Similarități Istorice

Articolul 9 din 10 — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"

Articolele precedente: articolele 1–8.

I. Padeș, 23 ianuarie 1821

Zăpada acoperea colinele Mehedințiului. La marginea satului Padeș, într-o vale strâmtă între dealul Bibicelu și pădurea de fag, o mulțime de aproximativ două mii de oameni se adunaseră începând de la ora unsprezece dimineața. Nu era o adunare obișnuită. Erau, în bună parte, țărani înarmați — cu puști vechi, cu topoare, cu coase drepte, cu ciomege — sosiți din satele Gorjului și Mehedințiului la chemarea unui om pe care îl cunoșteau doar prin fapte: Tudor Vladimirescu, sluger, fost ostaș rus, om al Craiovei și al gorjenilor.

La ora unu după-amiaza, un preot bătrân — părintele Ioan de la Prejna — a citit, cu o voce care se sparse de câteva ori la mijlocul frazei, un text pe care Tudor îl compusese cu propria mână și îl dictase, cu două zile în urmă, unui logofăt din Cerneți. Textul avea să rămână în istoria românească sub numele Proclamația de la Padeș. Începea cu cuvinte pe care nimeni în tot arcul secolului XVIII nu ar fi îndrăznit să le rostească în public:

„Către tot norodul omenesc din Țara Rumânească celor ce se vor afla lăcuitori în orașele și satele acestei țări, sănătate!"

„Fraților lăcuitori ai Țării Rumânești, veri de ce neam veți fi. Nici o pravilă nu oprește pe om de a întâmpina răul cu rău!"

Preotul citea din ce în ce mai tare, ca și cum aerul înghețat i-ar fi limpezit vocea. Mulțimea asculta în tăcere. Cei mai mulți nu înțelegeau, poate, semnificația exactă a fiecărei fraze. Dar înțelegeau că se declara ceva. Că cineva, în sfârșit, spunea răspicat că răul de la vistierie și de la ispravnicii greci trebuia oprit. Că țăranul român, în satul lui înghețat de la Padeș sau de la Prejna sau de la Cloșani, avea dreptul să spună: destul.

Tudor era un om scund, cu ochi mărunți, cu barbă neîngrijită, cu o cicatrice pe frunte de la un pas venit la 1807 în războiul cu turcii. Făcuse studii puține — abia scria — dar avea o memorie neobișnuită pentru cifre și pentru dreptate. Avea patruzeci și unu de ani. Peste patru luni avea să fie ucis de emisari ai fostului lui aliat, Alexandru Ipsilanti (cel tânăr — nu confundați cu bătrânul domn muntean; era conducătorul Eteriei grecești, care voia să folosească răscoala lui Tudor pentru a declanșa insurecția generală anti-otomană). Nu apucă să vadă rezultatele muncii lui. Nu apucă să vadă că fanariotismul chiar se sfârșește. Nu apucă să vadă că 1821 devine, într-un fel neprevăzut, momentul zero al modernizării românești.

Aceasta e scena deschizătoare a articolului nostru. După opt articole în care am descris o lume pre-industrială, o lume fanariotă, o lume levantină, o lume care își rezista modernității cu structura ei bine cusută — deschidem articolul 9 cu momentul în care lumea aceasta se rupe. Sub picioarele lui Tudor Vladimirescu, în zăpada Mehedințiului, la 23 ianuarie 1821, începe altceva.

Articolul de față urmărește arcul acesta — de la Padeș la Marea Unire, de la Regulamentele Organice la fabricile Malaxa, de la primele școli tehnice la primele avioane construite la Brașov. Un secol de modernizare comprimată. Un secol în care România a încercat să facă, în o sută de ani, ceea ce Anglia făcuse în trei sute și Franța în două sute. Nu a reușit complet. A reușit, poate, în proporție de 60%. Iar acele 60% sunt tot ce ne dă, până astăzi, categoriile mentale ale unei țări moderne.

Articolul 8 din 10 — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"

Articolele precedente: articolele 1–7.

I. Trecere la Turnu-Roșu, 12 aprilie 1824

Trăsura mare cu patru cai, comandată la Sibiu cu două săptămâni în urmă și livrată la Câmpulung cu o întârziere de trei zile, a trecut vama de la Turnu-Roșu la ora unsprezece dimineața, în ziua de 12 aprilie 1824. Vremea era rece pentru sfârșitul lui aprilie — călătorii din carul din față își strânseseră cojoacele mai aproape de gât, iar vizitiul — un moldovean înalt cu barbă neagră, adus special pentru voiajul acesta din partea moșiei de la Golești — trebuia să oprească din când în când ca să sufle în palme.

În trăsura din spate călătorea Constantin Radovici Golescu, cunoscut mai bine sub numele familial de „Dinicu" — cu care se semna și pe care îl folosea la Curtea din București. Patruzeci și șapte de ani, o burtă rotunjită de o viață de ospețe boierești, dar cu ochi vii, cu mâini care încă mai țineau tocurile pe drum, un cap care începuse să chelească pe la creștet. Alături de el, fiul cel mare, Ștefan — treisprezece ani, cu ochelari de aur pe care i-i cumpărase tatăl la Sibiu cu o săptămână în urmă, cu ochi obosiți de la citit. Vizavi, un frate mai mic al lui Dinicu, Radu, care avea să rămână scurt timp la Viena înainte de a se întoarce.

Dinicu Golescu nu era, la 1824, nici cel mai bogat boier muntean, nici cel mai influent politic. Familia Golescu — venită, prin genealogii pe care el însuși le studia din tinerețe, dintr-un vechi neam boieresc de Argeș atestat din secolul XV — avea o moșie mare la Golești (peste 3.000 de hectare), un conac respectabil, câteva sute de familii de clăcași pe pământ. Dinicu însuși fusese, cu o generație în urmă, mare vornic sub Ioan Caragea și Alexandru Suțu (ultimii doi domni fanarioți munteni), apoi comisar al țării în comisiile de armistițiu cu turcii. Nu era un intelectual pur — era un om de administrație și de decizie. Dar, la patruzeci și șapte de ani, făcea ceea ce, cu douăzeci de ani în urmă, nu ar fi crezut că va face vreodată.

Călătorea. Nu la Constantinopol, cum făceau boierii tradițional pentru negocieri politice sau pentru cumpărături de lux. Nu la vreo mănăstire de la Athos pentru pelerinaj. Ci prin Europa Centrală și Occidentală. Sibiu, Cluj, Oradea, Buda, Viena, Trieste, Milano, Verona, Padova, Veneția, Geneva, Bruges, Bruxelles, apoi coborâre lentă înapoi. O călătorie planificată pentru șaptesprezece luni, cu peste patruzeci de opriri, în care avea să vadă — după cum va scrie în jurnalul lui, publicat doi ani mai târziu — „lucruri mari și minunate, pe care le-am văzut și le voi vedea, și pe care socotesc a fi de trebuință a le arăta neamului meu."

„Însemnarea călătoriei mele făcute în anul 1824, 1825, 1826" — tipărită la Buda în 1826 — este printre cele mai importante documente ale istoriei culturii românești moderne. Este momentul în care un boier valah, format într-o cultură fanarioto-orientală, își notează, pas cu pas, șocul contactului cu modernitatea europeană. Este ochiul lui Ienache Cocorascu din articolul 3, dar mai puternic și mai autoritar — pentru că Golescu era boier mare, nu tot un simplu vornic moldovean.

„În Sibiu — scrie el în a doua zi de călătorie — am văzut o piață unde se vând vaci, oi, porci, cu socotință de câtar, de vârstă, de rasă, într-un orar tipărit pe hârtie, pe care fiecare cumpărător îl are înainte. Am văzut un felinar la fiecare colț de stradă, aprins de un om plătit, cu ulei. Am văzut o școală de fete, în care fetele învață — spun eu bine — învață a scrie și a socoti, ca băieții. Nu am înțeles cum este cu putință așa ceva, dar așa este."

Șocul se acumulează. La Viena, Golescu va vedea Ringstrasse, universitatea, spitalele mari, opera. La Milano, atelierele mecanice și primele filaturi mecanice cu abur. La Verona, un orfelinat cu o școală tehnică pentru copiii orfani. La Padova, medici care fac autopsii sistematice pentru cercetare. Iar întorcându-se — târziu, obosit, cu ochelari noi cumpărați la Milano — cu o convingere care va deveni motorul restului vieții lui: că țara lui a rămas în urmă „cu un veac și mai bine" și că trebuie făcut ceva.

Acesta e boierul român al deceniului 1820. Nu tipul cel mai frecvent — cel mai frecvent era boierul care încă mai voia să cumpere o dregătorie la Fanar. Dar era tipul care va face istorie. Din generația lui Dinicu Golescu și din cea imediat următoare — a fiilor lui, a Văcăreștilor tineri, a Bibescu-eștilor, a Ghiculeștilor moderni — se va forma prima elită românească modernă, cea care va face Regulamentele Organice, cea care va organiza revoluțiile de la 1848, cea care va aduce Unirea Principatelor în 1859.

Articolul de față este dedicat acestei transformări. Cine erau boierii moldo-munteni la 1780? Cum trăiau? Ce citeau? De ce nu au devenit o burghezie industrială pe modelul junkerilor prusaci, al gentry-ului englez, al aristocrației franceze? Și cum s-au transformat, între 1780 și 1859, într-o clasă politică modernă?

Articolul 7 din 10 — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"

Articolele precedente: articolele 1–6.

I. Sat de pe Bârlad, o seară de octombrie 1782

Vasile Ailenei se întorcea de la câmp cu ițarii pătați de noroi până la genunchi și cu un miros de fum de miriște care se ținea de haine ca o cămașă în plus. Peste bătătură — bătătura satului Vetriș, un cătun de patruzeci și trei de fumuri (case) așezat pe malul stâng al Bârladului, la vreo cinci kilometri de târgul Vaslui — soarele coborâse deja după dealul Costangalia. Era ora șase după-amiaza. La stână, în Podgoria, cânii lătrau la ceva ce nu se vedea. La biserica de lemn de la răscrucea drumului spre Muntenii de Sus, clopotul a bătut a vecernie.

În curtea gospodăriei — o casă de chirpici cu prispă spre soare-răsare, acoperiș de paie de secară, un pridvor mic dinspre uliță — Ileana pregătea deja cina. Focul din cuptorul de vatră fusese aprins de la ora cinci cu vreascuri de nuiele; peste jar așezase o oală de tuci în care fierbea, cu bolboroseli grele, mămăliga. Meiul se terminase în casă cu o săptămână în urmă (fusese un iarnaroc slab la Bârlad, nu apucaseră să cumpere), așa că trebuise să macine dimineața, la moara de apă a lui Ștefan Poștașul, opt kilograme de porumb — o cereală pe care abia îl învățau, în satul Vetriș, în ultimii cinci-șase ani.

Copiii — trei, care supraviețuiseră; alți doi îngropați între 1778 și 1780, unul de dezinterie, altul înnecat la Bârlad pe timp de topirea zăpezilor — erau strânși pe cuptor. Cel mare, Neculai, de zece ani, se juca cu un cui de fier găsit lângă potcovărie, învârtindu-l între degete cum ar fi făcut, poate, un giuvaergiu levantin cu un ac de aur. Cel mijlociu, Costache, de șapte ani, dormita. Cea mică, Sultana, de patru, cânta încet, ceva ce auzise de la o babă la fântâna satului.

Vasile Ailenei — treizeci și opt de ani, o vârstă la care Constantinopolul lui Konstantinos Mourousis abia intra în maturitate, dar la care un țăran moldovean era deja bătrân în raport cu speranța de viață a satului lui — s-a spălat pe mâini la vadră, în curtea din spate. Apa era rece. Miros de fum peste tot. Sub prispă, câinele bătrân Grivei mișca coada încet, fără să latre, cum făcea toate serile de la o vreme.

„Ai adus lemne?", a întrebat Ileana din bucătărie, fără să se întoarcă.

„O jumătate de căruță. Restul mâine. E prea greu singur."

„Ilie a lui Toader a spus că vine mâine cu boii lui. Îi dai o oca de vin."

„Îi dau."

Aceasta era o seară obișnuită într-un sat obișnuit din Moldova, în anul 1782. Nici mai bogat, nici mai sărac decât media. Nici mai norocos, nici mai lovit. Un sat între alte 3.500-4.000 de sate similare care alcătuiau, la sud și la nord de Prut, Moldova. Un sat, într-o civilizație pe care istoricii au ignorat-o multă vreme, pentru că nu produce documente scrise, nu ridică monumente, nu poartă nume de dinastii.

Iar articolul de față este dedicat acestui sat. După șase articole de geopolitică, tehnologie și diplomație, coborâm la nivelul mesei. Ce mâncau. Ce purtau. Cum trăiau. Cum mureau. Ce sperau. Este cel mai antropologic articol al serialului. Este, mi-e teamă, cel mai lung ca număr de cuvinte pe care le poate suporta, pentru că viața cotidiană nu se lasă rezumată în paragrafele scurte ale analizei politice.

O prevenire pentru cititor. Nu vom fi nici nostalgici, nici disprețuitori. Vom încerca să vedem cum era — atât cât o putem vedea prin ochii memoriei colective, ai documentelor puține și ai cercetării etnografice care ne-a rămas. Iar la sfârșit, ca și în celelalte articole, ne vom întoarce la ce înseamnă asta pentru noi, cei care mai locuim, în forme moderne dar recognoscibile, în aceleași sate.

Articolul 6 din 10 — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"

Articolele precedente: „Harta puterilor la 1780", „Anatomia tributului", „Furnalele de peste munți", „Ce era, totuși, în Principate" și „Modelul rus".

I. O dimineață în Fanar, octombrie 1785

Prima chemare la rugăciune a muezinului de la Süleymaniye a răsunat, în octombrie 1785, la ora patru și treizeci și șapte de minute dimineața — precizie de ceas cu pendul, pentru că muezinul avea, în camera lui de sus a minaretului, un ceas german cumpărat de tatăl lui la Viena cu treizeci de ani mai devreme. Sunetul, prelung și modulat, s-a rostogolit peste Cornul de Aur ca o pătură caldă, atingând mai întâi acoperișurile Fanarului, apoi Galatei, apoi corăbiile ancorate în port cu felinarele lor încă aprinse.

În casa lui Konstantinos Mourousis, dragoman al Marii Amiralități otomane și membru al uneia dintre cele patru familii fanariote „mari", cineva se trezise deja. Servitoarea Angeliki — o grecoaică din Chios, luată în serviciu la vârsta de doisprezece ani, acum de treizeci și șase — aprindea samovarul de aramă în bucătăria de la parter. Fumul de cărbuni de mangal se ridica leneș spre tavanul de lemn afumat. În curtea interioară, un motan siamez — cadou de la un negustor francez cu care Mourousis făcuse afaceri anul trecut — mieuna scurt, cerând lapte.

La etajul superior, în biblioteca ce dădea spre Cornul de Aur prin trei ferestre înguste, Mourousis însuși — patruzeci și doi de ani, chelie incipientă, ochi obosiți dintr-o noapte petrecută cu documente — își pregătea ziua. Pe masa lui de nuc, adusă din Boemia, se aflau: un exemplar din Encyclopédie volumul VII (litera „G", cu articolele despre gramatică și geografie), tipărit la Paris în 1757, deschis la articolul „Grecs" pe care îl citea de aproape o săptămână cu iritare crescândă (Diderot afirma că grecii moderni „nu au moștenit decât ruinele" — o insultă pe care Mourousis se pregătea să o combată într-un memoriu adresat Academiei din Paris); un manuscris grecesc al Analiticilor lui Aristotel, într-o ediție veneției din 1552; o gramatică turcă otomană tipărită la Constantinopol în 1729 — printre puținele cărți laice ieșite din prima tipografie otomană a lui Ibrahim Müteferrika; o traducere manuscrisă a Contractului social al lui Rousseau, făcută de un prieten din Corfu — traducere clandestină, pentru că orice tipografie care ar fi imprimat oficial pe Rousseau în teritoriul otoman ar fi fost închisă în trei ore.

Sub bibliotecă, în curtea din stânga, se auzea deja mișcarea slujitorilor. Se pregăteau caii. La ora șapte, Mourousis avea audiență la reis-ul efendi — ministrul de externe otoman, în terminologie modernă. Un demnitar cu care Mourousis vorbea, în funcție de subiect, în turcă, arabă, greacă sau franceză. La ora zece, avea o întâlnire cu ambasadorul Franței, contele de Choiseul-Gouffier — un aristocrat luminat care își petrecuse cinci ani în cercetare arheologică prin insulele grecești și care era, tehnic vorbind, sub protecție otomană cât timp rămânea la Constantinopol. Discuția avea să fie despre o problemă delicată: aprobarea unei expediții franceze pentru documentarea ruinelor din Halicarnas — expediție pe care Poarta o suspecta a fi acoperire pentru un raid arheologic ilegal.

Toate aceste lucruri se petreceau, în acea dimineață de octombrie 1785, într-un cartier de câteva sute de case grupate în jurul Patriarhiei Ecumenice, la marginea celei mai mari orașe a Europei — cea mai mare, unii spuneau atunci, chiar și a Occidentului, dacă nu se făcea comparația cu Londra și Parisul foarte scrupulos. Constantinopolul avea, la 1785, aproximativ 700.000 de locuitori. Parisul avea 650.000. Londra, 750.000. Iar Bucureștiul — 40.000. O sută șaizeci de kilometri de Reșița, dar zece mii de kilometri de Constantinopol, în termeni de scară civilizațională.

Aceasta este scena de deschidere a articolului nostru. Un fanariot dintre cei mari, într-o dimineață obișnuită, pregătindu-se pentru o zi de dragomanaj înalt. Cu Diderot pe masă. Cu Rousseau ascuns. Cu Aristotel deschis. Cu caii înșeuați pentru audiență la Poartă. Nu era un provincial. Nu era un supus înapoiat. Era un locuitor al centrului civilizațional al Levantului — un centru pe care istoriografia națională l-a tratat, prea des, ca pe o simplă capitală a asupririi.

Articolul de față încearcă să repare această nedreptate metodologică. Să arate ce era, cu adevărat, Constantinopolul în deceniile 1770–1810. Un oraș bogat, sofisticat, poliglot, cu tentative reale de modernizare — dar cu un blocaj tehnologic pe care istoricii încearcă încă să-l explice în întregime.