Articolul 10 din 10 — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"
Ultimul articol din serial. Articolele precedente: 1–9.
I. Un atelier de forjă în Botoșani, martie 2026
Fierăria stă închisă din 2019. Ușa mare de tablă cu vopsea sinilie, o dată strălucitoare, e roasă de rugină până la fondul de fier. Lacătul e nou — pus de fiul cel mare al meșterului, care vine, în anumite duminici, să vadă dacă totul e cum a lăsat tatăl. Înăuntru, în semiîntuneric, se mai simte, la șase ani de la ultima foc aprins, mirosul de cărbune de piatră ars cu ulei mineral și de fier bătut la roșu — un miros pe care fiul îl recunoaște în orice colț al lumii unde ajunge, ca alții recunosc parfumul mamei sau al primei iubite.
Meșterul — tatăl — s-a stins în octombrie 2018, la 74 de ani, într-un spital de cardiologie din Iași, cu mâinile așezate în lung pe cearșaf, degete deja subțiri care nu mai semănau cu cele care, cu cinci decenii înainte, forjaseră balustrade pentru primării, potcoave pentru cai de curse, chei de sef pentru bănci, și, o dată, o tijă de comandă pentru un tractor Fiat pe care nu se mai găseau piese de schimb pe piața românească din 1985. Făcuse fierăria din nimic, într-o curte din marginea Botoșaniului, cu o nicovală moștenită de la tatăl lui, două ciocane, un menghină, o foală acționată la pedală (mai târziu, cu o rețea de curent trifazic pe care o târșâise singur din stâlpul de la stradă), și cu o determinare pe care fiul, la 43 de ani, o găsește imposibil de reprodus.
În seara aceasta, în martie 2026, fiul deschide lacătul cu chei nouă și intră. Are cu el pe fiul lui de patru ani. Băiatul — Ștefan, după bunicul — se uită la tot ce vede cu ochi mari. Iese mai des la orașe mari — Cluj, București, o dată Munich unde tatăl lui avea un contract de trei luni pentru o firmă de software — decât la ateliere ca acesta. Fierăria e, pentru el, o cameră stranie plină de obiecte pe care nu are cuvinte să le numească.
„Tata, ce e ăsta?"
Tatăl se uită. Pe nicovala mare, acoperită cu o pânză neagră care odată fusese albă, stă un ciocan cu coada de fag pe care meșterul îl folosise ultima dată în vara lui 2018.
„E un ciocan, măi. Pentru bătut fier."
„De ce nu e bătut fier?"
Tatăl nu răspunde imediat. În curte, pe un băț de la porțile aluminiate, se vede — pe cerul înnorat al Moldovei — un stârc care se pregătește să plece. Undeva pe strada Cuza Vodă, în Botoșani, se aude un radio dintr-o mașină parcată, cu muzică sud-americană. Meșterul, dacă ar fi aici, ar fi bătut fier până s-ar fi întunecat. Fiul, care acum e programator la o firmă cu contract danez, se întreabă — ca de fiecare dată când vine în acest atelier — cine ar mai putea, în orașul acesta, să facă ce a făcut tatăl lui.
Îl ridică pe băiat în brațe. Îl duce la nicovală. Îi așează, cu grijă, mâna mică pe metalul rece.
„Ăsta e fier. Bunicul lui tata îl bătea aici. Cu ciocanul. Făcea din el ce trebuia — porți, garduri, chei, potcoave. Mâine, poate, un domn va veni să deschidă atelierul. Sau nu va veni. Nu știm încă."
Băiatul își retrage mâna. E rece nicovala.
„Vrei să bați și tu, tata?"
Fiul zâmbește. „Nu știu, măi. Nu știu."
Aceasta e scena de deschidere a ultimului articol al serialului. Nu în București, nu în Fanar, nu la Reșița, nu la Nevyansk. Ci într-un atelier închis de trei anotimpuri, în martie 2026, într-un oraș al Moldovei. Cu o nicovală care așteaptă. Cu un băiat care nu știe cum se cheamă lucrurile. Cu un tată care are un contract pentru o firmă daneză, dar nu are răspuns la întrebarea copilului.
Articolul de față este dedicat viitorului. Nu pentru că viitorul se poate proroci — nu se poate — ci pentru că, după 245 de ani de istorie parcurși în cele nouă articole precedente, avem obligația să întrebăm ce urmează. Trei scenarii pentru 2050. Trei direcții posibile. Cu semnalele fiecăreia deja vizibile în 2026, dacă știm să le vedem.
II. Unde suntem, în martie 2026: un inventar onest
Înainte de scenarii, un inventar. Cine suntem, ca țară, în anul acesta 2026? Nu cine ne închipuim — ci ce arată datele.
Demografic. Populația României înregistrată oficial la recensământul din 2021 era de 19,05 milioane. Cifra reală — cu emigrația în UE luată în calcul — e undeva între 18 și 18,5 milioane pe teritoriu, plus 4-5 milioane de români în diaspora activă europeană. La 1990, la începutul tranziției, aveam 23,2 milioane. Am pierdut, în 36 de ani, aproximativ 5 milioane de suflete. Demografic, suntem o țară în contracție lentă dar constantă.
Economic. PIB-ul României la 2025 a fost de aproximativ 380 miliarde de euro. La paritatea puterii de cumpărare, PIB-ul per capita e la aproximativ 78% din media UE (față de 26% în 1995). O convergență reală, dar cu ritm care s-a încetinit în ultimii cinci ani.
Structura economiei. Servicii — 65% din PIB. Industrie — 22%. Agricultură — 4%. Restul, construcții și extractive. În industrie, sectoarele majore sunt: automobile (Dacia-Renault, plus subansambluri pentru firme germane), petrochimie (Petrom-OMV, Rompetrol-KMG), oțel (Liberty Galați, în dificultate cronică), electronică de consum și componente, software (Bitdefender, UiPath, Endava, plus zeci de mii de dezvoltatori care lucrează pentru clienți externi).
Software — o observație esențială. Sectorul IT românesc a crescut, în ultimii cincisprezece ani, de la aproximativ 1% din PIB la peste 7% în 2024. Peste 200.000 de dezvoltatori activi. Companii cu evaluări internaționale — UiPath (peste 30 miliarde $ la IPO în 2021, apoi corectată), Bitdefender, Elrond/MultiversX. Freelanceri români pentru clienți din SUA, Marea Britanie, Germania, Olanda.
Iar aici — atenție — începe prima șopârlă a articolului. Sectorul IT românesc este, în structura lui dominantă, un sector de servicii. Peste 80% din veniturile lui vin din contracte externalizate. Producem cod pentru firme americane, britanice, olandeze. Nu producem, cu excepții rare (Bitdefender la securitate, UiPath la RPA, MultiversX la blockchain), produse românești care să concureze pe piețe globale.
Este exact ce am descris în articolul 4 despre densitatea meșteșugurilor urbane din 1780. Densitate reală, sofisticată, funcțională — dar nu paradigmatică. „Argintarii" secolului XXI. Bine plătiți per capita, respectați profesional, europeni prin formație. Dar nu Sheffield-ul industrial.
Educație. Sistem școlar cu rezultate PISA sub media UE (aproximativ 425 la matematică, 428 la citit, față de media UE de 490). Aproape jumătate din elevii de 15 ani sunt analfabeți funcțional. Universități — 47 universități de stat, plus zeci de private. Absolvenți — 100.000 anual. Dar cu o problemă persistentă: cei mai buni pleacă. Se estimează că peste 40% dintre absolvenții Politehnicilor mari lucrează, la cinci ani după absolvire, în afara României.
Infrastructură. 950 km de autostradă (față de 2.500 km promise sistematic în ultimele două decenii). Rețea feroviară învechită (aproximativ același km ca la 1938). Aeroporturi funcționale — București, Cluj, Timișoara, Iași. Internet — dintre cele mai rapide medii din UE (paradox al post-comunismului: infrastructura digitală a înaintat unde cea fizică a stagnat).
Suveranitate tehnologică. Aproximativ zero data centre suverane la scală. Zero fabrici de semiconductori. Zero producători mari de mașini electrice cu proprietate românească. Un institut de cercetare de vârf (ELI-NP la Măgurele, laser cu puterea cea mai mare din lume). Câteva startupuri promițătoare (Hyperion, Elrond) care se pot pierde ca acționariat sau pot rămâne. Așa ne aflăm.
Un tablou mixt. Densitate, dar nu paradigmă. Convergere, dar cu ritm încetinit. Talente, dar cu drenare externă. Infrastructură parțială, dar și insule de vârf. Un stat care funcționează, dar cu instituții care se erodează. O societate care nu e nici falită, nici avansată — undeva la mijloc, într-un echilibru care poate merge în trei direcții diferite.
Iar acele trei direcții sunt cele trei scenarii ale articolului.
III. Scenariul 1: Refanariotizarea
Scenariul cel mai probabil, prin inerție.
Definiția. Refanariotizarea înseamnă că, în deceniile 2026-2050, România își consolidează rolul de „back-office" digital al economiilor occidentale. Servicii de programare pentru firmele americane și germane. Servicii de business process outsourcing (BPO — call center-uri, contabilitate delocalizată, HR delocalizat). Servicii de logistică pentru comerțul european. Câteva enclave de manufactură pentru firme străine (Dacia la Pitești, Continental la Timișoara, Bosch la Cluj). Puțin agriculture, mai puțin cu proprietate românească.
Beneficii — pentru cei care au calificarea. Un programator senior în București cu contract pentru o firmă daneză poate câștiga, în 2026, echivalentul a 40-60.000 euro pe an. Un manager de proiect BPO în Cluj — 30-40.000. Salarii comparabile cu Berlin, superioare Vienei pentru unele funcții. O clasă de „refanarioți digitali" — poligoți, europeni, bine plătiți, călători frecvenți la festivaluri, conferințe, escapade la Lisabona sau Reykjavík — apare și se consolidează.
Prețul — pentru restul. Populația care nu are calificarea (majoritatea, aproximativ 75% a populației active) rămâne în servicii locale slabe (retail, curățenie, îngrijire), agricultură de subzistență, sau șomaj mascat. Diferența de salarii între București și rest se adâncește. Diferența între București și restul UE se închide pentru elită, se deschide pentru rest.
Semnalele scenariului în 2026.
- Emigrația medicilor continuă la ritm de 3-4.000 pe an (față de 2.500 absolvenți anual de medicină).
- Sectorul BPO/IT crește în cifra de afaceri, dar cu profit marja scade (competiția cu India, Filipine, Bulgaria).
- Firmele germane care produc în România își extind operațiile — dar în locurile bune (Cluj, Timișoara, Brașov).
- Politica publică prioritizează „mediul de business" (facilitare pentru investitori străini), nu politica industrială activă.
- Cultura consumeristă (mall-uri noi, festivaluri gastronomice, călătorii ieftine cu low-cost) suplinește lipsa proiectului colectiv.
Analogia istorică. Fanarul la 1785. Elita rafinată, poligotă, plătită bine pentru servicii dragomanești către centrul de putere (atunci Poarta, azi Silicon Valley). Restul, în subzistență. O periferie sofisticată de sine, dar depedentă structural.
Ce se întâmplă la 2050 în acest scenariu. România rămâne în UE, cu status permanent de „țară-membru dar mai săracă". PIB per capita ajunge la 90-95% din media UE (favorizat de scăderea populației, nu de creșterea productivității). O clasă superioară în București, Cluj, Timișoara trăiește ca elite occidentale medii. Restul țării se golește demografic (proiecția indică 15-16 milioane de locuitori în 2050). Sate întregi din Moldova de Nord dispar. Cultura devine, în majoritate, o cultură de consum comodificat, cu producție proprie limitată la câteva enclave (o piață literară cu tiraje mici; un cinema care câștigă premii la festivaluri; o academie universitară cu excelență în câteva domenii).
Nu e un dezastru, în sens absolut. Este, mai degrabă, o stabilizare la periferie. Aceeași soartă care a lovit Grecia post-2010, Portugalia în deceniile 1990-2000, Spania în deceniile similare. O „normalitate" europeană periferică.
Este cel mai probabil scenariu prin inerție. Fără acțiune coordonată, forțele structurale ne împing acolo. Nu pentru că cineva „vrea răul". Ci pentru că e traiectoria minimului efort — pentru investitori străini, pentru elita locală, pentru cetățenii care aleg individual să emigreze.
IV. Scenariul 2: Modelul habsburgic intern
Scenariul cel mai dureros — pentru că adâncește ceea ce deja e vizibil.
Definiția. Modelul habsburgic intern înseamnă că, în deceniile 2026-2050, România devine, tot mai clar, o țară cu două viteze. Vestul — Cluj, Timișoara, Sibiu, Oradea, Arad, Brașov — se dezvoltă susținut, cu economii comparabile cu vestul Poloniei sau nordul Cehiei. Restul țării — Moldova, Muntenia rurală, Oltenia, Bărăganul — stagnează sau regresează. Se formează, în interiorul unui singur stat, două lumi care se privesc cu o distanță crescândă.
Aceasta ne trimite direct la articolul 3 al serialului. La 1780, Banatul habsburgic avea furnale, poștă cu orar, cadastru, coloniști șvabi cu contracte pe cinci ani. Muntenia și Moldova, la 160 km distanță, aveau fanariot cu peșcheș, drumuri de pământ, corvezi. Astăzi, distanța cinci ore de mașină între Cluj și Botoșani deja măsoară o falie economică, culturală și demografică pe care „aceeași țară" o face mai greu de suportat, nu mai ușor.
Cifre 2026 care sugerează scenariul. PIB per capita al județului Cluj: 145% din media națională. PIB per capita al județului Botoșani: 62%. Rata șomajului tineresc în Timișoara: sub 5%. Rata șomajului tineresc în Vaslui: peste 15%. Numărul de startupuri finanțate cu peste 1 milion euro în 2024: Cluj și București, peste 60. Restul țării, sub 5.
Cum arată scenariul la 2050.
- Cluj devine „Silicon Valley" al Europei de Sud-Est. Populație în creștere (de la 320.000 în 2024 la 500.000 estimată în 2050). Universitate integrată în circuitele europene de cercetare. Startupuri românești cu prezență globală (câteva devin unicorni). Salarii medii superioare mediei UE.
- Timișoara consolidează rolul industrial. Continental, Bosch, plus firme românești noi în automotive și energie regenerabilă. Se apropie de nivelul Grazului sau Bratislavei.
- Bucureștiul rămâne capitală administrativă, cu o economie mixtă — servicii financiare, consultanță, IT înalt. Creștere lentă, dar solidă.
- Iași încearcă să prindă valul, cu Politehnica și UMF ca ancore. Are șanse, dar depinde de conexiuni geografice care lipsesc.
- Moldova rurală, Munteniă rurală, Oltenia — depopulare. Sate abandonate. Servicii publice care se retrag. Bătrâni singuri. Copii care fac patruzeci de kilometri pentru o școală.
Semne demografice care arată deja scenariul. În anul 2023, județul Constanța a avut mai multe decese decât nașteri, cu un deficit de 4.500. Județul Vaslui — deficit de 3.200. Botoșaniul — deficit de 3.500. Iar cifrele acestea nu sunt anomalii pandemice. Sunt tendință.
Analogia istorică. Banatul habsburgic la 1780 și Muntenia fanariotă. Doar că, de data aceasta, „graniță" nu mai e la Carpați. E în interiorul aceleiași țări. Cluj-Napoca devine noua Reșiță. Botoșani devine noua Moldovă a lui Grigore Ghica cel executat la 1777.
Consecințe politice. Un stat cu două viteze e un stat greu de guvernat. Partidele care câștigă electoratul din Cluj și Timișoara nu pot ignora electoratul din Vaslui și Botoșani — și viceversa. Politica devine o negociere permanentă între cele două Românii, cu compromisuri care mulțumesc pe nimeni.
Este scenariul care se poate întâmpla prin combinația inerției (scenariul 1) cu succesul parțial al vestului României. Nu e nici cel mai rău, nici cel mai bun. E, poate, cel mai probabil dacă privim doar tendințele actuale.
V. Scenariul 3: Modernizare inclusivă post-1821
Scenariul cel mai puțin probabil, dar și cel mai important de imaginat.
Definiția. Modernizarea inclusivă înseamnă o repetare, în cheie contemporană, a arcului 1821-1918 pe care l-am descris în articolul 9. O generație de voință politică coerentă — 25 până la 30 de ani de reforme constante, pe două-trei mandate parlamentare — care schimbă structura economică și instituțională într-un mod ireversibil. Nu doar creștere economică. Ci schimbare de structură.
Precedente contemporane: Coreea de Sud între 1962 și 1988. Estonia între 1991 și 2010. Irlanda între 1985 și 2005. Nicaraguă niciodată. Sunt cazuri rare. Dar sunt cazuri.
Ingredientele scenariului.
Prima — politica industrială activă. Statul român alege deliberat două-trei sectoare paradigmatice (nu 20, nu 5 — două-trei) și le protejează, le finanțează, le construiește ecosistem. Candidați posibili: (a) baterii electrice (Europa are nevoie disperată, avem lithium, cobalt disponibil regional), (b) semiconductori de tip mid-range (nu TSMC, dar producători pentru automobile electrice, care lipsesc dramatic Europei), (c) infrastructură de calcul și AI suverană (data centre europene, servicii de cloud pentru sectorul public european care nu vrea depedință americană).
A doua — investiție masivă în capital uman. Un plan pe 15 ani care aduce sistemul școlar românesc la nivelul finlandez de acum. Reformă serioasă a universităților. Recrutarea sistematică a diasporei (revenirea a cel puțin 500.000 de români cu formație occidentală). Salarii competitive pentru profesori (ce înseamnă asta: dublul sau triplul actualului, cu selecție severă).
A treia — infrastructură fizică serioasă. 5.000 de km de autostradă construiți efectiv în 15 ani. Rețea feroviară de mare viteză între orașe. Porturile Constanța, Brăila, Galați modernizate. Aeroporturi regionale reale. Un plan urbanistic care leagă țara.
A patra — suveranitate tehnologică în sectoarele-cheie. Cinci data centre suverane. O universitate de vârf mondial în IA (poate consorțiu Cluj-București-Iași). O agenție românească pentru cybersecurity la nivel ANSSI (Franța) sau BSI (Germania). Un fond de risc suveran cu 10-15 miliarde euro pentru startupuri românești paradigmatice.
A cincea — stat de drept solid. Justiție independentă. Anti-corupție profesională, nu politică. Concurență reglată. Instituții publice cu personal calitativ. Nimic din acestea fără cadru statal serios.
Costul. Aproximativ 2% din PIB pe an, alocat coerent, timp de 25 de ani. Adică o sumă totală de aproximativ 200 de miliarde de euro. Un buget mare, dar realizabil printr-o politică fiscală serioasă și prin absorbția fondurilor europene.
Beneficii la 2050.
- PIB per capita: 130-140% din media UE (adică nivelul actual al Belgiei sau Suediei).
- Populație stabilizată la 17-18 milioane (cu inversarea emigrării nete după 2035).
- Un cluster tehnologic global (unul, nu douăzeci) — probabil în AI aplicată sau baterii electrice.
- 5-10 companii românești în top 500 european. Astăzi avem, aproximativ, două.
- Reducerea decalajului rural-urban prin infrastructură și servicii publice reale.
- Cultură cu producție autohtonă serioasă — nu doar consum comodificat.
De ce e improbabil? Pentru că necesită două lucruri pe care le avem în cantitate limitată: (a) voință politică coerentă pe 25 de ani, care depășește ciclurile electorale de 4 ani; (b) încredere colectivă că merită să investim în viitor. Ambele au fost erodate în ultimele decenii de succesiunea guvernelor, corupția endemică, și dezamăgirile repetate.
De ce e important să-l imaginăm oricum? Pentru că, cum spunea Dinicu Golescu (articolul 8), nimic nu poate începe fără a admite mai întâi că trebuie făcut. Iar imaginarea concretă a unei alternative e primul pas politic serios.
VI. Ce avem deja, ce trebuie construit
Un inventar realist al resurselor disponibile la 2026 pentru scenariul 3, dacă vrem să-l urmăm.
Ce avem.
- Talente. Programatori de nivel global, ingineri buni, medici de excelență, oameni de știință în laboratoarele mari occidentale (500.000-1.000.000 de români activi profesional în afară).
- Universități câteva bune. Politehnica din București, UBB Cluj, UAIC Iași, UPT Timișoara — la nivel european mediu, cu excelențe punctuale.
- Locație geografică. Poartă spre Ucraina, Moldova, Balcanii, Marea Neagră. Într-o lume în care logistica devine geopolitică, contează.
- Resurse energetice. Petrol în declin, dar rezerve semnificative de gaze naturale (Marea Neagră). Potențial mare pentru regenerabile (soare, vânt, apă).
- Sistem financiar stabil. Băncile românești, majoritatea străine dar reglementate european, au trecut criza 2008-2010, apoi pandemia, apoi războiul din Ucraina, fără sinistru.
- Fonduri europene. Acces la aproximativ 80 miliarde euro până în 2027 (PNRR + Cadrul financiar multianual). Restul depinde de absorbție.
Ce trebuie construit.
- Sistem de învățământ preuniversitar refăcut. Aici e principala urgență. Fără copii care termină liceul cu formație solidă, nu există viitor tehnologic.
- Capacitate de fabricație avansată. Baterii, semiconductori, componente pentru energiile regenerabile — nimic din acestea nu se face la scară în România acum.
- Ecosistem antreprenorial autonom. Astăzi startupurile românești sunt, în majoritate, imitatoare de modele americane, cu ieșiri prin achiziție externă. Trebuie construită o generație care păstrează proprietatea locală.
- Presă profesională și societate civilă informată. Sfera publică românească e, în 2026, dominată de zgomot politic și de agende comerciale mascate ca jurnalism. Nu se poate face politică serioasă fără public informat.
Diferența între lista „ce avem" și „ce trebuie" e enormă. Dar nu insurmontabilă. Coreea de Sud în 1962 avea PIB per capita comparabil cu Somalia. Estonia în 1991 era ruinată de deceniile sovietice. Ambele au făcut saltul într-o generație. Cu voință. Cu răbdare. Cu instituții care au funcționat.
VII. Semnalele de urmărit până în 2035
Cum vom ști în care scenariu ne aflăm? Câteva indicatori de urmărit.
Semnale de refanariotizare accelerată (scenariul 1).
- Ponderea sectorului IT/BPO în PIB crește peste 12% până la 2030, dar profit-marja scade sub 15%.
- Emigrația medicilor rămâne peste 3.000/an.
- Investițiile în cercetare-dezvoltare rămân sub 1% din PIB (media UE: 2,3%).
- Nu apare nicio politică industrială coerentă la nivel guvernamental.
- Diferența de salarii București-restul țării crește peste 2:1.
Semnale de model habsburgic intern (scenariul 2).
- Populația județelor din Nord-Est scade cu peste 15% până la 2035.
- Cluj și Timișoara depășesc Bucureștiul la salariul mediu.
- Serviciile publice (școli, spitale, poștă) se retrag din sate cu populație sub 500.
- Emigrarea internă (Moldova → vest) devine dominantă în comparație cu emigrarea externă.
- Politica se polarizează geografic (partide „de vest" vs. partide „de est/sud").
Semnale de modernizare inclusivă (scenariul 3).
- O politică industrială concretă e adoptată și implementată începând cu 2027-2028.
- Se construiesc, până în 2030, cel puțin trei mari facilități industriale cu tehnologie de vârf (baterii, semiconductori, sau echivalent).
- Sistemul de învățământ intră într-o reformă serioasă (nu retorică), cu creșterea reală a investiției.
- Diaspora începe să se întoarcă net (până la 2030-2032).
- PIB-ul județelor sărace crește mai rapid decât PIB-ul județelor bogate (convergență internă).
Cei mai importanți sunt indicatorii de politică publică — dacă nu apar decizii guvernamentale coerente în perioada 2026-2030, scenariul 3 devine practic imposibil (nu poți construi o modernizare comprimată în 20 de ani; ai nevoie de minimum 25-30). Fereastra e strâmtă.
VIII. Ce poate face fiecare — dincolo de politică
Un cuvânt final despre acțiunea individuală. Pentru că politica publică e importantă, dar nu suficientă. Modernizarea, dacă vine, va fi făcută nu doar de guverne, ci și de milioane de decizii personale mici.
Antreprenorii. Alegerea de a construi o companie cu produs propriu global, nu doar servicii pentru clienți externi. Alegerea de a menține sediul, echipa și proprietatea în România chiar când oferta de exit e tentantă. Alegerea de a investi în angajați (formare, salarii competitive, cadru profesional serios) — nu în arbitraj de costuri.
Profesioniștii. Alegerea de a rămâne când plecarea e mai ușoară. Sau alegerea de a se întoarce, dacă au plecat, cu experiența acumulată. Alegerea de a face muncă serioasă în instituțiile locale — chiar când sistemul frustrează. Alegerea de a preda, de a mentorizza, de a construi rețele profesionale locale.
Cetățenii, în general. Alegerea de a vota informat, nu emoțional. Alegerea de a cere transparență instituțională. Alegerea de a susține presa profesională (chiar cu 5 euro/lună la un abonament). Alegerea de a merge la ședințe publice locale — și de a le monitoriza. Alegerea de a nu accepta corupția normalizată.
Părinții. Alegerea de a educa copiii pentru curiozitate și autonomie, nu doar pentru succes școlar. Alegerea de a-i învăța pe copii că munca creează valoare — și că valoarea creată aici poate rămâne aici. Alegerea de a-i învăța o istorie care nu e nici victimizantă, nici falsificată.
Bunicii, dacă mai sunt. Alegerea de a povesti — nu ce era rău în trecut, ci ce se făcea concret. Cum era o fierărie. Cum se făcea o casă. Cum se aduna o comunitate. Continuitatea culturală se face prin poveste transmisă, nu prin muzeu.
Fiecare dintre acestea e o alegere mică. Împreună, alegerile mici fac scenariile. Nici scenariul 1, nici scenariul 3 nu vine „prin întâmplare". Vine prin decizii repetate.
IX. Concluzie: nicovala și ciocanul
Fiul închide fierăria. Băiatul îl întreabă, la ușă, dacă vor mai veni. „Poate", spune tatăl. „Nu știu, măi Ștefan. Dar nicovala rămâne. Ciocanul rămâne. Fierul mai găsim, dacă va fi cui trebui."
Merg spre casă pe strada Cuza Vodă. Se aud clopotele bisericii Uspenia bătând a vecernie. Un vecin le face semn de pe cealaltă parte, cu o pungă de plastic într-o mână și un cățel amirosind aerul rece în cealaltă. Băiatul întreabă dacă poate avea la cină mămăligă cu brânză. Tatăl spune da. Iar în drum, cu băiatul de mână, tatăl gândește la ce va lăsa el fiului lui.
Nu banii. Nu casa. Nu contactele occidentale.
Un răspuns la întrebarea: cine mai poate, în orașul acesta, în țara aceasta, în lumea aceasta, să facă ce a făcut bunicul? Cine mai poate să transforme materie în utilitate? Cine mai poate să-și învețe fiul o meserie completă, cu ochii, cu mâinile, cu vocea? Cine mai poate spune, la sfârșitul unei zile: am făcut asta cu mâinile mele, e la locul ei, va rămâne?
Serialul acesta, cititorule, s-a scris pentru această întrebare. Cele nouă articole precedente au încercat să arate cum am ajuns aici — printr-un secol de fanariotism, prin geopolitica dintre imperii, prin absența cadrelor de continuitate, prin modernizarea comprimată dar incompletă. Nu ca vinovăție de învinuit. Ca structură de înțeles. Iar articolul acesta, ultimul, a încercat să arate unde am putea merge.
Concluzia cu trei întrebări.
Prima. Este determinat viitorul? Nu. Cele trei scenarii — refanariotizare, model habsburgic intern, modernizare inclusivă — sunt toate posibile. Alegerea între ele nu se face „la nivel istoric abstract". Se face prin decizii politice, antreprenoriale, individuale, repetate zilnic. Suntem, deocamdată, la un moment în care toate trei rămân deschise.
A doua. Ce ar trebui să facem, dacă vrem scenariul 3? Am spus: politică industrială activă în două-trei sectoare paradigmatice; investiție masivă în capital uman; infrastructură fizică serioasă; suveranitate tehnologică punctuală; stat de drept solid. Plus, la nivel individual, o mie de decizii mici pe zi, în milioane de vieți, care să adune un sens colectiv.
A treia — pentru cititorul care a citit până aici. Ce face el, sau ea, mâine? Nu ce așteaptă de la guvern. Nu ce speră de la Europa. Ce face el sau ea, personal, mâine dimineață când se trezește. Un articol nu răspunde la această întrebare. Nici zece articole. Răspunsul îl dăm noi, fiecare, cu viețile noastre. Sau nu-l dăm — și atunci scenariul 1 se realizează, prin absență de alegere.
O nicovală așteaptă, în martie 2026, într-o curte din marginea Botoșaniului. E rece. E acoperită cu o pânză neagră. Așteaptă. Nu întreabă cine va veni. Nu are grabă. A stat șase ani. Poate mai stea. Poate nu.
Iar băiatul de patru ani, când va avea patruzeci, va judeca — dacă mai e cine să judece — dacă generația noastră, cea care a trăit între 2000 și 2050, a apucat să facă ceva cu ce a moștenit. Sau a lăsat totul, ca o fierărie închisă, cu lacătul nou pus, în așteptarea unui domn care poate nu vine.
Nu ne judecă nici Anglia. Nici Fanarul. Nici Reșița. Nici Nevyansk. Nici Padeș. Ne judecă doar copiii noștri.
Iar ei — dacă vor mai fi de partea aceasta a graniței, dacă vom mai avea o parte a graniței de care să fim — vor sti dacă am ales bine.
Sfârșit de serial.
Bibliografie selectivă
- Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500–2010), Polirom, 2010: archive.org.
- Yanis Varoufakis, Technofeudalism. What Killed Capitalism, Bodley Head, 2023: yanisvaroufakis.eu.
- Cory Doctorow, seria de eseuri despre enshittification: pluralistic.net.
- Shoshana Zuboff, The Age of Surveillance Capitalism, PublicAffairs, 2019.
- Mariana Mazzucato, The Entrepreneurial State: Debunking Public vs. Private Sector Myths, ediții multiple.
- Dani Rodrik, Straight Talk on Trade, Princeton University Press, 2017.
- Ha-Joon Chang, Kicking Away the Ladder: Development Strategy in Historical Perspective, Anthem Press, 2002.
- Institutul Național de Statistică, Raporturi demografice și economice 2024–2025: insse.ro.
- Eurostat, Real GDP per capita, PPS-based convergence: ec.europa.eu/eurostat.
- Comisia Europeană, Recovery and Resilience Facility (PNRR) — documente naționale România: ec.europa.eu.
Postfață: mulțumiri și continuitate
Serialul „Amurgul tehnologic al Țărilor Române" s-a publicat în zece episoade, la interval de două săptămâni fiecare, între toamna 2025 și primăvara 2026, distribuit pe rețeaua celor patru site-uri ale ABSOLUT WEB EXPERT SRL: absolutweb.ro, servicii-web-alex.com, petrucojocaru.ro, cojocarupetru.info.
Mulțumiri istoricilor pe care i-am citat repetat — Bogdan Murgescu, Neagu Djuvara, Ariadna Camariano-Cioran, Christine Philliou, Viorel Panaite — fără muncile cărora acest serial ar fi fost imposibil.
Mulțumiri cititorilor care au ținut serialul deschis, care au comentat, care au corectat, care au împărtășit. O comunitate mică, dar reală.
Mulțumiri, în cele din urmă, tuturor celor care, în micile lor fierării — reale sau metaforice — bat în continuare fierul. Fără ei, orice discuție despre modernizare rămâne abstractă.
Cine vrea să continue conversația mă poate găsi la petrucojocaru.ro sau la cojocarupetru.info sau prin formularul de contact al agenției absolutweb.ro.
Iar dacă cineva, undeva, într-un oraș al Moldovei sau al României Mari, decide să redeschidă o fierărie — literal sau metaforic — să-mi trimită o veste. Voi veni cu plăcere să văd primul foc.