Recomandat

Masa țăranului: mămăliga, porcul, chirpiciul — antropologia unei lumi

Petru Cojocaru Similarități Istorice 22 Iulie 2026 Accesări: 183 30 Minute de citire

Articolul 7 din 10 — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"

Articolele precedente: articolele 1–6.

I. Sat de pe Bârlad, o seară de octombrie 1782

Vasile Ailenei se întorcea de la câmp cu ițarii pătați de noroi până la genunchi și cu un miros de fum de miriște care se ținea de haine ca o cămașă în plus. Peste bătătură — bătătura satului Vetriș, un cătun de patruzeci și trei de fumuri (case) așezat pe malul stâng al Bârladului, la vreo cinci kilometri de târgul Vaslui — soarele coborâse deja după dealul Costangalia. Era ora șase după-amiaza. La stână, în Podgoria, cânii lătrau la ceva ce nu se vedea. La biserica de lemn de la răscrucea drumului spre Muntenii de Sus, clopotul a bătut a vecernie.

În curtea gospodăriei — o casă de chirpici cu prispă spre soare-răsare, acoperiș de paie de secară, un pridvor mic dinspre uliță — Ileana pregătea deja cina. Focul din cuptorul de vatră fusese aprins de la ora cinci cu vreascuri de nuiele; peste jar așezase o oală de tuci în care fierbea, cu bolboroseli grele, mămăliga. Meiul se terminase în casă cu o săptămână în urmă (fusese un iarnaroc slab la Bârlad, nu apucaseră să cumpere), așa că trebuise să macine dimineața, la moara de apă a lui Ștefan Poștașul, opt kilograme de porumb — o cereală pe care abia îl învățau, în satul Vetriș, în ultimii cinci-șase ani.

Copiii — trei, care supraviețuiseră; alți doi îngropați între 1778 și 1780, unul de dezinterie, altul înnecat la Bârlad pe timp de topirea zăpezilor — erau strânși pe cuptor. Cel mare, Neculai, de zece ani, se juca cu un cui de fier găsit lângă potcovărie, învârtindu-l între degete cum ar fi făcut, poate, un giuvaergiu levantin cu un ac de aur. Cel mijlociu, Costache, de șapte ani, dormita. Cea mică, Sultana, de patru, cânta încet, ceva ce auzise de la o babă la fântâna satului.

Vasile Ailenei — treizeci și opt de ani, o vârstă la care Constantinopolul lui Konstantinos Mourousis abia intra în maturitate, dar la care un țăran moldovean era deja bătrân în raport cu speranța de viață a satului lui — s-a spălat pe mâini la vadră, în curtea din spate. Apa era rece. Miros de fum peste tot. Sub prispă, câinele bătrân Grivei mișca coada încet, fără să latre, cum făcea toate serile de la o vreme.

„Ai adus lemne?", a întrebat Ileana din bucătărie, fără să se întoarcă.

„O jumătate de căruță. Restul mâine. E prea greu singur."

„Ilie a lui Toader a spus că vine mâine cu boii lui. Îi dai o oca de vin."

„Îi dau."

Aceasta era o seară obișnuită într-un sat obișnuit din Moldova, în anul 1782. Nici mai bogat, nici mai sărac decât media. Nici mai norocos, nici mai lovit. Un sat între alte 3.500-4.000 de sate similare care alcătuiau, la sud și la nord de Prut, Moldova. Un sat, într-o civilizație pe care istoricii au ignorat-o multă vreme, pentru că nu produce documente scrise, nu ridică monumente, nu poartă nume de dinastii.

Iar articolul de față este dedicat acestui sat. După șase articole de geopolitică, tehnologie și diplomație, coborâm la nivelul mesei. Ce mâncau. Ce purtau. Cum trăiau. Cum mureau. Ce sperau. Este cel mai antropologic articol al serialului. Este, mi-e teamă, cel mai lung ca număr de cuvinte pe care le poate suporta, pentru că viața cotidiană nu se lasă rezumată în paragrafele scurte ale analizei politice.

O prevenire pentru cititor. Nu vom fi nici nostalgici, nici disprețuitori. Vom încerca să vedem cum era — atât cât o putem vedea prin ochii memoriei colective, ai documentelor puține și ai cercetării etnografice care ne-a rămas. Iar la sfârșit, ca și în celelalte articole, ne vom întoarce la ce înseamnă asta pentru noi, cei care mai locuim, în forme moderne dar recognoscibile, în aceleași sate.

II. Ce mâncau: de la mei la mămăligă

Începem cu masa. Pentru că masa e locul unde civilizația se testează cel mai onest.

Meiul — cerealita străveche. Până în deceniile 1770–1790, alimentul de bază al țăranului moldo-muntean era meiul (Panicum miliaceum), o cereală mică, galbenă, cultivată pe teritoriul nostru de milenii. Se fierbea ca terci — un fel de mămăligă de mei, mai puțin consistentă decât cea de porumb pe care o cunoaștem astăzi, cu gust mai dulceag, mai săracă în calorii. Se mânca cu lapte acru, cu brânză, cu ceapă, cu murături.

Meiul avea două defecte importante. Primul: randamentul la hectar era modest — 500-700 de kilograme, față de 1.500-2.000 pe care porumbul le va aduce mai târziu. Al doilea: nu se păstra bine peste iarnă (se altera în boabe, chiar când era ținut uscat). Cerea, deci, o gospodărire mai atentă și o rezervă mai mare pentru anii proști.

Porumbul — cotropitorul american. Adus de portughezi din Mexic în Europa la începutul secolului XVI, porumbul a cucerit lent bazinul Mediteranei. La 1600, era o curiozitate botanică în grădinile boierești din Italia și Franța. La 1700, cultivat în părți ale Balcanilor otomani. La 1750, se răspândea sistematic în Serbia, Bulgaria, Grecia. La noi ajunge, pe scară comercială, în anii 1720–1740, dar cu o dinamică inegală.

Un fapt puțin cunoscut. Prima „mămăligă" românească nu era, cum s-ar putea crede, de mei — era de porumb. Cuvântul „mămăligă" (mămăligă în română, mamaliga în bulgară și în alte limbi balcanice) apare pentru prima dată în documente moldo-muntene la sfârșitul secolului XVII, folosit pentru terciul gros de porumb, nu de mei (terciul de mei se numea pastă sau cocă). Deci mămăliga este porumb, prin definiție. Iar când zicem că moldovenii și muntenii au trecut „de la mei la mămăligă", zicem, în fond, că au trecut la porumb.

De ce porumbul a câștigat. Trei motive. Randament (dublu sau triplu față de mei). Rezistență la păstrare (bobul de porumb, uscat și ținut în ciocan, rezistă un an și mai mult). Faptul că nu era supus dijmei tradiționale — pentru că era o cereală „nouă", nu figura în vechile registre fiscale. Un țăran care își schimba mia de mei pe mia de porumb plătea, în teorie, mai puțin la vistierie, cel puțin până când administrația fanariotă a înțeles ce se petrece și a extins dijma și la porumb (deceniile 1780–1800).

Consecințele nutriționale. Aici e locul unei observații pe care istoriografia medicală a subliniat-o: porumbul, ca dietă exclusivă, produce pelagră — o boală de carență în vitamina B3 (niacină) și în triptofan. Simptomele: erupții pe piele (dermatite), diaree cronică, demență în stadiile avansate, moarte în stadii finale. Pelagra era necunoscută la români înainte de răspândirea porumbului. Apare, în rapoarte medicale, începând cu anii 1810–1820, mai întâi în satele muntene, apoi în Moldova. Va deveni o problemă majoră de sănătate publică în secolul XIX. Va fi eradicată abia după 1950, când s-a înțeles că fierberea porumbului cu var (procedeul nixtamalizării, folosit tradițional în Mexic dar necunoscut în Europa) eliberează niacina din bob și previne pelagra.

Iată deci un caz aparte de „progres" ambiguu. Porumbul a mărit randamentul agricol, a permis o creștere demografică (populația Moldovei crește de la 800.000 la 1780 la 1.400.000 la 1830 — un salt în bună parte permis de porumb). Dar a lăsat, generații întregi, o parte considerabilă a populației cronică pelagroasă.

Restul mesei. Pe lângă mămăligă (sau, în satele care păstrau meiul, terci), țăranul moldo-muntean mai avea: brânză de vaci și de oi (fermentată în burduf, în putini de lemn, sau proaspătă); lapte acru (o cultură microbiană regională, apropiată de iaurtul balcanic); ouă (mai ales primăvara); ceapă și usturoi (pe tot timpul anului); varză (murată în butoaie, principala sursă de vitamina C peste iarnă); fasole, mazăre, linte (leguminoase de post); mere, prune (proaspete în sezon, uscate peste iarnă); pește (unde erau ape — la Bârlad, la Siret, la Dunăre; peștele sărat era comerciat pe distanțe lungi).

Carne — mai rar decât se crede. O gospodărie moldoveană tipică tăia un porc de Crăciun (Ignatul, 20 decembrie), plus, poate, un miel de Paști, plus vitele bătrâne când nu mai puteau munci (dar erau vânduți mai des decât mâncați). Consumul mediu de carne, la 1780, era estimat la 15-20 de kilograme pe an per persoană — de zece ori mai puțin decât în Europa noastră contemporană, mai puțin decât la țăranul englez sau francez de aceeași epocă, dar comparabil cu media țărănească bulgară, sârbă sau grecească.

Porcul ca marcă de identitate. Aici se cere o observație care leagă articolul acesta înapoi la articolul 2 (kilo-ul) și la articolul 6 (Constantinopolul). Bucătăria otomană — moștenitoare a tradiției păstorești anatoliene, plus reglementările coranice privind ce e curat și ce e spurcat — privilegia oaia și mielul ca surse principale de carne. Constantinopolul, cu populația lui de 700.000-1.000.000 de suflete, era o metropolă carnivoră care mânca aproape exclusiv oaie și miel. Aprovizionarea acestei metropole era, cum am arătat în articolul 2, o parte importantă a tributului „ascuns" plătit de Principate: oile moldovenești mergeau, în turme mari, pe drumul Silistra-Șumla-Adrianopol, spre măcelăriile din Fanar și Galata. Economia păstorească a Moldovei se orienta, în bună parte, către sud — către consumatorul otoman.

Ce ținea, în schimb, țăranul român pentru propria masă? Porcul. Iar aici cultura devine explicativă. Porcul, spurcat în islam, era animalul care nu putea fi cerut la kilo. Nu apărea în registrele de rechiziționare otomană. Nu ajungea la Constantinopol nici măcar ca dijmă în natură. Era, în sensul strict administrativ, „invizibil" pentru fiscalitatea imperială. Iar în sensul cultural, devenea marca de contra-afirmare a identității creștine sub suzeranitate musulmană. Bulgarii, sârbii, grecii, românii — toți creștinii balcanici sub Poartă — au dezvoltat, în secolele XVI-XVIII, culturi de creștere a porcului mai intense decât cele existente înainte. Nu prin decret. Prin logică practică (porcul mănâncă resturi, ghinda pădurilor de stejar, deșeuri de bucătărie, cere puțin pământ — perfect pentru o gospodărie care nu-și permite pășuni întinse) suprapusă peste logică simbolică (ce nu poate mânca stăpânul devine hrana supusului).

Așa se face că, la 1780, oaia era animalul care pleca — spre Constantinopol, sub formă de kilo sau de vânzare la negustori otomani. Iar porcul era animalul care rămânea — pentru masa de Ignat, pentru cârnații de Crăciun, pentru unsoarea din polobocul de la cămară. Iar tăierea porcului la 20 decembrie nu era doar eveniment gastronomic. Era ritual de reafirmare a identității. Într-un imperiu care îți lua mielul pentru sultan, îți lăsa porcul pentru Crăciun. Iar Crăciunul devenea, prin porc, mai profund creștin decât ar fi fost prin liturghie singură. Antropologia mesei conține uneori mai multă politică decât cronica.

Vinul. Aici Moldova și Țara Românească aveau reputația bună. Podgoriile de la Cotnari, Odobești, Nicorești, Drăgășani, Ștefănești erau vechi și productive. Vinul era băutura zilnică a țăranului (bea în cantități mari — poate un litru pe zi în vremea muncilor grele) și era comerciat, în cantități mari, pe piețele Constantinopolului, Poloniei și, prin negustori armeni, până în Rusia. Nu era, evident, vin de calitate a Bordeaux-ului — era vin de masă, tulbure, ținut în butoaie, băut din urcioare. Dar era vin de cultură veche.

III. Ce purtau: cânepa, inul, lâna și obișnuința

O gospodărie moldoveană tipică, la 1780, își producea, în mare parte, propriile textile. Femeile aveau, în tinda casei, un război de țesut vertical din lemn de fag, un vârtelniță pentru bobinat, un fus și o furcă pentru tors. Bărbații se ocupau, iarna, de prelucrarea cânepii și a inului: bătutul cu maiul, meliţatul, dărăcitul.

Materiile prime. Cânepa (Cannabis sativa, dar varietatea textilă, nu cea psihoactivă — este important să spunem asta, pentru că unii cititori pot fi surprinși) era cultivată în aproape toate satele moldo-muntene, pe o parcelă mică lângă casă. Producea fibra tare, aspră, potrivită pentru pânze de sac, prosoape groase, cămăși zilnice. Inul (Linum usitatissimum) era mai fin, folosit pentru cămăși de sărbătoare, pânze albe, cearșafuri. Lâna venea de la oi — șase kilograme de lână pe oaie pe an, împărțite în două tunsori (primăvara și toamna).

Cămașa. Piesa de bază a costumului țărănesc, pentru bărbat și femeie, era cămașa lungă de cânepă sau in, până la genunchi pentru bărbați, până la glezne pentru femei. Cusută la casă, cu ață tot de cânepă. Brodată pe piept și pe mâneci la modele regionale — geometrice în Moldova nordică, mai florale în Muntenia sudică. O cămașă bine făcută putea dura cinci-șase ani, dacă era cusută atent și spălată cu cenușă în loc de săpun (leșia din cenușă era detergentul universal pre-industrial).

Ițarii bărbații / catrința femeii. Pentru bărbat: ițari — pantaloni strâmți de lână albă, care ajungeau până la gleznă, purtați cu opinci și cu obiele. Pentru femeie: catrință — o fâșie dreptunghiulară de țesătură cu fond negru și dungi verticale roșii sau galbene, înfășurată în jurul șoldurilor peste cămașă, ținută cu un brâu de lână. Peste toate acestea, iarna: cojoc de piele de oaie, cu blana înăuntru, cu partea de piele decorată cu broderii.

Opincile. Pantofi din piele de vită sau de porc, cu vârful ascuțit, legați cu curele împletite din tei sau cânepă în jurul gleznei și, uneori, până la genunchi. Făcuți la casă, dintr-o singură bucată de piele. Duraudouă-trei luni, apoi trebuiau înlocuiți. Un țăran obișnuia să aibă la casă două-trei perechi de opinci în diferite stadii de uzură.

Iarna. Peste toate acestea, cojocul lung din piele de oaie, căciula de miel (astrahan pentru cei bogați, oaie obișnuită pentru restul). Cizmele din piele nu existau la țăranul obișnuit — erau ale boierilor, ale ofițerilor, ale negustorilor.

Comparația cu Occidentul. Un țăran englez de aceeași epocă purta, la fel, textile realizate în bună parte la casă — cânepă și lână, mai puțin in (Anglia importa in din Baltica). Purtă cămașă de linie și pantaloni de lână. Piesa care făcea diferența cu țăranul român era, poate, cismele: în satele engleze, țăranii bine gospodari aveau cizme de piele, cumpărate de la meșteșugar. Nu era doar o problemă de bogăție — era o problemă de infrastructură industrială. În Anglia existau tăbăcării mecanizate care produceau piele finită la scară. La noi, tăbăcăritul se făcea manual, în ateliere mici, iar cizmarii erau puțini și scumpi.

Textilul e o categorie unde diferența dintre Principate și Occident era, la 1780, mai mică decât în metalurgie sau tipar. Ambele erau, în esență, economii de auto-consum textil. Diferența va apărea abia după 1800, când filaturile mecanice engleze vor începe să exporte țesături ieftine care vor concura, la iarmaroace, cu producția casnică.

IV. Casa: chirpici, paie, tindă, prispă, cuptor

Casa țăranului moldo-muntean la 1780 era, cu variații locale, o structură surprinzător de stabilă în tot spațiul dunărean.

Materialele. Pereții — chirpici (cărămidă crudă din pământ galben amestecat cu paie tocate și cu apă, uscată la soare), sau paiantă (structură de nuiele împletite, umplută cu lut). Rar, piatră — în zonele muntoase unde exista piatra la suprafață. Fundația — piatră fără mortar, jumătate metru înălțime. Acoperișul — paie de secară sau de grâu, mai rar șindrilă de brad (în zonele forestiere), aproape niciodată țiglă (care era scumpă și cerea o structură portantă mai grea).

Planul. Trei încăperi tipice, dispuse în linie sau în „T":

Tinda — camera de intrare, folosită ca depozit pentru unelte, alimente, războiul de țesut al femeii, uneori pentru dormitul copiilor mai mari.
Odaia (soba) — camera principală, cu cuptor de vatră (o structură de piatră și pământ care servea și pentru gătit, și pentru încălzit, și pentru dormit pe deasupra), cu un pat de lemn cu așternut de paie, cu o masă mică, cu o ladă pentru haine.
Camera de la deal (când exista) — camera curată, cu icoanele, cu obiectele de sărbătoare, folosită doar la mari ocazii — botez, nuntă, praznic.

Plus prispa — pridvor exterior acoperit, cu treaptă de piatră, unde se mânca vara, se lucra la lumina zilei, se primeau vecinii. Prispa era, în esență, camera de zi de vară.

Dimensiuni. O casă tipică — 6 metri pe 8 metri de bază, cu tavan la 2,20 metri (foarte jos, pentru a păstra căldura), fereastre mici (30 pe 30 centimetri, cu o singură geam de sticlă în cel mai bun caz, altfel cu piele transparentă sau cu hârtie unsă cu ulei).

Igiena. Sursa de apă — fântâna satului, uneori la o sută-două de metri distanță. Latrina — la douăzeci-treizeci de metri de casă, în fundul curții, o groapă cu paravan de scânduri. Baia — nu exista ca structură separată. Spălatul se făcea în sat, la vară, în râu; iarna, într-un ligheanl de lemn, cu apă încălzită pe vatră, într-o zi de sâmbătă (tradițional, sâmbăta era ziua de baie). Rufe — spălate la râu vara, la lighean iarna, cu leșie de cenușă în loc de săpun.

Iluminatul. Opaițul — un mic vas de lut cu ulei și fitil, care dădea o lumină slabă, tremurată. Lumânări de seu (rezervate pentru mesele bogate). La casa boierească — lumânări de ceară de albine, mai scumpe, mai curate. Un țăran își permitea, în seri obișnuite, o singură sursă de lumină. Câteva ore după apus, casa era în întuneric, oamenii dormeau.

Ritmul zilei. Trezitul la ora patru-cinci dimineața (cocoșii; nu existau ceasornice la sat). Munca de la răsărit până la asfințit, cu o pauză de prânz la ora unu-două. Cina la asfințit. Culcarea la ora nouă-zece. În total, aproximativ nouă-zece ore de somn, dar cu întreruperi (copii mici, vite care fâlfâiau în grajd, câinele care lătra la lupi).

Diferența față de Occident. Un țăran englez de aceeași epocă avea, într-o casă tipică, un coș de fum de cărămidă (nu de lut ca la noi), o sobă cu grătar de fier (nu vatră deschisă), rufe spălate cu săpun (nu leșie), un ceas pe perete în multe cazuri, un pat cu saltea de puf sau păr de cal (nu paie). Toate acestea nu erau lux — erau standard rural englez. Diferența cu satul moldovenesc era, iar și iar, structurală: Anglia avea industrie de cărămidă, de fier, de săpun, de textile, de mecanică simplă. Noi nu aveam.

V. Riturile: naștere, botez, nuntă, moarte

O gospodărie era, în ultimă instanță, un ciclu de rituri. Prin rituri se măsurau anii și generațiile.

Nașterea. Femeia năștea acasă, ajutată de o babă a satului — o moașă empirică, fără instruire medicală formală, dar cu experiență de zeci de nașteri asistate. Nu existau medici. Nu existau spitale de maternitate. Rata mortalității materne era, se estimează, între 2% și 4% pe naștere — de zece-douăzeci de ori mai mare decât în Europa contemporană. Cauzele principale: febra puerperală (infecție post-partum), hemoragia netratată, distocia (nașterea complicată).

Rata mortalității infantile — 300-350 de morți la 1.000 de nașteri vii, în primul an de viață. Adică, aproape unul din trei copii nu împlinea un an. Cauzele: dezinterie infantilă, tetanos neonatal (mai ales prin tăierea cordonului ombilical cu instrumente nesterile), pneumonie, difterie.

Femeia moldoveană de la 1780 năștea, în medie, șapte-opt copii de-a lungul vieții. Ajungeau la vârsta căsătoriei — să spunem cincisprezece ani — între trei și cinci. Restul mureau. Fiecare mamă din sat își îngropase, deja la douăzeci și cinci de ani, doi sau trei copii.

Botezul. Trei zile după naștere, dacă copilul supraviețuia. Se făcea la biserica satului sau, dacă preotul era departe, acasă. Nași erau aleși dintr-o familie prietenă — o legătură care se transmitea generațional (nășia era una dintre cele mai serioase forme de rudenie spirituală). Copilul primea un nume — de regulă al unui sfânt din zilele apropiate, sau al bunicului dinspre tată.

Nunta. Se făcea, tradițional, între septembrie și decembrie (după strânsul recoltei) sau imediat după Paști. Ritualul dura două-trei zile: în prima zi, „udatul fetei" la mireasă; în a doua, cununia la biserică urmată de masa mare; în a treia, „calea întoarsă" — vizite la rudele apropiate.

Ce se mânca la o nuntă țărănească? Sarmale în frunze de varză murată, ciorbă de burtă, friptură de porc (dacă familia își permitea), o dată sau de două ori pui, mămăligă cu brânză, plăcinte cu carne, prăjituri cu miere. Vin — mult vin. Muzică — lăutari din sat, cu cobza și scripca (nu vioară — vioara era un instrument mai târziu introdus în muzica populară moldovenească).

Moartea. Aici, ritul era cel mai bogat și cel mai important. Un mort era spălat de o femeie a satului (bărbații nu atingeau morții), îmbrăcat cu haine de sărbătoare, așezat pe o masă în camera curată. Priveghere de trei zile — în care se rugau vecini, veneau rude, se dădeau pomeni de mâncare și de haine către săraci. La al treilea zi, îngropăciunea la cimitirul satului. Apoi, ritualul continuă: pomana la nouă zile, la patruzeci, la trei luni, la șase, la un an, la trei ani, la șapte ani.

Șapte ani de comemorare pentru un mort. Un sistem antropologic elaborat, care menținea legătura vie dintre generații și care organiza, în esență, timpul social al satului.

VI. Boli și moarte: ciuma din 1770 și viața cotidiană

Am pomenit deja, în articolul 2, ciuma din 1770 care a devastat Bucureștiul. Aici, în articolul 7, extindem privirea la ciuma ca fenomen antropologic — nu doar demografic.

Ciuma din 1770. Adusă din Egipt prin Constantinopol, s-a răspândit în tot spațiul otoman în anii războiului cu Rusia (1768–74). La București, se estimează că 20-30% din populație a murit în valul de vară al lui 1770. La Iași, între 15% și 20%. În sate, procentele au fost mai mici — pentru că izolarea rurală a servit ca protecție parțială — dar unele sate din județele Buzău, Ilfov, Ialomița au pierdut jumătate din populație.

Ce înseamnă asta la scara vieții zilnice? Un sat de 200 de suflete pierde, în trei-patru luni, 80-100 de oameni. Familiile sunt sparte. Sat întreg se închid pentru câteva săptămâni (izolare voluntară — nimeni nu iese, nimeni nu intră, alimentele lipsesc rapid). Preotul îngroapă zece morți pe zi, apoi douăzeci, apoi renunță să mai celebreze ritualul complet și se rezumă la câteva rugăciuni scurte la marginea gropii. La sfârșit, când valul se retrage, satul e mut, chirpiciul e crăpat, câmpurile nelucrate.

Alte boli endemice. Variola (vărsatul) — care ucidea sistematic copiii sub cinci ani, până la introducerea vaccinării jenneriene (în Principate, prima campanie de vaccinare va fi în anii 1810–1820). Tifosul — răspândit prin apa contaminată. Malaria (frigurile) — endemică în zonele mlăștinoase din Bărăgan și Bălți. Tuberculoza (oftica) — cauza principală de moarte între adulți tineri. Sifilisul (goliul) — răspândit în satele apropiate de drumurile de poștă.

Speranța de viață la 1780 în satul moldo-muntean? Aproximativ 30-32 de ani la naștere. Dar aceasta e o cifră înșelătoare — pentru că mortalitatea infantilă masivă o trage în jos. Cine trecea de cinci ani avea, statistic, șansă să ajungă la 45-50. Cine trecea de 40, la 60. Bunicii existau. Nu erau majoritate — dar existau.

O reflecție. Această convivență cu moartea, care ne-ar șoca astăzi, era realitatea zilnică a fiecărei generații de dinaintea noastră. Un țăran de patruzeci de ani, la 1780, își îngropase deja: unul sau doi frați (murți în copilărie), doi-trei copii ai lui, uneori o primă soție (moartă la naștere), un părinte sau amândoi părinții, câțiva vecini apropiați. Nu era, la sat, o pierdere excepțională. Era normalul.

Cum se ținea satul? Prin ritual. Prin pomeni. Prin praznic. Prin memoria colectivă a numelor care se transmiteau de la mort la nou-născut. Prin apostilele de la biserică unde se citea la fiecare liturghie „pomelnicele" — lista morților care nu trebuiau uitați. Un sistem antropologic care făcea moartea suportabilă prin repetare ritualizată.

VII. Sărbătorile: praznicele, Ignatul, Crăciunul, Paștele

Iar între moarte și moarte, sărbătoarea.

Calendarul țărănesc moldo-muntean era, la 1780, o structură densă de zile speciale. Aproximativ 90-100 de zile pe an erau „sărbători" în sens religios sau ceremonial. Adică o zi din patru. Un ritm de muncă și odihnă care, pentru un observator modern, ar putea părea excesiv — dar care era, în felul lui, o formă de sănătate publică pre-industrială (odihna era impusă ritualic, nu lăsată la latitudinea individului).

Marile praznice.

Crăciunul (25 decembrie): posturi de șase săptămâni înainte, apoi tăierea porcului la Ignat (20 decembrie), colinde, mese mari, sarmale, cârnați, cozonac.
Anul Nou (1 ianuarie): plugușor, sorcova, urături pentru anul care vine.
Boboteaza (6 ianuarie): sfințirea apelor, agheasma pe care preotul o purta prin toate casele satului.
Paștele (variabil, martie-aprilie): postul mare de șapte săptămâni, apoi Săptămâna Patimilor, apoi Învierea, apoi mesele de Paști cu miel, cu pască, cu ouă roșii.
Rusaliile (variabil, mai-iunie): Pogorârea Duhului Sfânt, cu obiceiul „călușarilor" în Muntenia.
Sânzienele (24 iunie): sărbătoarea solstițiului de vară, cu obiceiul culesului plantelor de leac.
Adormirea Maicii Domnului (15 august): mari pelerinaje la mănăstirile mari (Neamț, Voroneț, Curtea de Argeș).
Sfântul Dumitru (26 octombrie): sfârșitul anului agricol, când se făceau socotelile cu ciobanii, cu argații, cu boierul.
Sfântul Nicolae (6 decembrie): prima sărbătoare a iernii, când începeau colindele.

Fiecare praznic avea propria lui structură. Propriile mâncăruri. Propriile cântece. Propriile jocuri. Propriile interdicții. Era o civilizație a ritmurilor.

Un exemplu — Ignatul. 20 decembrie. Ziua în care se tăiau porcii. La sate, era o mică sărbătoare colectivă. Vecinii se ajutau la tăiere. Se făcea „pomana porcului" — o masă cu bucăți fripte imediat, cu vin, cu pâine caldă, cu ceapă, cu mujdei. Copiii primeau vezica porcului umflată ca minge, cu care se jucau săptămâni întregi. Femeile pregăteau, în ziua următoare, cârnații (afumații la coșul de deasupra vetrei), caltaboșii, jumările, unsoarea pentru toată iarna.

Un porc de o sută optzeci de kilograme, tăiat la Ignat, hrănea o familie mijlocie cinci-șase luni. Era, în sens strict caloric, evenimentul economic cel mai important al anului pentru gospodărie.

Ce spune calendarul. Un observator antropologic ar spune că această densă structură ceremonială era, în esență, „compensarea" pentru absența infrastructurii moderne. Fără loisir organizat (concerte, teatre, cafenele), sărbătoarea religios-comunitară îndeplinea funcțiile pe care astăzi le împart mai multe instituții. Era, în același timp: recreație, socializare inter-familială, educație morală, ritm agricol, ritual medical (posturile, praznicele — un fel de dietetică colectivă), integrare inter-generațională.

Când modernitatea va veni, în secolul XIX-XX, aceste structuri se vor eroda. Iar erodarea lor nu va fi înlocuită imediat cu ceva de calitate egală. Multe dintre patologiile sociale ale satului românesc modern — depresia, alcoolismul, izolarea bătrânilor — au, poate, legătură cu acest gol nemplinit între vechea structură ceremonială și ce a venit după.

VIII. Boierul și țăranul: relația concretă

O ultimă temă, înainte de închiderea articolului. Cum arăta relația dintre boier și țăran la nivelul satului?

Nu vom face o discuție ideologică (asupritori vs. asupriți) — pe care o vom lăsa pentru articolul 8. Aici vorbim despre relația concretă, zilnică.

Structura. În marea majoritate a satelor moldo-muntene, boierul locuia la conac — o casă mai mare decât cele țărănești, dar rareori palat. La conac locuiau, permanent, boierul, familia lui (când era la moșie și nu la București sau Iași), câțiva servitori, un vechil (administrator) care gestiona ferma. Restul satului era țărănesc — clăcași înainte de 1746 în Muntenia și 1749 în Moldova (reformele lui Constantin Mavrocordat), țărani obligați la clacă și dijmă după aceea (dar în relație mai puțin severă decât iobăgia rusă).

Obligațiile țăranului către boier.

Claca: 12 zile de muncă pe an la 1780 (crescute la 24 sub Alexandru Ipsilanti prin reglementările din 1780, apoi până la 40 în deceniile următoare). Munca era: arat, sămănat, secerat, transportat, uneori construcții la conac.
Dijma: o zecime din recolta țăranului (grâu, mei, porumb, vin, miere) mergea la boier.
Prestațiile: obligații ocazionale — cai de conac, transporturi, ospitalitate când trecea boierul cu curtenii.

Obligațiile boierului către țăran.

Protecția fizică (când puteau — ceea ce era limitat, dar exista).
Pământ arendat (uzufructul, nu proprietatea).
Împrumuturi în anii proști (cu dobândă, dar oricum împrumut).
Judecată în conflicte locale (boierul era, în teorie, judecător de primă instanță).

Realitatea zilnică. În satele unde boierul era prezent și grijuliu — și au existat astfel de boieri, în minoritate dar reali — relația funcționa. În satele unde boierul lipsea (era la București), era ținută de un vechil care putea fi crud sau cinstit după caz. În satele arendate unor negustori greci sau evrei — o practică frecventă în ultimele decenii ale secolului XVIII — relația se degrada, pentru că arendașul avea contract pe cinci ani și extrăgea maximum în timpul disponibil.

Un fapt puțin cunoscut. Boierii moldo-munteni nu formau, în majoritate, o clasă de mari proprietari în sens englez sau prusac. Un „boier mijlociu" avea o moșie de 1.000-3.000 de hectare, deseori împărțite în trei-patru sate mici. Trăia din venituri de 3.000-8.000 de piaștri pe an. Nu era o mare avere. Îi ajungea pentru o casă la București, o casă la moșie, câteva slugi, câțiva cai, câteva luxuri (o trăsură din Viena, câteva mătăsuri de la Constantinopol). Nu-i ajungea pentru investiții mari, industriale.

Boierii cu adevărat mari — Ghica, Cantacuzino, Sturza, Rosetti-Roznovanu — erau puțini, aveau moșii de zeci de mii de hectare, venituri de peste 100.000 de piaștri. Aceștia trăiau la nivel european. Restul boierimii era mai apropiat, ca standard material, de gentry rural englez decât de aristocrație.

IX. Ce a schimbat porumbul (și ce nu a schimbat)

Se termină acest articol cu o meditație asupra a ce a însemnat, la scara istoriei lungi, „revoluția porumbului" în lumea rurală românească.

Am spus deja: porumbul a mărit randamentul agricol de două-trei ori. A permis creștere demografică. Populația Principatelor, care la 1780 era de aproximativ 2 milioane, ajunge la 4 milioane în 1830 — un dubluj în cincizeci de ani, ceea ce e printre cele mai rapide creșteri demografice din Europa aceleiași epoci.

Consecințe pe termen mediu.

Bune: mai mulți oameni supraviețuiau. Copii care ar fi murit acum trei generații de foame acum trăiau. Sate care ar fi dispărut acum se măreau. Târguri care ar fi rămas mici acum se umpleau. Un demografic dinamism care avea să facă posibilă modernizarea comprimată post-1859 — pentru că Cuza, Carol, Politehnica ar fi fost inutile într-o țară stagnantă demografic.

Rele: pelagra (despre care am vorbit). Deteriorarea calității dietei — mai multe calorii, dar dietă mai monotonă, mai lipsită de proteine (porumbul înlocuiește partial fasolea, care e mai bogată în proteine). Concentrare a țăranului într-o singură cultură — cu risc de foamete când porumbul lipsea (anii 1866, 1907 vor cunoaște foamete de proporții). Simplificare a peisajului agricol — monoculturi în locul rotației complexe pre-porumb.

Ce nu a schimbat porumbul. Structura instituțională. Relația cu boierul. Sistemul fiscal. Ritul religios. Casa de chirpici. Opincile. Războiul de țesut al Ileanei. Speranța de viață la naștere (care rămâne, cu variații, aceeași până în deceniul 1890, când vaccinarea antivariolică sistematică o va crește semnificativ).

Porumbul a schimbat conținutul mesei. Nu a schimbat contextul mesei. Iar contextul — sat de chirpici, biserică de lemn, drum de pământ, boier la conac, tribut la Constantinopol — a rămas în esență acelaș până în epoca Cuza-Carol.

Aceasta e cea mai importantă observație a articolului. Modernizarea satului nu vine prin schimbarea cerealei. Vine prin schimbarea infrastructurii. Iar infrastructura satului moldo-muntean va începe să se schimbe abia după 1860 — școala primară obligatorie a lui Spiru Haret în 1898, drumurile modernizate în deceniul 1900–1910, curentul electric în satele mari după 1930, în cele mici după 1960.

Bunicii bunicilor noștri au trăit, deci, în același sat ca strămoșii de la 1650. Doar cu porumb în loc de mei. Doar cu doi copii vii în loc de unul. Doar cu impresia că ceva începe, pe undeva departe, dar nu se știe încă ce.

X. Concluzie: masa care ne definește încă

Vasile Ailenei stătea la masa lui de brad, într-o seară de octombrie 1782, cu o strachină de mămăligă în față și cu o oala de lapte acru la mijloc. Ileana i-a pus, cu o lingură de lemn, o bucată mai bună. El a înțeles gestul și a mulțumit fără să vorbească — cum înțelegeau oamenii atunci, cu o clipire, cu o mișcare a bărbiei. Copiii au mâncat pe o pat mic lângă vatră, cu blidul comun. Câinele Grivei aștepta, la ușă, resturile.

Aceasta era o masă. O gospodărie. O seară. Nu era, în ea, nicio urmă a Constantinopolului lui Mourousis, a Reșiței lui Bauer, a Nevyansk-ului lui Demidov, a Cottonopolis-ului lui Arkwright. Erau alte lumi. Foarte departe. Ireal de departe.

Iar Vasile Ailenei nu era, prin asta, mai puțin demn decât Mourousis, decât Bauer, decât Demidov. Trăia o viață completă. Muncea sistematic. Iubea în felul lui. Se ruga la biserica de lemn. Îngropa morții. Ținea praznicele. Nu producea manuscrise greco-latine, dar contribuia la o cultură a repetiției rituale care, la propria ei scară, era la fel de complexă ca aceea a Fanarului.

O reflecție personală, dacă mi se îngăduie. Bunicii bunicilor mei — și, cu mare probabilitate, cititorule, ai tăi — au trăit în case ca aceasta. Au mâncat de pe masa aceasta. Au îngropat copii cu ritmul acesta. Au ținut praznicele acestea. Nu la 1780 — mulți dintre ei la 1900, chiar la 1930. Unii, în satele izolate, chiar la 1950. Modernitatea rurală românească e un fenomen de trei generații, poate patru. Înainte de aceasta, structura de la 1780 continua, cu adaptări.

Iar în noi, în cititorul contemporan urban — chiar dacă locuim în apartamente, chiar dacă mâncăm în restaurante, chiar dacă comunicăm prin ecrane — supraviețuiește o urmă din masa aceea. Praznicul de la casa părintească. Sarmalele de la nuntă. Mămăliga de la stână. Slujba de pomenire pentru un părinte. Mâinile aspre ale bunicului care a lucrat, poate, un metal — nu în furnal, dar la fierărie de sat, sau la atelierul cooperativei, sau la o mașină pe care o repara la casă. Bărbații care știau iarnă întreagă să facă din nimic ceva de trebuință. Poate, cine știe, chiar un tată-mecanic care venea seara de la muncă cu palmele negre, cu un ceva-secret pe fața obosită care semăna, într-o umbră, cu Vasile Ailenei.

Concluzia cu trei întrebări.

Prima. Ce mâncau, ce purtau, cum trăiau oamenii care ne-au precedat? Am răspuns pe îndelete: o dietă modestă, dar completă în calorii; textile de casă; sate de chirpici; ritmuri ceremoniale intense; convivență cu moartea; muncă neîntreruptă. Nu era rai. Nu era iad. Era viață.

A doua. Ce au făcut ei pentru noi, direct sau indirect, care mai persistă? Au ținut satul. Au ținut limba. Au ținut biserica. Au ținut ritmurile. Au făcut posibilă, prin supraviețuirea lor demografică (mai ales după porumb), populația de care Romania modernă a avut nevoie pentru a construi ceva. Sunt sub picioarele noastre ca sol. Sunt în vocabularul nostru. Sunt în praznicele familiei.

A treia — pentru cititorul contemporan. Ce anume din masa lor am pierdut, și ce anume am câștigat? Am câștigat: speranță de viață (de la 30 la 78 de ani), mortalitate infantilă redusă (de la 300 la 5 la 1.000), variabilitate a dietei, educație școlarizată, infrastructură sanitară, mobilitate. Am pierdut: densitatea ceremonială, ritmul agricol, coeziunea comunității de sat, memoria colectivă a morților. Un schimb care e, la balanța istoriei, avantajos în sens material. Dar care ne lasă cu întrebarea — cum ne compensăm ceea ce am pierdut?

O întrebare la care articolul de față nu răspunde. O întrebare care e, poate, tema centrală a modernității românești — de la Iorga la Blaga la Steinhardt la generațiile noastre.

Vasile Ailenei stătea la masa lui de brad, într-o seară de octombrie 1782. Grivei aștepta la ușă. Mămăliga era caldă. Copiii se pregăteau de somn.

O viață completă. La locul ei. Ireproductibilă. Dar nu, cred, nedemnă.

Bibliografie selectivă

Neagu Djuvara, Între Orient și Occident: archive.org.
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, volumele privind secolele XVII–XVIII.
Paul Cernovodeanu și Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului. Calamitățile naturale din trecutul României (până la 1800), București, 1993.
Sorin Mitu, Transilvania mea: istorii, mentalități, identități, Polirom, 2013 — pentru comparație cu satul transilvănean.
Wikipedia RO, Ciuma din 1770: ro.wikipedia.org.
Wikipedia RO, Pelagra: ro.wikipedia.org.
Wikipedia RO, Porumbul în România (istorie agricolă): ro.wikipedia.org.
Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500–2010), Polirom, 2010, capitolul despre agricultură: archive.org.
Ovid Densusianu, Viața păstorească în poezia noastră populară, ediții multiple — pentru contextul cultural.
Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, ediții multiple, pentru descrieri contemporane ale satului moldo-muntean.

Următorul articol în serial: „Boierii: între boierie veche, fanariotism și primele generații europenizate" — de la Cantacuzino Stolnicul la Ienăchiță Văcărescu la Grigore Alexandrescu. O sociologie a elitelor, cu bibliotecile, călătoriile, corespondența, luxul și, în cele din urmă, transformarea. Va apărea în două săptămâni.