleyman Magnificul era un profesionist temut.

La 1780, ienicerii erau o cu totul altă structură. Devșirme fusese abandonată oficial în 1683 și neoficial în deceniile care urmară. Corpul se recruta acum, în bună parte, din fiii de ieniceri (castă închisă) și, mai grav, prin cumpărare de „locuri". Un negustor de Constantinopol putea cumpăra pentru fiul lui o poziție de ienicer — nu ca să lupte, ci ca să beneficieze de privilegiile fiscale și salariale ale corpului. Fiul devenea ienicer nominal, nu efectiv. Continua să facă negoț, iar salariul de ienicer era o rentă suplimentară.

Rezultatul? La 1789, când Selim III urca pe tron, în registrele ienicerești erau înregistrați aproximativ 400.000 de „ieniceri" pe tot imperiul. Cei care puteau lua efectiv armele erau, se estimează, sub 40.000. Restul erau nume în registru, care încasau salariu fără să presteze serviciu militar.

Un sistem gigant de renți fictive, apărat cu ferocitate de cei care beneficiau de ele.

Reforma Nizam-ı Cedid amenința direct această structură. Crearea unui corp militar nou, antrenat modern, eficient — însemna, pe termen mediu, dispariția ienicerilor. Iar cei 400.000 de nume din registru erau, împreună cu familiile lor, aproximativ 1,5 milioane de suflete — o clientelă politică imensă, concentrată tocmai la Constantinopol, cu tradiție de răzmeriță (ienicerii detronaseră deja mai mulți sultani în trecut).

Ce s-a întâmplat în 1807. În mai, garnizoana de ieniceri de la Belgrad s-a răsculat. Focul s-a extins rapid. La 29 mai 1807, ienicerii din Constantinopol l-au proclamat sultan pe Mustafa al IV-lea, vărul lui Selim. Selim III a fost întemnițat în kafes. Trupele Nizam-ı Cedid au fost dizolvate. Ofițerii europeni au fost expulzați. Reformele fiscale au fost anulate. Ambasadele europene reformate au funcționat mai departe cu greu.

În 28 iulie 1808, când o forță loială a tentat să-l restaureze pe Selim, Mustafa al IV-lea a ordonat asasinarea lui în chilia din kafes. Selim a fost strangulat de doi eunuci — probabil chiar în camera în care își pregătise, cu douăzeci de ani mai devreme, reformele. Corpul lui a fost lăsat, potrivit unui martor, în curtea palatului timp de câteva ore, „ca dovadă".

Succesorul lui — Mahmud al II-lea (1808–1839) — va relua reforma, dar cu o lecție învățată. Nu mai crea trupe „paralele" cu ienicerii. Îi elimina fizic. În 1826, într-o singură zi — 15 iunie 1826, „Vak'a-i Hayriye" („Incidentul Binefăcător") — Mahmud a atacat cazărmile ienicerești din Constantinopol cu artileria loială. Aproximativ 6.000 de ieniceri au murit în ziua aceea; alte 20.000 au fost executați în săptămânile care au urmat. Corpul a fost dizolvat oficial. Ienicerii au dispărut din istoria otomană.

Nouăsprezece ani după uciderea lui Selim III, reforma pe care el o dorise devenea realitate — prin masacru.

Această episodă ne învață un lucru esențial despre modernizarea otomană — și, prin extensiune, despre modernizarea oricărei societăți vechi. Nu e destul ca țarul, sultanul sau domnitorul să vrea reforma. Trebuie să aibă și forța de a o impune peste rezistența grupurilor de interes constituite. Selim III nu a avut această forță. Mahmud II a avut-o, dar cu o generație de întârziere.

Iar Principatele, în această perioadă, ce făceau? La 1807, în anul detronării lui Selim, domn al Munteniei era Constantin Ipsilanti — fiul lui Alexandru Ipsilanti cel bătrân. Un om luminat, cu simpatii ruse, care va fi și el detronat în același an de un firman otoman. La 1826, în anul masacrului ienicerilor, domn al Munteniei era Grigore IV Ghica — un fanariot moldav-albanez, ultimul dinaintea Regulamentelor Organice. Nu era, oricum, o perioadă de reforme românești.

VII. Ce avea Constantinopolul, ce nu avea Bucureștiul

Un exercițiu de bilanț.

Constantinopolul avea:

Populație de 700.000 (Bucureștiul: 40.000)
Șase comunități etnice mari cu rețele proprii de comerț și învățământ (Bucureștiul: majoritar mono-etnic român, cu mici comunități greacă și evreiască)
Un port pe două continente cu 350-400 de nave (Bucureștiul: fluvial, dependent de Giurgiu și Brăila)
Biblioteci publice și private cu peste 100.000 de manuscrise și cărți (Bucureștiul: probabil 15.000-20.000, majoritatea religioase, în bibliotecile mitropoliei și ale câtorva boieri)
Trei mari medrese și o școală greacă majoră care formau elita administrativă (Bucureștiul: o academie domnească cu 80 de studenți)
Ambasade străine cu personal savant (francezi, englezi, austrieci, ruși, olandezi) (Bucureștiul: câțiva consuli străini, temporari)
Tipografii — atât Müteferrika-otomană, cât și greaci, armeni, evrei — cu producții variate laice (Bucureștiul: tipografia mitropoliei, cvasi-exclusiv religioasă)
Medici formați la Padova, Bologna, Halle, cu spitale de câteva sute de paturi (Bucureștiul: Spital Colțea cu 40 de paturi, doi medici)
Un teatru comercial — italian și francez, chiar dacă modest (Bucureștiul: nimic până în 1817)
Un cadastru fiscal, oricât imperfect (Bucureștiul: catagrafii sporadice)
Un corp diplomatic permanent (Bucureștiul: capuchehaia la Constantinopol, nimic altundeva)

Constantinopolul nu avea, în schimb:

Furnal de fontă industrial (nu erau prea multe nici la 1780 în Occident; primul furnal serios otoman va fi la Zeytinburnu în anii 1840)
Filatură mecanică
Uzine de armament pe scară europeană (Tophane era mare, dar tehnologic în urmă cu douăzeci de ani față de Woolwich sau Tula)
Academie de științe pe modelul celui francez sau britanic
Universitate modernă cu doctorate în științele naturii
Presă cotidiană independentă
Bănci comerciale cu capital pe acțiuni
Cod comercial modern

Deci Constantinopolul era, la 1780, un oraș avansat față de București pe câteva zeci de dimensiuni, dar întârziat față de Londra pe alte câteva zeci. Situație intermediară. Sofisticare culturală ridicată. Sofisticare tehnologică modestă.

Iar aceasta era, prin extensiune, situația Principatelor. Legate de un centru civilizațional care era, el însuși, avansat în anumite direcții și înapoiat în altele. Iar direcția în care Constantinopolul rămânea în urmă — tehnologia industrială — era exact direcția care în deceniile următoare avea să definească destinul modernității.

VIII. Concluzie: prima globalizare, prima marginalizare

Un fanariot dintre cei mari, Konstantinos Mourousis, se pregătea pentru o zi de dragomanaj înalt într-o dimineață de octombrie 1785. Cu Diderot pe masă, cu Rousseau ascuns, cu Aristotel deschis, cu caii înșeuați pentru Poartă. Nu era un provincial. Era un locuitor al centrului civilizațional al Levantului.

Iar centrul civilizațional al Levantului era, la aceeași dată, cel mai mare oraș al Europei. Poliglot. Sofisticat. Cu biblioteci, ambasade, negustori, medici, savanți. Dar și cu o problemă: nu era centrul civilizațional care avea să conteze în veacul care urma. Centrul care avea să conteze — pentru că avea să dicteze paradigma tehnologică — era Londra. Sau, în variații acceptabile, Manchester și Birmingham.

Iar între Constantinopol și Londra, la 1785, se deschidea o falie tehnologică care avea să devină, în deceniile următoare, o prăpastie geopolitică. Constantinopolul avea patriarhia și marele bazar. Londra avea Royal Society și mașina cu abur. Amândouă erau centre. Doar unul era paradigmă.

Fanarioții au înțeles târziu această schimbare. Prea târziu. Când au înțeles-o — începând, poate, cu Alexandru Ipsilanti fiul, cel care va conduce răscoala grecească din 1821 și va muri ca prizonier austriac într-o cetate din Boemia — era deja imposibil să inverseze deriva. Erau prinși într-o civilizație care își pierdea centralitatea. Iar civilizațiile care își pierd centralitatea nu se salvează prin reformă din interior — se topesc, cu suferință, în noua paradigmă.

Concluzia cu trei întrebări.

Prima. Era Constantinopolul „înapoiat"? Nu, în sensul curent. Era, dimpotrivă, un oraș de o mare sofisticare culturală, comparabil cu Parisul sau Viena în multe direcții. Dar era inegal avansat. Rafinat literar, juridic, comercial. Modest tehnologic-industrial. Iar inegalitatea aceasta l-a costat, la scara secolului.

A doua. Puteau fanarioții să facă ceva altfel? Puțin. Erau, prin poziția lor, prinși într-o structură imperială care nu prioritiza tehnologia industrială. Cei mai luminați dintre ei — un Alexandru Ipsilanti bătrân, un Constantin Mavrocordat înainte de el, un Grigore Ghica moldoveanul — au încercat, în limitele lor, să introducă reforme instituționale. Nu au putut introduce reforme industriale, pentru că industria însăși nu era o categorie pe care ei o gândeau — nu era în biblioteca lor.

A treia — pentru cititorul contemporan. Care e echivalentul, azi, al Fanarului? Poate elitele europene continentale care privesc Silicon Valley cu invidie cultural-mascată — sofisticate literar, juridic, filozofic, dar tehnologic tot mai marginale față de paradigmă. Sau elita academică europeană care mai crede că filozofia contează în sine, când contează doar filozofia care poate influența decizia asupra AI. Sau elitele urbane est-europene ale generației noastre, cu bibliotecile lor bilingve, cu simpatiile lor europene, dar cu produse tehnologice tot mai puține în output global.

Fanarul, la 1785, era rafinat. Era demn. Era inutil. Iar inutilitatea nu era vinovăția lui — era condiția istorică în care se afla.

Prima chemare la rugăciune de la Süleymaniye a răsunat, în octombrie 1785, la ora patru și treizeci și șapte de minute dimineața. Muezinul avea un ceas german cumpărat la Viena. Sunetul lui, prelung și modulat, s-a rostogolit peste Cornul de Aur. Iar în bibliotecile Fanarului, o zi începea, plină de Diderot și de audiențe și de manuscrise, într-o civilizație care nu mai era paradigmă. Doar rafinată. Doar demnă. Doar în așteptare.

Bibliografie selectivă

Wikipedia EN, Phanariots: en.wikipedia.org.
Wikipedia EN, Nizam-ı Cedid: en.wikipedia.org.
Wikipedia EN, Selim III: en.wikipedia.org.
Wikipedia EN, Auspicious Incident (masacrul ienicerilor 1826): en.wikipedia.org.
Wikipedia EN, İbrahim Müteferrika: en.wikipedia.org.
Wikipedia EN, Millet (Ottoman Empire): en.wikipedia.org.
Bernard Lewis, The Emergence of Modern Turkey, Oxford University Press, 1961 (clasic).
Suraiya Faroqhi, Subjects of the Sultan: Culture and Daily Life in the Ottoman Empire, I.B. Tauris, 2000.
Christine Philliou, Biography of an Empire: Governing Ottomans in an Age of Revolution, University of California Press, 2011 — despre lumea fanariotă.
Neagu Djuvara, Între Orient și Occident: archive.org.

Următorul articol în serial: „Masa țăranului: mămăliga, porcul, chirpiciul — antropologia unei lumi" — o coborâre la nivelul vieții cotidiene. Ce mâncau oamenii, ce purtau, cum arăta o gospodărie, cum se năștea, se însura, murea. Cel mai antropologic articol al serialului. Va apărea în două săptămâni.