Stau adesea în sala profesorală și aud aceeași conversație repetându-se cu variațiuni minore: "Le cerem să nu folosească telefoanele, dar eu însumi le verific obsesiv între ore." Suntem prima generație de educatori și părinți care trebuie să navigheze această transformare fără hărți, fără modele din propriile noastre copilării. Părinții mei nu au avut dilema dacă să-mi dea acces la TikTok la unsprezece ani pentru că TikTok nu exista. Profesorii mei nu au trebuit să decidă dacă ChatGPT subminează sau augmentează învățarea pentru că AI-ul conversațional era science fiction. Navigăm în ceață, ghidați doar de bune intenții și de cercetare care abia acum începe să prindă din urmă realitatea. Și aici apare o ipocrizie incomodă pe care trebuie s-o recunoaștem: cum să cerem adolescenților disciplină digitală când noi, adulții, suntem la fel de captivi? Am observat-o la mine însumi – preocuparea constantă cu email-ul, verificarea compulsivă a notificărilor, incapacitatea de a sta în liniște fără să ajung instinctiv la telefon. Dacă eu, cu creierul meu adult complet format și cu înțelegerea teoretică a mecanismelor de captare a atenției, lupt să-mi controlez propriul consum digital, ce așteptări realiste pot avea de la un adolescent de paisprezece ani? Acest capitol este despre dilemele practice cu care se confruntă educatorii și părinții zilnic. Unde se află linia dintre protecție și control excesiv? Cum folosim tehnologia ca instrument fără să permitem să devină mediu total? Cum predăm alfabetizarea digitală – nu doar cum să folosești tehnologia, ci când să nu o folosești?
Și, poate cel mai important, cum creăm modele de comportament coerent când noi înșine suntem încă în proces de învățare?
9.1. Generația de educatori prinși între două lumi
9.2. Ipocrizia adulților: Cum să cerem ce nu practicăm?
9.3. Tehnologia ca instrument vs. tehnologia ca mediu
9.4. Găsirea echilibrului: Nu luddism, ci discernământ
9.5. Alfabetizarea atenției ca disciplină fundamentală
